vineri, 1 iulie 2016

BASARAB al IV-lea CEL TÂNĂR - ȚEPELUȘ




Data și locul nașterii domnitorului Basarab al IV-lea cel Tânăr-Țepeluș nu sunt cunoscute. Supranumele de Țepeluș l-a urmat deoarece în scurta lui domnie a folosi mult, ca și străbunul său Vlad Țepeș, tragerea în țeapă a celor condamnați sau inamici.
A fost domnitor al Țării Românești în anii 1474 și 1477-1482, cu două întreruperi scurte în 1480, după o înscăunare a lui Mircea al II-lea și în 1481 după o înscăunare a lui Vlad al IV-lea Călugărul.
Țepeluș a pretins scaunul domnesc fiind fiul pribeag prin Transilvania al fostului domnitor efemer Basarab al II-lea (septembrieb1442-24 aprilie 1444). La prima tentativă de a ocupa tronul țării a fost ajutat de armata voievodului Transilvaniei, dar a fost vorba numai de o domnie meteorică, între octombrie/noiembrie- decembrie 1474.
Pentru a doua oară a fost înscăunat ca voievod al Țăii Românești, în 1477, de către Ștefan cel Mare, care își dorea în Muntenia un aliat împotriva Imperiului Otoman. Dar după instalare a trădat repede cauza creștină, încheind pace cu sultanul otoman. Foarte curând, în 1478, s-a plecat în fața Porții otomane și a servit ca negociator al păcii dintre turci și unguri, pace de care erau interesați turcii în acel timp.
In 1479, tot servil, a fost obligat de Ali Beg să ia parte la campania otomană împotriva Transilvaniei, unde s-a confruntat cu unchiul și rivalul său Basarab Laiotă cel Bătrân, care locuia în Transilvania din 1477, după ce fusese aungat de pe tronul Țării Românești. Țepeluș a adus cu sine în campanie 2.000 de infanteriști, dar a fost învins în bătălia de la Câmpul Pâinii.
In anul următor, 1480, s-a găsit trecător pe tronul Munteniei un anume Mircea, despre care nu se cunoaște nimic, dar pare a fi fost în legătură cu Mircea al II-lea, fiul lui Vlad al II-lea Dracul (anbii asasinați în 1447 de către boierii și negustorii din Târgoviște).
A revenit pe tron și a participat, în 1481, la campania otomană a lui Ali Beg, împotriva lui Ștefan cel Mare. Bătălia s-a dat la Râmnic cu victoria voievodului moldovean, iar Țepeluș a fugit la sud de Dunăre. Pentru o scurtă perioadă tronul său a fost ocupat de Vlad al IV-lea Călugărul. In anul următor, 1482, Țepeluș a revenit pe tron cu ajutor otoman, dar a fost ucis curând, la Glogova, de boierii de Mehedinți. Tronul a revenit din nou lui Vlad al IV-lea Călugărul.

MONUMENTUL BĂTĂLIEI NAȚIUNILOR





Monumentul închinat Bătăliei Națiunilor de la Leipzig este o operă aproape necunoscută francezilor și chiar sfidată, mai ales că se află spre estul Germaniei.Dar trebuie spus că nici pentru nemți nu este prea popular monumental, ei rămânând surprinși când dau cu ochii de el. Este o tristă realitate că cel mai mare memorial al Europei este și cel mai puțin cunoscut în lume.Monumentul numit de germani Volkershalachdenkmal, a fost inaugurat  în 1913 de kaiserul Wilhelm al II-lea pentru a comemora după exact 100 de ani un eveniment epocal care a avut loc lângă Leipzig, adică Bătălia Națiunilor, cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut lumea până atunci.

