CASA POPORULUI - PALATUL NEDATORAT PARLAMENTULUI

Casa Poporului a intrat de trei ori in cartea recordurilor. Este cladirea care are cea mai mare greutate din lume, este cea mai scump[ cladire administrativă din lume dar și cea mai mare cladire administrativă folosită. Clădirea Palatului Parlamentului se află situată în partea centrală a Bucureştiului (în sectorul 5), pe locul care astăzi se cheamă Dealul Arsenalului, încadrat de strada Izvor la vest şi nord-vest, Bulevardul Naţiunile Unite spre nord, Bulevardul Libertăţii la est şi Calea 13 Septembrie la sud.

Clădirea, cu o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m², s-a înscris în "Cartea Recordurilor" la capitolul "Clădiri Administrative", pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral, din Florida şi după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic.

Constructia depăşeşte cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt.

De aceea poate fi considerată o lucrare faraonică: măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălțime, și 92 m sub pământ. Are 12 nivele la suprafață și alte 8 subterane. Pe verticală se disting trei registre, care corespund totodată și unor zone funcționale distincte.

Clădirea are aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, patru restaurante, trei biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte.

Numele sălilor și saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după 1989, ele evocând evenimente importante din istoria poporului român sau personalități cunoscute pe plan mondial. Majoritatea sunt legate de aspirația românilor pentru Unire și de istoria parlamentarismului în România.

Casa Poporului a fost construită in cadrul proiectului Bucuresști. După cutremurul din 1977, Nicolae Ceauşescu a ordonat "reconstruirea" Bucureştiului ca un nou oraş, aşa că, începând cu anii 1978-79, a avut loc concursul la nivel naţional pentru reconstruirea Bucureştiului.

După un concurs ce a durat aproape 4 ani, arhitecta Anca Petrescu a câştigat postul de arhitect şef al celui mai controversat proiect construit până acum în România. După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu a căutat un amplasament pentru a dezvolta un program foarte mare de investiții. S-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea din 1935, în al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. 

Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. In 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit al Doilea Război Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie până în 1983, când a început construirea Casei Poporului. Ceremonia oficială a așezării pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984.

Şantierul propriu zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al capitalei şi relocarea a peste 40.000 de oameni din această zonă. Printre clădirile dispărute se număra Mănăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale si Stadionul Republica.

In 1989 costurile clädirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde Euro. Constructia are o lungime de 270 metri, lăţime de 245 metri, înălţime de 86 metri (peste cota 0), adâncime de 92 metri (sub nivelul solului) si o suprafata construita la sol de 66.000 metri patrati. Clădirea este compusă din 23 de corpuri. Proiectul de reconstruire centrală a Bucureștiului, cuprindea pe lângă Casa Poporului și altă serie de clădiri, cum ar fi: Ministerul Apărării Naționale, Casa Radio, Hotelul Marriott - Casa de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Victoria Socialismului.

Materiale și forță de muncă folosite :
1.000.000 m³ de marmură 
5.500 de tone de ciment 
7.000 de tone de oţel 
20.000 de tone de nisip 
1.000 de tone de bazalt 
900.000 m³ de esenţe de lemn 
3.500 de tone de cristal 
200.000 m³ de sticlă 
2.800 de candelabre 
220.000 m² de covoare 
3.500 m² de piele.

La construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20.000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi.

Palatul Parlamentului și beneficiarii

Construcția Casei Poporului, clădire admirată si contestată de puțini români otrăviți în simțiri, a inceput în 1984 și inițial ar fi trebuit finalizată în numai 2 ani.

Termenul a fost prelungit apoi până în 1990, însa nici în prezent nu este finalizată. Numai 400 de încăperi și 2 săli de ședințe sunt finisate și folosite, dintr-un total de 1.100 de spații proectate.

Cladirea are 4 niveluri subterane și 2 adăposturi antiatomice, pentru că Nicolae Ceausescu se temea de un război nuclear. Această grijă era indreptățită, având în vedere că mărețul proiect a început în timpul Războiului Rece. Se pare că ar fi cerut construirea unor tuneluri subterane, care sa-l ducă în siguranță până la aeroportul Otopeni, de unde sa poată fugi din țară, în caz de primejdie.

