ROMA - STATUIA "PIETA" XXXX

Pietà este o sculptură creată în 1499 de către titanul Renașterii, Michelangelo Buonarroti.

In prezent, această capodoperă de o valoare inestimabilă se află la Vatican, în Bazilica Sfântul Petru. Este singura lucrare semnată de Michelangelo. Semnătura poate fi văzută pe centura care încinge pe diagonală pieptul Fecioarei.
Statuia a fost realizată pentru cardinalul francez Jean de Billheres, care fusese repartizat la Roma. Statuia a avut destinația de monument funerar al cardinalului, dar a fost mutată în prima capelă pe partea dreaptă de la intrarea în bazilică, în sec.al 17-lea, unde se găsește actualmente.
Această faimoasă operă de artă o întruchipează pe Fecioara Maria ținând în brațe trupul lui Iisus după crucificare. Această temă este de origine nordică, populară pe atunci în Franța, însă nu și în Italia. Interpretarea dată de Michelangelo lui Pietà este unică. Este o lucrare de o deosebită importanță întrucât împletește idealurile de frumusețe renascentiste cu cele naturaliste.

Pentru prima dată, statuia Pietà a fost găzduită la capela Santa Petronilla, un mausoleu roman aflat lângă transeptul sudic al bazilicii antice a Sfântului Petru, mausoleu pe care cardinalul îl alesese drept capela unde vor avea loc funeraliile sale. Capela a fost demolată de către arhitectul Donato Bramante în timpul reclădirii bazilicii.
Conform spuselor lui Giorgio Vasari, la scurtă vreme după instalarea statuii Pietà în capelă, Michelangelo a auzit unele remarci cum că ar fi lucrarea unui alt sculptor, Cristoforo Solari, nu a sa. De supărare, Michelangelo a sculptat MICHAELA[N]GELUS BONAROTUS FLORENTIN[US] FACIEBA[T] (Michelangelo Buonarroti, din Florența, a facut-o) pe centura de pe pieptul Fecioarei Maria. A fost singura lucrare pe care a semnat-o vreodată. Mai târziu și-a regretat gestul, considerându-l o aroganță și a jurat că nu-și va mai semna niciodată vreo lucrare.

De-a lungul timpului, Pietà a suferit mai multe deteriorări. Patru degete de la mâna stângă a Fecioarei au fost sparte în timpul unei mutări. Au fost restaurate în 1736 de către Giuseppe Lirioni, iar unii savanți sunt de părere că restauratorul și-a permis să aducă modificări, realizâd poziția mâinii mai puțin "emfatică".
Cea mai mare distrugere a suferit-o la 21 mai 1972, în Duminica Rusaliilor, când un geolog dezaxat mintal, cu numele unguresc de Laszlo Toth, a intrat în capelă și a atacat sculptura cu un ciocan geologic strigând "Eu sunt Iisus Hristos". Martorii au luat bucățile de marmură care au sărit. Mai târziu, unele dintre acestea au fost returnate, însă multe dintre ele nu, printre care și nasul Fecioarei, care a trebuit să fie reconstruit dintr-un bucată tăiată din spatele statuii.
După atac, capodopera a fost minuțios restaurată și înapoiată bazilicii Sfântul Petru, imediat după intrare pe partea dreaptă, între Sfânta Ușă și altarul Sfântului Sebastian, așa cum s-a  amintit, iar acum este protejată de un geam blindat.
O copie a statuii Pieta, realizată de sculptorul Toth Istvan, a fost amplasată, în 1906, fața Bisericii romano-catolice din Oradea, de pe actuala str. Republicii. Lucrarea a fost renovată în 1959, dar la 22 mai 1961, a fost mutată în curtea Bisericii romano-catolice, în locul ei fiind amplasat bustul lui Alexandru Moghioroș, statuie îndepărtată și ea după Revolta (nu revoluție) Română din 1989.