Cinci sute de mii de soldați, reprezentând treizeci de națiuni mari și mici, s-au luptat aici. O imensă armată compusă din prusaci, englezi, ruși, austrieci, popoare din interiorul imperiului austriac, suedezi, diverse popare germanice mai mici, au obligat pe Npoleon să se retragă după lupte grele în care francezii au pierdut mai puțini oameni (circa 60.000 și aliații circa 90.000-cifre aproximative). Francezii au avut pe câmpurile de luptă între 160.000 și 190.000 de soldți, iar Aliații peste 320.000.Bătălia a pus sfârșit multor ani de dominație franceză în Europa și de groază pentru adversarii săi.. Un eveniment de o asemenea importanță nu a putut fi glorificat decât printr-un memorial grandiose.
Proiectul monumentului a fost conferit unui specialist în conceperea de monumente megalitice, arhitectul Bruno Schmitz, căruia I s-a datorat și statuia ecvestră a lui Wilhwlm I-ul de la Deutsches Eck. Monumentul Bătăliei Națiunilor se prezintă ca o piramidă cu două tronsoane pe verticală. Istoricii de artă sunt de accord că monumental nu seduce nici prin prin proporții armonioase și nici prin eleganța detaliilor sale.


In partea de jos se găsește statuia gigantică a Arhanghelului Mihail, patronul soldaților, deasupra căreia este inscrisă în piatră deviza Dumnezeu este cu noi. 
In partea de sus, doisprezece cavaleri dispuși în cerc veghează libertatea cu o mină fermă. Intre doi este înscrisă perioada bătăliei. Fără îndoială monumental nu este frumos, este de duritate germanică, dar este grandios: 70 de metri lungime, 80 de metri lățime și 91 de metri înălțime. In comparație cu el alte  monumente, precum coloana Victoriei, Poarta Brandenburg de la Berlin, Notre Dame, Sacre Coeur, sau Arcul de triumph de la Paris, par mici.
La interior, în ceea ce se cheamă Templul Gloriei, șaisprezece luptători din piatră  apără un mormânt symbolic. Deasupra tronează patru coloși mușchiuloși de circa zece metri. Ei încarnează de un secol cele patru virtuți ale poporului german: bravura, vigoarea, spiritual de sacrificiu și credința..
Deși inestetic, monumental este prea impozant pentru a fi ignorat. Germanii s-au obișnuit cu el, iar pentu naziști a constituit un simbol.
In partea de jos se găsește statuia gigantică a Arhanghelului Mihail, patronul soldaților, deasupra căreia este inscrisă în piatră deviza Dumnezeu este cu noi.In partea de sus, doisprezece cavaleri dispuși în cerc veghează libertatea cu o mină fermă. Intre doi este înscrisă perioada bătăliei.Fără îndoială monumental nu este frumos, este de duritate germanică, dar este grandios: 70 de metri lungime, 80 de metri lățime și 91 de metri înălțime. In comparație cu el alte  monumente, precum coloana Victoriei, Poarta Brandenburg de la Berlin, Notre Dame, Sacre Coeur, sau Arcul de triumph de la Paris, par mici.

La interior, în ceea ce se cheamă Templul Gloriei, șaisprezece luptători din piatră  apără un mormânt symbolic. Deasupra tronează patru coloși mușchiuloși de circa zece metri. Ei încarnează de un secol cele patru virtuți ale poporului german: bravura, vigoarea, spiritual de sacrificiu și credința..Deși inestetic, monumental este prea impozant pentru a fi ignorat. Germanii s-au obișnuit cu el, iar pentu naziști a constituit un simbol. Atunci când Hitler a vizitat orașul a cerut utilizarea monumentului pentru a găzdui întâlnirile sale.



Când Aliații au aseiat Leipzigul, în 1945, monumentul a fost folosit drept cazemată de trupele germane și a fost anihilat prin artilerie.







 