Inginerul Traian Popp, care a lucrat pe santier, a confirmat existența unui tunel care face legătura între subsolul Casei si rețeaua de metrou, undeva intre statiile Izvor si Politehnica. Nu exista insa un metrou secret care să ajungă până la Otopeni.

La început lucrările au fost conduse de arhitectul Cezar Lăzărescu, unul dintre cei expropiați din cartierul Uranus. Casa lui a fost dărâmată pentru a face loc noului Bulevard Victoria Socialismului, asa cum a fost demolat aproape intregul cartier Uranus, 57.000 de familii fiind mutate fortat (după alte surse 40.000 de familii).

Functia de conducător al șantierului a fost preluată ulterior de arhitecta Anca Petrescu, proiectanta palatului.

Muncitorii de pe șantier au lăsat in urma lor povești. Unele amuzante, altele infricosatoare. S-au găsit și mesaje scrise de zidari glumeți, pe pereții Palatului, precum:„Maria + Casa Poporului“, sau „AMR (Au mai ramas) 197, 196, 195 ... zile“.

S-a vorbit mult despre lucratorii care și-au gasit sfârțitul aici, pe cel mai mare santier al țării. Documentele confirmă 27 de morți in accidente de muncă, însă au circulat și încă circulă zvonuri legate de muncitori uciți, pentru a păstra tăcerea asupra unor tuneluri, sau camere secrete din clădire. Zvonuri false, co trazise chiar de arhitecta șefă, Anca Petrescu. Aceasta a infirmat cu tărie aceste ipoteze fanteziste, precizand ca, atunci cand murea un muncitor, procurorii militari făceau o anchetă amanunțită și se cauta un vinovat. Prin urmare, dispariția unor angajați nu ar fi fost trecută ușor cu vederea.

Comparație cu piramida Keops

Dispariția cartierului Uranus nu a fost o pierdere pentru București ci o binefacere, A fost un cartier mizer încă dintre cele două războaie mondiale, cartier Dormitor, în care colcăiau borfașii, hoții și prostituatele. Străzile erau înguste, cu case scunde și vetuste. Era un amestec de de case dubioase și de gospodării cu grădinițe, cu bolte de viță și pomi. Clădirile înalte erau rare, iar o parte mare din rețeauavstradală nu avea canalizare. Uranus era un cartier al lumii sărace și interlope, cartier care s-ar fi spulberat curând într-o mare capitală. Ceaușescu a avut neșansa de a fi decis ștergerea acelui focar de infecție, de înapoiere și de mahalagism.

Biserici demolate pentru a face loc Casei Poporului :

•    Enei, 1977

•    Albă Postăvari, 1984

•    Mânastirea Cotroceni, 1984

•    Izvorul Tămăduirii, 1984

•    Gherghiceanu, 1984

•    Spirea Veche, 1984

•    Sf. Nicolae Sârbi, 1985

•    Sf. Nicolae, 1986

•    Sf. Nicolae Jitniţa, 1986

•    Mân. Pantelimon, 1986

•    Doamna Oltea, 1986

•    Olteni, 1987

•    Sf. Vineri, 1987

•    Mân. Văcăreşti, 1987

•    Sf. Spiridon Vechi, 1987

•    Bradu Staicu, 1987

•    Sf. Treime, 1987

•    Sf. Mina, 1985

•    Izvorul Tămăduirii, 1982

•    Buna Vestire, 1981

Toate acestea dovedeau sărăcia poporului nostru din ultimile 2-3 secole, lipsa de imaginație a unor meșteri cu puțină vocație și fără de imaginație.

Un număr de 11 locașuri, mai valoroase au primit fonduri pentru a fi utate prin metode moderne. Dintre acestea, inginerul fr4Eugen Iordăchescu a mutat opt : Mihai Vodă, Ansamblul Antim, biserica Mănăstirii Schitul Maicilor, bisericile Olari, „Sfântul Ştefan“ Cuibul cu barză, „Sfântul Ilie“ - Rahova, „Sfântul Ioan“ sau „Sfântul Ionică“ - Piaţă, „Sfântul Gheorghe“ - Capra.

Nu trebuie uitat că pentru a construi Parisul modern, între anii 1853-1870, marele architect al lui Napoleon al III-lea, baronul Georges-Eugene Haussman a demolat fără restricții toate bisericile și capelele care i-au stat în calea proiectelor.