HITLER ȘI DEZVĂLUIRI DESPRE INTERESELE DIN ROMÂNIA

În iunie 1942, în plin război mondial, Adolf Hitler a făcut o vizită neaşteptată în Finlanda. Surpriza a fost totală pentru gazde, care, deşi se aflau în război cu URSS, nu voiau să fie percepute de sovietici ca un aliat vasal al Germaniei naziste. La întâlnirea dintre cele două părţi, un microfon „uitat” deschis de către radioul naţional din Finlanda l-a înregistrat pe Hitler într-o discuţie neprotocolară cu mareşalul Mannerheim. Principalul subiect l-a constituit războiul contra URSS, dar şi importanţa strategică pentru Wehrmacht a României. Trebuie știut că Finlanda a constituit, între sec.al 12 și începutul sec. al 19-lea, apoi a devenit, pentru mai bine de un secol, Mare ducat autonom, în cadrul imperiului țarist. Odată cu revoluția bolșevică din Rusia, Finlanda a găsit momentul să se declare independentă. urmată de un război civil, în care “roșii”, pro-bolșeviici, au fost învinși de „albii” pro-conservatori, cu ajutorul Imperiului German

Hitler - 1942

După o scurtă tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă(1939–1940) și Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945) împotriva Germaniei Naziste. 

Mannerheim a urmat Școala de Cavalerie "Nicolae" la Sankt Petersburg (pe atunci Finlanda fiind Mare Ducat sub coroana Rusiei). In ianuarie 1891 a fost transferat din Polonia la garda de cavaleri a Majestății Sale Maria Feodorovna la Sankt Petersburg și a urmat o carieră militară prodigioasă sub regimul rus. Pronanil că amintirile ruse l-au determinat să decidă ca armata finlandeză să nu lupte pe teritoriul risesc bolșevic.

Pretextul folosit de Hitler pentru a merge în Finlanda a fost ziua de naştere a mareşalului şi comandantului suprem al forţelor armate finlandeze, Carl Gustav Mannerheim. Luaţi prin surprindere de vizita lui Hitler, finlandezii au evitat să îi facă o primire oficială Fuhrerului. Liderii finlandezii au ales ca loc pentru discuţii un vagon restaurant ce se afla în apropierea aeroportului militar de la Immola, din sud-estul Finlandei.

Carl Gustaf Mannerheim  - 1942

Conform radioului finlandez, întâlnirea a durat o oră şi a avut două părţi. In prima dintre acestea, care trebuia înregistrată de radio, Hitler a ţinut un scurt discurs şi un toast în onoarea mareşalului Mannerheim. In cea de a doua parte, au avut loc discuţii particulare între Hitler şi Mannerheim. Hitler n-a ştiut însă că şi acestea au fost înregistrate.

Inregistrarea făcută atunci a fost ţinută secretă în arhivele radioului finlandez până în 2004. La acea dată cele două țări aveau un dușman comun, darn u luptau după un plan comun.

Răceala cu care a fost primit Hitler în Finlanda are şi o altă explicaţie. O mare parte din opinia publică finlandeză era reticentă în ceea ce priveşte o eventuală alianţă cu Germania. Finlandezii s-au aşteptat ca Hitler să le propună o ofensivă comună contra URSS-ului, ceea ce încălca flagrant linia adoptată de conducerea finlandeză de a nu lupta pe teritoriul sovietic. De altfel, Finlanda nu voia să piardă capitalul de simpatie internaţională pe care şi-l câştigase în urma atacului sovietic.

De partea cealaltă, prin vizita în Finlanda, Hitler voia probabil să se asigure că Finlanda va continua să lupte contra sovieticilor ţinând pe loc trupe ale Armatei Roşii, care, altfel, puteau fi transferate pentru a lupta contra Germaniei. Este posibil ca Hitler să le fi propus oficialităţilor finlandeze o implicare mai puternică în războiul contra URSS, dar aceştia să fi refuzat. Din înregistrarea radio, care s-a terminat brusc, lipseşte însă o astfel de discuţie.