joi, 30 iunie 2016

BĂTĂLIA NAȚIUNILOR -LEIPTZIG 1813




După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, din 1812, la începutul anului 1813   s-a format o nouă coaliţie antinapoleoniană care cuprindea Prusia, Rusia, Anglia şi rebelii din Spania şi Portugalia. În august 1813, Austria şi Suedia s-au alăturat Coaliţiei, urmate de Bavaria, în septembrie.
Cea de a şasea coaliţie antinapoleoniană s-a mărit, începând cu 18 octombrie, chiar în timpul bătăliei de la Leipzig, cu trupele formate din saxoni, care, deşi iniţial aliaţi ai francezilor, au întors armele împotriva acestora. Armata franco-aliată a fost formată din francezi, polonezi şi italieni, atât din regatul Italiei, cât şi din cel al Neapolelui.
Aportul armatei austriece şi a forţelor suedeze ale lui Bernadotte a mărit considerabil efectivele aliaţilor, care numărau şase sute de mii de oameni, încercându-se mobilizarea unui milion de combatanţi. Napoleon, reunind regimentele din Spania şi mobilizând până şi magazionerii din depozitele armatei, spera zadarnic că va dispune de cei cinci sute de mii de oameni pe care-i avea pe hârtie. Împăratul a putut aduna doar două sute şaizeci de mii de infanterişti şi patruzeci de mii de cavalerişti, ceea ce era oricum foarte mult, şi o mie două sute cincizeci de tunuri.
După o mare victorie obţinută de Napoleon la Dresda, aliaţii şi-au schimbat strategia şi au evitat să mai lupte împotriva armatei conduse de împărat, concentrându-se împotriva corpurilor de armată ale mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca urmare, Napoleon a decis să-şi adune forţele pentru o bătălie finală. Aceasta a fost cea mai mare bătălie a războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la primul război mondial.
Trei armate, ale lui Schwartzenberg, Blücher şi Bernadotte s-au îndreptat spre corpurile de armată franceze. Napoleon şi-a împărţit şi el forţele în trei grupe. Marmont i-a atras atenţia că măsura nu era cea mai bună. „Prin crearea a trei armate distincte, majestatea-voastră renunţă la avantajele pe care i le asigură prezenţa sa pe câmpul de luptă şi tare mă tem că, în ziua în care veţi fi repurtat o victorie şi veţi fi crezut că aţi câştigat o bătălie hotărâtoare, veţi afla că aţi pierdut alte două bătălii”, spunea mareşalul francez, prevăzând cu exactitate ce urma să se întâmple.
Moreau şi Bernadotte i-au sfătuit pe aliaţi să evite pe cât posibil orice confruntare cu Napoleon, să atace şi să lupte împotriva secunzilor împăratului, oriunde s-ar întâlni cu armatele conduse de aceştia. În fine, o dată secunzii lui învinşi şi slăbiţi, toate forţele aliate urmau să fie reunite şi abia atunci trebuia lansat atacul de cisiv asupra lui Napoleon. Mareşalii, învinşi ori de câte ori Napoleon nu se afla lângă ei, s-au demoralizat repede. Impăratul a semnat decretul prin care au fost chemaţi trei sute de mii recruţi sub arme, care ar fi trebuit să fie gata de luptă, cel puţin aşa credea Napoleon, în primăvara anului 1814. Se pregătea bătălia decisivă.
Napoleon a renunţat la cei treizeci de mii de oameni care ocupau Dresda, forţă care avea să-i lipsească teribil de mult în timpul „bătăliei naţiunilor”.
Bonaparte s-a lipsit şi de ajutorul celor douăzeci şi cinci de mii de soldaţi ai lui Davout, cantonaţi la Hamburg, de cei cincisprezece mii de combatanţi ai lui Gérard, imobilizaţi la Magdeburg, precum şi de cei zece mii de francezi risipiţi prin alte garnizoane germane.
La 12 octombrie 1813, Napoleon a aflat că Bavaria a părăsit Confederaţia Rhinului şi s-a alăturat duşmanului. Mareşalii francezi i-au cerut împăratului să renunţe la ideea avansării spre Berlin, propunându-i să forţeze bariera Elbei, ceea ce ar fi permis armatei să ajungă la Rhin şi apoi în Franţa. Napoleon a ordonat armatei să se îndrepte spre Leipzig.
 La 16 octombrie 1813 s-a desfăşurat la Wachau prima confruntare a groaznicei bătălii de la Leipzig, supranumită „bătălia naţiunilor”. Nu departe de oraş, Napoleon a condus bătălia de pe înălţimea unei măguri a Galgenbergului, unde peste patruzeci şi cinci de ani a fost ridicat un monument. Poziţiile au fost cucerite, apoi recucerite de cele două armate, în vreme ce pământul s-a cutremurat fără încetare sub miile de obuze. Lupta s-a dat cu o îndârjire nemaipomenită.
Napoleon şi-a aruncat întreaga cavalerie în acţiune, dar cazacii şi husarii ţarului au izbutit să-l respingă pe Murat, care s-a bătut exemplar. Peste tot poziţiile au fost păstrate de francezi, dar în acea zi Napoleon a pierdut 26.000 de oameni. Tot statul-major al armatei franceze, adunat în stâna de la Meisdorf, nu se gândea la sfârşitul zilei decât la inevitabila retragere, dar nimeni nu a îndrăznit să pronunţe cuvântul în faţa împăratului, care, în cortul său, la doi paşi de stână, citea rapoartele, dându-şi seama de superioritatea numerică zdrobitoare a inamicului. Să străbată din nou Leipzigul, să se angajeze din nou pe pod şi să ajungă pe Rhin, aceasta ar fi fost poate singura soluţie pentru evitarea încercuirii, însă Napoleon a hotărât să-şi menţină poziţiile.
A doua zi, într-o duminică, totul s-a redus la o intensă canonadă de-a lungul întregii linii a frontului. Intre timp, aliaţii s-au întărit cu corpurile de armată sosite la Leipzig, conduse de Bernadotte (mare trdător, ajuns rege al Suediei) şi Colloredo. A doua zi, pe 18 octombrie 1813, Napoleon a găsit în faţa lui 110.000 de soldaţi în plus faţă de ziua anterioară. Napoleon s-a instalat pe o colină aproape de Probsheyda, încă înainte de ivirea zorilor; acolo se află astăzi ridicat Napoleonstein, un monument mare şi greoi, având în vârf legendarul său tricorn. Statul-major francez s-a instalat în moara de tutun din vecinătatea colinei.
Dimineaţa s-a arătat la început tot atât de liniştită ca şi în seara din ajun. In curând cele o mie cinci sute de tunuri aliate au deschis focul. Armatele aliaţilor au învăluit din trei părţi forţele franceze. Pentru prima dată, Bernadotte, ex-mareşal al Franţei, cumnatul regelui Joseph, lupta împotriva lui Napoleon. Atacul a fost şi mai violent decât cel din urmă cu două zile.
Intre timp, muniţiile s-au redus drastic; s-au tras două sute de mii de lovituri de tun de la începutul bătăliei. Saxonii au trecut în tabăra inamică şi vechea gardă a fost nevoită să se arunce în luptă pentru a acoperi breşa deschisă de saxoni. Napoleon a trecut el însuşi în fruntea a cinci mii de călăreţi şi i-a atacat pe suedezi şi saxoni care, speriaţi, s-au retras din faţa iureşului. Württemburghezii au trecut şi ei în tabăra inamică şi au întors armele împotriva francezilor. Bilanţul de la sfârşitul zilei a fost îngrozitor. Pentru francezi, ziua s-a încheiat cu peste douăzeci de mii de morţi, răniţi sau prizonieri.
Impăratul a hotărât să părăsească Leipzigul şi a dat ordinul de retragere. Aceasta s-a desfăşurat sub ghiulele inamicului. Manevra a început în timpul nopţii, în zgomotul chesoarelor de pulbere, care n-au putut fi transportate din lipsă de cai şi care au fost aruncate în aer. În aceeaşi noapte, împăratul a transmis garnizoanelor rămase în oraşele germane ordinul de a se îndrepta spre Franţa. În suburbiile Leipzigului luptele s-au dat cu îndârjire. S-au înfruntat aproape corp la corp peste patru sute cincizeci de mii de oameni într-un spaţiu care avea o lăţime de şapte sau opt kilometri.
O altă trădare a dezlănţuit panica în tabăra franceză. Ostaşii din Hessa au trecut la inamic şi au deschis focul asupra francezilor aflaţi în retragere. Într-o dezordine de nedescris, armata imperială s-a angajat pe podul de peste Elster. Învinşii au trăit ultimul dezastru: înnebuniţi la vederea trupelor duşmane, care apăreau în depărtare, geniştii au aruncat podul în aer. Între 12.000 şi 15.000 de francezi din ariergardă se mai aflau încă în oraş. Unii au încercat să treacă râul, aruncându-se în apă, însă cei mai mulţi s-au înecat sub ochii camarazilor lor. 