Deşi lucrările la construcţia Casei Poporului au fost inaugurate pe 25 iunie 1984 în prezenţa Ceauşeştilor, marele edificiu nu a fost terminat în totalitate nici până în ziua de azi. Potrivit arhitectei Anca Petrescu, instalaţiile din subteran au rămas neterminate.

Cei ce au guvernat România după Nicolae Ceaușescu nu au fost în stare să termine edificiul nici după un sfert de secol. Niște nevolnici, hoți și apatrizi.

In 1990, magnatul american Rupert Murdoch a vrut să cumpere clădirea, cu 1 miliard de dolari, dar oferta sa a fost refuzată (nu începuse Marea vânzare a țării). In prezent, Casa Poporului este evaluata la 3 miliarde de euro.

Din 1994 în clădire funcţionează Camera Deputaţilor, după ce sediul iniţial al instituţiei, Palatul Camerei Deputaţilor, a fost donat de stat Bisericii Ortodoxe Române. Începând din 2004 aici se află şi Senatul României, iniţial fiind găzduit în fosta clădire a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. De asemenea, Palatul Parlamentuluigăzduieşte în numeroasele sale săli şi saloane, o întreagă varietate de evenimente, expoziţii sau întâlniri.

În perioada 2003-2004 a fost construită o anexă din sticlă de-a lungul ascensoarelor exterioare. Această construcţie are ca scop facilitarea accesului la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), deschis în 2004, după o reamenajare în aripa vestică a palatului. În aceeaşi perioadă, un proiect ce susţinea arborarea unui steag uriaş a fost anulat ca urmare a protestelor venite din partea publicului. Un drapel se afla deja arborat pe clădire dar a fost îndepărtat împreună cu suportul.

Restaurantul, accesibil doar politicienilor, a fost renovat, proiect urmat de amenajarea unei piscine, saune şi a unor facilităţi sportive la nivelul 1 al subsolului.

De asemenea, din 1995, clădirea găzduieşte sediul Iniţiativei de Cooperare Sud-est Europeană (SECI), o organizaţie ce are ca scop o colaborare pentru reducerea nivelului criminalităţii transfrontaliere în ţările membre.

O mare parte din clădire (aripa vestică, parte din aripa de est, parte din al doilea nivel, nivelul 3 subsol şi celelalte aflate sub acesta), urmează a fi terminate. Intre timp, o parcare subterană se construieşte în locului unui fost stadion, momentan folosit ca depozit, care a fost acoperit în timpul construcţiei palatului. De asemenea, se are în plan construirea unor tunele ce leagă Calea 13 Septembrie cu subsolul clădirii.

Adevărate comori din interiorul construcţiei sunt numeroasele sculpturi în marmură. La acestea se mai adaugă 700 de candelabre de cristal şi uşi sculptate în lemn, care valorează o adevărată avere. Laminatoarele din bronz turnat sunt unice şi reprezintă o adevărată comoară ascunsă între pereţii Casei Poporului. Nici decoraţiunile din interiorul încăperilor nu sunt ieftine: covoarele enorme, draperiile create manual şi clanţele din metale rare alcătuiesc opulenţa clădirii. Pe lângă acestea, monumentul este decorat cu sculpturi din ipsos, făcute în acea vreme în mărime naturală. La rândul lor, decoraţiunile sunt înfrumuseţate cu foiţe subţiri de aur.

Inaugurarea oficială a palatului s-a desfășurat în ziua de 25 iunie 1984 în prezenţa Familiei Ceaușescu, cu toate că marele edificiu nu era terminat în totalitate. Și după cum am spus, nu a fost terminat nici până în ziua de azi (decembrie 2013). Probabil că dacă ar fi trăit, Nicolae Ceaușescu ar mai fi adăugat Bucureștiului și alte edificii remarcabile. Prin colecția de clădiri unicat, s-ar fi alăturat epocii lui Carol I-ul.