După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, din 1812, la începutul anului 1813   s-a format o nouă coaliţie antinapoleoniană care cuprindea Prusia, Rusia, Anglia şi rebelii din Spania şi Portugalia. In august 1813, Austria şi Suedia s-au alăturat Coaliţiei, urmate de Bavaria, în septembrie.
Cea de a şasea coaliţie antinapoleoniană s-a mărit, începând cu 18 octombrie, chiar în timpul bătăliei de la Leipzig, cu trupele formate din saxoni, care, deşi iniţial aliaţi ai francezilor, au întors armele împotriva acestora. Armata franco-aliată a fost formată din francezi, polonezi şi italieni, atât din regatul Italiei, cât şi din cel al Neapolelui.
Aportul armatei austriece şi a forţelor suedeze ale lui Bernadotte a mărit considerabil efectivele aliaţilor, care numărau şase sute de mii de oameni, încercându-se mobilizarea unui milion de combatanţi. Napoleon, reunind regimentele din Spania şi mobilizând până şi magazionerii din depozitele armatei, spera zadarnic că va dispune de cei cinci sute de mii de oameni pe care-i avea pe hârtie. Împăratul a putut aduna doar două sute şaizeci de mii de infanterişti şi patruzeci de mii de cavalerişti, ceea ce era oricum foarte mult, şi o mie două sute cincizeci de tunuri.
După o mare victorie obţinută de Napoleon la Dresda, aliaţii şi-au schimbat strategia şi au evitat să mai lupte împotriva armatei conduse de împărat, concentrându-se împotriva corpurilor de armată ale mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca urmare, Napoleon a decis să-şi adune forţele pentru o bătălie finală. Aceasta a fost cea mai mare bătălie a războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la primul război mondial.
Trei armate, ale lui Schwartzenberg, Blücher şi Bernadotte s-au îndreptat spre corpurile de armată franceze. Napoleon şi-a împărţit şi el forţele în trei grupe. Marmont i-a atras atenţia că măsura nu era cea mai bună. „Prin crearea a trei armate distincte, majestatea-voastră renunţă la avantajele pe care i le asigură prezenţa sa pe câmpul de luptă şi tare mă tem că, în ziua în care veţi fi repurtat o victorie şi veţi fi crezut că aţi câştigat o bătălie hotărâtoare, veţi afla că aţi pierdut alte două bătălii”, spunea mareşalul francez, prevăzând cu exactitate ce urma să se întâmple.
Moreau şi Bernadotte i-au sfătuit pe aliaţi să evite pe cât posibil orice confruntare cu Napoleon, să atace şi să lupte împotriva secunzilor împăratului, oriunde s-ar întâlni cu armatele conduse de aceştia. În fine, o dată secunzii lui învinşi şi slăbiţi, toate forţele aliate urmau să fie reunite şi abia atunci trebuia lansat atacul de cisiv asupra lui Napoleon. Mareşalii, învinşi ori de câte ori Napoleon nu se afla lângă ei, s-au demoralizat repede. Impăratul a semnat decretul prin care au fost chemaţi trei sute de mii recruţi sub arme, care ar fi trebuit să fie gata de luptă, cel puţin aşa credea Napoleon, în primăvara anului 1814. Se pregătea bătălia decisivă.
Napoleon a renunţat la cei treizeci de mii de oameni care ocupau Dresda, forţă care avea să-i lipsească teribil de mult în timpul „bătăliei naţiunilor”.
Bonaparte s-a lipsit şi de ajutorul celor douăzeci şi cinci de mii de soldaţi ai lui Davout, cantonaţi la Hamburg, de cei cincisprezece mii de combatanţi ai lui Gérard, imobilizaţi la Magdeburg, precum şi de cei zece mii de francezi risipiţi prin alte garnizoane germane.

La 12 octombrie 1813, Napoleon a aflat că Bavaria a părăsit Confederaţia Rinului şi s-a alăturat duşmanului. Mareşalii francezi i-au cerut împăratului să renunţe la ideea avansării spre Berlin, propunându-i să forţeze bariera Elbei, ceea ce ar fi permis armatei să ajungă la Rin şi apoi în Franţa. Napoleon a ordonat armatei să se îndrepte spre Leipzig.
La 16 octombrie 1813 s-a desfăşurat la Wachau prima confruntare a groaznicei bătălii de la Leipzig, supranumită „bătălia naţiunilor”. Nu departe de oraş, Napoleon a condus bătălia de pe înălţimea unei măguri a Galgenbergului, unde peste patruzeci şi cinci de ani a fost ridicat un monument. Poziţiile au fost cucerite, apoi recucerite de cele două armate, în vreme ce pământul s-a cutremurat fără încetare sub miile de obuze. Lupta s-a dat cu o îndârjire nemaipomenită.
Napoleon şi-a aruncat întreaga cavalerie în acţiune, dar cazacii şi husarii ţarului au izbutit să-l respingă pe Murat, care s-a bătut exemplar. Peste tot poziţiile au fost păstrate de francezi, dar în acea zi Napoleon a pierdut 26.000 de oameni. Tot statul-major al armatei franceze, adunat în stâna de la Meisdorf, nu se gândea la sfârşitul zilei decât la inevitabila retragere, dar nimeni nu a îndrăznit să pronunţe cuvântul în faţa împăratului, care, în cortul său, la doi paşi de stână, citea rapoartele, dându-şi seama de superioritatea numerică zdrobitoare a inamicului. Să străbată din nou Leipzigul, să se angajeze din nou pe pod şi să ajungă pe Rin, aceasta ar fi fost poate singura soluţie pentru evitarea încercuirii, însă Napoleon a hotărât să-şi menţină poziţiile.
A doua zi, într-o duminică, totul s-a redus la o intensă canonadă de-a lungul întregii linii a frontului. Între timp, aliaţii s-au întărit cu corpurile de armată sosite la Leipzig, conduse de Bernadotte şi Colloredo. A doua zi, pe 18 octombrie 1813, Napoleon a găsit în faţa lui 110.000 de soldaţi în plus faţă de ziua anterioară. Napoleon s-a instalat pe o colină aproape de Probsheyda, încă înainte de ivirea zorilor; acolo se află astăzi ridicat Napoleonstein, un monument mare şi greoi, având în vârf legendarul său tricorn. Statul-major francez s-a instalat în moara de tutun din vecinătatea colinei.
Dimineaţa s-a arătat la început tot atât de liniştită ca şi în seara din ajun. În curând cele o mie cinci sute de tunuri aliate au deschis focul. Armatele aliaţilor au învăluit din trei părţi forţele franceze. Pentru prima dată, Bernadotte, ex-mareşal al Franţei, cumnatul regelui Joseph, lupta împotriva lui Napoleon. Atacul a fost şi mai violent decât cel din urmă cu două zile.
Intre timp, muniţiile s-au redus drastic; s-au tras două sute de mii de lovituri de tun de la începutul bătăliei. Saxonii au trecut în tabăra inamică şi vechea gardă a fost nevoită să se arunce în luptă pentru a acoperi breşa deschisă de saxoni. Napoleon a trecut el însuşi în fruntea a cinci mii de călăreţi şi i-a atacat pe suedezi şi saxoni care, speriaţi, s-au retras din faţa iureşului. Württemburghezii au trecut şi ei în tabăra inamică şi au întors armele împotriva francezilor. Bilanţul de la sfârşitul zilei a fost îngrozitor. Pentru francezi, ziua s-a încheiat cu peste douăzeci de mii de morţi, răniţi sau prizonieri.
Împăratul a hotărât să părăsească Leipzigul şi a dat ordinul de retragere. Aceasta s-a desfăşurat sub ghiulele inamicului. Manevra a început în timpul nopţii, în zgomotul chesoarelor de pulbere, care n-au putut fi transportate din lipsă de cai şi care au fost aruncate în aer. În aceeaşi noapte, împăratul a transmis garnizoanelor rămase în oraşele germane ordinul de a se îndrepta spre Franţa. În suburbiile Leipzigului luptele s-au dat cu îndârjire. S-au înfruntat aproape corp la corp peste patru sute cincizeci de mii de oameni într-un spaţiu care avea o lăţime de şapte sau opt kilometri.
O altă trădare a dezlănţuit panica în tabăra franceză. Ostaşii din Hessa au trecut la inamic şi au deschis focul asupra francezilor aflaţi în retragere. Într-o dezordine de nedescris, armata imperială s-a angajat pe podul de peste Elster. Învinşii au trăit ultimul dezastru: înnebuniţi la vederea trupelor duşmane, care apăreau în depărtare, geniştii au aruncat podul în aer. Între 12.000 şi 15.000 de francezi din ariergardă se mai aflau încă în oraş. Unii au încercat să treacă râul, aruncându-se în apă, însă cei mai mulţi s-au înecat sub ochii camarazilor lor.