 

CEAUȘESCU ȘI ETNICII GERMANI

Republica Federală Germania plătea, printr-o operașiune secretă, bani României pentru eliberarea vizelor de plecare definitivă din ţară a saşilor din Banat şi din Transilvania. Astfel, au putut emigra peste 230.000 de etnici germani, în perioada 1962-1989. Pe acest fond s-au derulat negocieri secrete cu fosta Securitate și s-a recurs la trocuri cu spioni reținuți de ambele părți. Au existat familii care au depus cereri de emigrare o data la 2-3 ani timp de 20 de ani, fara sa li se aprobe. Sunt drame intregi ascunse de un acord pe care nici Germania si nici Romania nu l-au oficializat niciodata. "Implicarea masiva a Securitatii in activitatea de eliberare a vizelor de iesire definitiva din tara pentru cetatenii romani de etnie germana a debutat in primele luni ale anului 1962.

Legatura intre serviciile secrete ale celor doua state a fost mentinuta, initial, prin agentul de profesie, avocat Șerbanescu Crăciun și avocatul Garlepp Ewald din Stuttgart. Pentru primele persoane de etnie germană repatriate, partea germană a platit pentru fiecare 5-6.000 de marci.

Documentele arată că, în 1969, negocierile au vizat si "compensarea plecării germanilor din Romania si prin alte mijloace decat cele strict financiare". Este vorba despre conexiuni intre firme vest-germane si Combinatul Siderurgic de la Galați, care să introducă in Romania un procedeu nou de obținere a fontei. Pe langa acestea, partea romana a primit pe 7 martie 1969, fara plata, doua autoturisme Mercedes 230 (propuse spre a fi puse la dispozitia conducerii C.S.S.), doua autoturisme Ford Taunus (unul pentru Mihai Pacepa si unul pentru Gheorghe Marcu) si un BMW 2000 (care urma sa fie repartizat Serviciului VII din D.G.I.E.) 

In acelasi an, s-a decis ca sumele primite de la RFG pentru persoanele care emigreaza dupa 15 martie 1970 sa fie urmatoarele: 

• un titrat - 11.000 de marci vest-germane (aproximativ 3.000 de dolari)
• un student - 5.500 de marci vest-germane (aproximativ 1.506 de dolari)  
• un tehnician - 2.900 de marci vest-germane (aproximativ 792 de dolari)
• fara pregatire - 1.800 de marci vest-germane (aproximativ 490 de dolari)

Florian Banu, istoric de la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii si unul dintre autorii volumului "Acţiunea «Recuperarea». Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989)", a declarat ca nu Romania a initiat actiunea aceasta, asa cum s-a tot vehiculat. "Initiativa a venit din exterior. Banii nu intrau in conturi personale, nici ale lui Gheorghiu Dej, nici ale lui Nicolae Ceausescu, ci intrau in conturi ale statului roman si erau folosite pentru necesitatile economiei, in prima etapa, si ulterior pentru plata datoriei externe. Nicidecum nu se poate spune ca Ceausescu i-a vandut pe svabi si pe sasi", adeclarat Florian Banu.  In ce priveste motivele pentru care RFG a depus aceste eforturi pentru a-si readuce cetatenii in tara, printre cele mai importante sunt presiunile pe care le faceau familiile care fusesera despartite de razboi. Potrivit lui Florin Banu, acesta este si momentul in care "autoritatile din RFG au initiat demersuri pe langa toate statele est-europene care aveau minoritati germane". De partea cealaltă a baricadei, Romania a pierdut de pe urma acestei ințelegeri "in primul rand niste cetaățeni care aveau o etica a muncii deosebita. In al doilea rand, regimul de la Bucuresti suferea o lovitură, pentru ca regimul comunist proclamase oficial ca este cel mai bun posibil, ca le asigura toate conditiile cetatenilor sai, ori o emigrare masiva afecta aceasta imagine. Daca aici este asa de bine, de ce oamenii pleacă? Si atunci, firesc ca acest lucru nu era convenabil".  "Dincolo de propaganda si de nivelul evident mai ridicat de viata din RFG, existau si o serie intreaga de lucruri mai putin placute, pana te integrai in societatea germana. Nu era totul chiar atat de roz. In dosare se pastreaza si scrisori interceptate ale unora care au plecat si care le scriau rudelor, iar multi dintre ei recunosteau: este bine, dar ganditi-va de doua ori inainte de a emigra", precizează istoricul nostru.