Astfel, prin această nouă pierdere s-a încheiat „bătălia naţiunilor”, în care zece popoare unite au învins luptând sub comanda a trei împăraţi şi a unui rege, fără a mai vorbi de prinţul regal Bernadotte. Cu resturile armatei salvate din infernul de la Leipzig, Napoleon s-a îndreptat spre Rin, urmărit îndeaproape de inamic, care totuşi nu a îndrăznit să-i atace pe cei învinşi. Cu excepţia celor din gardă, toţi francezii s-au retras în dezordine, abandonându-şi bagajele. În cele trei zile de lupte, Napoleon, cu o sută şaizeci de mii de oameni, a ţinut piept celor peste trei sute douăzeci de mii de soldaţi din armatele aliaţilor. Cu cavaleria decimată şi armata compusă majoritar din recruţi înzestraţi cu mult entuziasm, dar foarte puţină experienţă pe câmpurile de luptă, Napoleon nu putea să obţină victoria. Francezii au pierdut în cele trei zile ale bătăliei aproximativ 70.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri). La Leipzig a căzut şi prinţul polonez Poniatowski, mareşal al Franţei. Coaliţia a pierdut la rândul său un număr mare de oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă. 
Ajuns pe teritoriul Franţei, Napoleon a învins şi respins în mai multe rânduri armatele mult superioare numeric ale adversarilor săi. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii, aliaţii au reuşit să ocupe Rinul şi să forţeze abdicarea lui Napoleon şi restaurarea dinastiei Bourbonilor. 
 
                                     Monumentul Bătăliei Națiunilor ridicat de germani în 1913

Astfel, prin această nouă pierdere s-a încheiat „bătălia naţiunilor”, în care zece popoare unite au învins luptând sub comanda a trei împăraţi şi a unui rege, fără a mai vorbi de prinţul regal Bernadotte. Cu resturile armatei salvate din infernul de la Leipzig, Napoleon s-a îndreptat spre Rhin, urmărit îndeaproape de inamic, care totuşi nu a îndrăznit să-i atace pe cei învinşi. Cu excepţia celor din gardă, toţi francezii s-au retras în dezordine, abandonându-şi bagajele. In cele trei zile de lupte, Napoleon, cu o sută şaizeci de mii de oameni, a ţinut piept celor peste trei sute douăzeci de mii de soldaţi din armatele aliaţilor. Cu cavaleria decimată şi armata compusă majoritar din recruţi înzestraţi cu mult entuziasm, dar foarte puţină experienţă pe câmpurile de luptă, Napoleon nu putea să obţină victoria. Francezii au pierdut în cele trei zile ale bătăliei aproximativ 70.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri), dar aliații mult mai mulți. La Leipzig a căzut şi prinţul polonez Poniatowski, mareşal al Franţei. Coaliţia a pierdut la rândul său un număr substanțial mare de oameni, dar numărul covârșitor de soldați a obligat pe Napoleon să se retragă.
Ajuns pe teritoriul Franţei, Napoleon a învins şi respins în mai multe rânduri armatele mult superioare numeric ale adversarilor săi. In cele din urmă, în ciuda acestor victorii, aliaţii au reuşit să ocupe Rinul şi să forţeze abdicarea lui Napoleon și restaurarea dinastiei Bourbonilor.