In primul deceniu, avocatul Ewald Garlepp a fost cel care a gestionat aceasta situatie. Treptat, catre 1969-1970, se pare ca pierdut increderea germanilor si a fost inlocuit cu un alt avocat, Heinz-Gunther Husch, care a preluat acest canal pana in 1989. In realitate și avocații germani nu erau numai simpli avocați, ci lucrau cu aprobarea Ministerului de Externe german și Serviciilor secrete.  

Avocatul Heinz Hüsch a reprezentat, o perioadă mai lungă statul german în acțiunea secretă care viza repatrierea etnicilor germani (1970-1989). "Era un specialist care se ocupa de problemele sensibile. Nu doar din Romania, ci si din alte areale geografice. Germania, ca orice stat serios, avea oameni care puteau sa gestioneze niste chestiuni spinoase, cum era si aceasta, si acesti oameni faceau o adevarata naveta pe mapamond, mergand acolo unde interesele Germaniei o reclamau". In ultii ani, Hüsch avea mandat din partea cancelarului Helmut Kohl pentru a negocia cu reprezentanţii statului român repatrierea saşilor din România. Treaba lui era să folosească banii ca să cumpere libertatea pentru cât mai mulţi etnici germani din România. "Am fost un negociator secret", a mărturisit el, adăugând că nu a fost contactat niciodată direct de cei care voiau să emigreze.

In ceea ce priveste declaratia generalului de securitate Mihai Pacepa, care il cita pe Ceausescu spunand: "petrolul, evreii si germanii sunt marfurile noastre cele mai bune la export", totul este "propagandistică", sustine Florian Banu. "Generalul Pacepa in general a excelat cu afirmatii gratuite, afirmatii denigratoare la adresa Romaniei, la comanda, scrise in 1987, in contextul de atunci, cand regimul de la Bucuresti era supus unui adevarat bombardament mediatic pentru discreditarea lui totală și pregătirea evenimentelor din 1989"

Heinz Günther Hüsch s-a lăudat că : "A fost, într-adevăr, o măsură unică şi extrem de umanitară să oferi libertate oamenilor care trăiau fără libertate şi în nevoi. Ca să fiu mai drastic, i-am ajutat să se elibereze din punct de vedere politic".Hüsch a susținut că nu negocia nume, ci numere: câţi saşi pot emigra anual şi ce sume urmează să se plătească pentru aceştia. În perioada martie-decembrie 1970, de exemplu, s-a negociat plecarea a 4.000 de persoane. În următorii doi ani s-a mai discutat despre repatrierea a încă 12.000 de saşi.

La început, preţul a fost diferit, în funcţie de pregătirea persoanei repatriate, şi pornea de la 1.800 de mărci pentru cei cu studii medii, ca să ajungă până la 7.000 de mărci pentru cei cu studii superioare finalizate. Din 1988, s-a instituit un preţ unic, de 8.950 de mărci, pentru fiecare persoană repatriată, indiferent de studiile pe care le avea.

Banii obţinuţi astfel de Ceauşescu se aflau sub cea mai strictă supraveghere. Valuta ajungea într-un cont al Băncii Române de Comerţ Exterior care avea un regim special. Ceauşescu nu putea umbla la acest cont, iar sumele puteau fi extrase numai prin hotărârea Consiliului de Miniştri. Atitudine ce nu s-a mai regăsit la conducătorii României după  asasinarea lui. Documentele desecretizate au dovedit că cea mai mare parte din bani au fost folosiţi pentru plata datoriei externe a României.

CEAUȘESCU - EVREII DIN ROMÂNIA ȘI SUA

Documente oficiale declasificate recent de Departamentul de Stat american certifică felul în care România comunistă a obţinut, în 1975, clauza naţiunii celei mai favorizate: printr- o serie de concesii făcute Washington-ului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii. 

In anii socialismului  lui Ceașescu circulau, pe ascuns, informaţii legate de emigrări autorizate și preferențiale. Acele informații, speculate după 1990 numai de unii istorici mai liberi în atitudine, sau de presă, au fost confirmate oficial pentru prima dată de arhivele americane. In esență, cele care se referă la primirea de avantaje economice din partea Statelor Unite se referă la faptul că ele aveau la bază schimbul eliberării din România a mii de pesoane, în majoritate covârșitoare de altă etnie decât cea română.

In perioada 1974-1975, aproape fiecare discuţie la nivel înalt între Ceauşescu şi liderii americani ajungea la acest schimb, de poziții, Clauza contra evrei. Era o perioadă în care Statele Unite cultivau public legăturile cu dictatorul român, inclusiv prin vizitele oficiale şi îndelung pregătite la Bucureşti ale preşedinţilor Richard Nixon şi Gerald Ford. 
Problema evreilor a fost abordată direct de preşedintele Ford, într-o întâlnire cu Ceauşescu desfăşurată în Biroul Oval al Casei Albe. în iunie 1975.

„Noi vrem să dăm României Clauza. Vrem să vă dăm credite şi beneficii comerciale. Dar trebuie să fiu foarte direct şi să vă spun: Congresul vă va adresa întrebări dificile. Pe congresmeni îi interesează foarte mult emigrarea evreilor în Israel şi Statele Unite“. 
Răspunsul lui Ceauşescu a fost la fel de franc: „In ceea ce priveşte Statele Unite, nu este nicio problemă. Mai există, încă, nişte cazuri umanitare. Le vom rezolva şi pe acestea, aşa cum le-am rezolvat şi pe altele. In ceea ce priveşte Israelul, nu mai sunt prea mulţi cetăţeni români de naţionalitate evreiască. In acest moment, mai sunt 2.000 de cereri aprobate. Dar, din cauza războiului din zonă, mulţi au renunţat, sau şi-au amânat pleca rea. De aceea, aceasta nu mai este o problemă majoră. Vom încerca să rezolvăm şi cazurile rămase încă nerezolvate favorabil“. 

 In august 1975, când Președintele American, Ford, a venit în România, problema evreilor  nu a mai fost discutată. Cei doi preşedinţi au vorbit, în schimb, despre avantajele economice pe care România le dorea de la SUA: credite cu dobândă preferenţială şi încurajarea investiţiilor private ale firmelor americane.

Kissinger a fost „maestru de ceremonii“. Indiferent dacă era vorba despre emigranţi sau despre economie, omul din spatele tuturor negocierilor era de fiecare dată acelaşi, indiferent dacă la preşedinţia SUA era Nixon, Ford sau Lyndon Johnson: Henry Kissinger, a fost legendarul diplomat care a supravieţuit schimbărilor din administraţia americană.
Celebru pentru pragmatismul aplicat în relaţiile internaţionale, Kissinger apare în stenogramele Departamentului de Stat ca un personaj dispus să tranzacţioneze favorurile acordate de capitaliştii americani către socialiştii români, dar de fiecare dată contra unui preţ. 
In vizita sa la Bucureşti din noiembrie 1974, Kissinger i-a adus lui Ceauşescu două veşti bune şi o condiţie. In primul rând, îl asigura că relaţiile România-SUA rămân în picioare şi sub noua administraţie Ford, care a urmat la conducerea SUA după prăbuşirea lui Nixon în urma scandalului Watergate. In ceea ce priveşte clauza naţiunii celei mai favorizate, diplomatul american era, de asemenea, optimist: „Sperăm că legislaţia va trece în două sau trei săptămâni. Imediat ce va fi aprobată, România va primi clauza“. 

Exista, însă, ceea ce chiar Kissinger numea „o mică problemă“: amendamentul Jackson - Vanik, respectiv condiţia de a fi exceptate de la acordarea clauzei ţările care nu permiteau libera circulaţie a persoanelor. „Vom accepta orice gest prin care România se conformează amendamentului“, îi spunea Kissinger lui Ceauşescu.

Secretarul de stat american a simţit nevoia să apese şi mai mult pe subiect: „Nu cred că emigrarea evreilor ar fi o problemă majoră, dar ceva simbolic cu privire la cei cu dublă cetăţenie şi familiile de americani ar elimina orice dubiu în această privinţă. Intenţia noastră este să acordăm clauza României la câteva săptămâni după aprobarea legislaţiei şi înaintea oricărei alte ţări din Europa de Est“.

Lucrurile au decurs așa cum au stability tacit cei doi diplomați. In perioada imediat următoare, România a primit Clauza, iar mulțime de familii evreiești, sau parțial evreiști, adică mixte, au putut părăsi țara pe direcția Israel, sau spre alte centre ale lumii. Pentru mulți dintre acei evrei, plecarea în Israel a fost numai o “Trambulină” spre lumea liberă.