După marea contraofensivă lansată de forţele ruseşti pe 5 decembrie 1941, pe frontul de Est, trupele germane fuseseră împinse din faţa Moscovei înapoi înspre oraşul Smolensk. Ofensiva rusă a fost oprită cu mari pierderi de către armata germană, în februarie 1942, la doar o sută de kilometri de Smolensk. Armata Roşie a reuşit însă să recucerească oraşul Rostov, punct de mare importanţă strategică.

Incurajat de succesul contraofensivei de iarnă,  Stalin a hotărât lansarea unei noi ofensive asupra poziţiilor germane, la 12 mai 1942, în zona Harkov. Ofensiva rusă s-a concentrat pe zona apărată de  Armata VI-a germană condusă de Friedrich von Paulus. După câteva succese iniţiale, ofensiva a fost oprită de germani, care au contraatacat puternic. Printr-o dublă învăluire în zona Harkov, germanii au încercuit un sfert de milion de soldaţi ruşi. In ciuda încercărilor disperate ale ruşilor de a sparge încercuirea, 200.000 de soldaţi ruşi au căzut prizonieri în mâinile germanilor.

In vara anului 1942, Hitler şi-a schimbat obiectivul pe frontal de est. Cucerirea resurselor petroliere din Caucaz şi ocuparea Stalingradului au devenit ţintele cele mai importante pentru Wehrmacht, în detrimentul ocupării Moscovei.

In înregistrarea făcută publică de radioul finlandez, Hitler a făcut o analiză pertinentă a situaţiei de pe întreg frontul. A recunoscut că nu a vrut să fie prins într-un război pe două fronturi Vest şi Est. „Vremea” l-a obligat să atace Franţa în primăvara anului 1940 şi nu în toamna lui 1939, aşa cum ar fi dorit. O altă cauză a întârzierii atacării URSS-ului a fost ... Italia. Greutăţile întâmpinate de aliaţii italieni, atât în Africa, cât şi (în special) în Albania şi Grecia, au obligat de fiecare dată Germania să sară în ajutorul aliatului, ceea ce a dus la o întârziere şi la o scădere a forţei de luptă a Wehrmachtului pe frontul de Est. Hitler a mai afirmat că a subestimat puterea şi înzestrarea armatei sovietice şi că a vrut să atace URSS-ul încă din 1940. Momentul hotărâtor în luarea acestei decizii a fost întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic Molotov din august 1939.

Carl Gustaf Mannerheim

Deosebit de interesante au fost referirile lui Hitler la adresa României. Fuhrer-ul a recunoscut tranşant faptul că nici măcar nu s-ar fi gândit să atace URSS-ul fără petrolul românesc. În lipsa celor  cinci milioane de tone de petrol românesc, Wehrmachtul ar fi fost blocat. Coşmarul cel mai mare a lui Hitler era legat de o posibilă ocupare a României de către URSS în vara anului 1940. Probabil că acesta a fost motivul hotărâtor care a condos la cedarea Basarabiei și Bucovinei către ruși. Insistenţele lui Molotov în legătură cu garanţia pe care o dăduse Germania statului român l-au făcut pe Hitler deosebit de suspicios în legătură cu posibilele intenţii agresive ale lui Stalin la adresa României.

Din nefericire, înregistrarea se opreşte la momentul în care Hitler îi relatează lui Mannerheim răspunsul pe care i l-a dat lui Molotov în privinţa garanţiilor acordate României. 

Transcriptul înregistrării conversaţiei lui Hitler cu Mannerheim -  4 iunie 1940

Hitler: ... Nici noi n-am ştiut chiar foarte exact ce dimensiuni monstruoase avea înarmarea acestui stat (URSS, n.r.)

Mannerheim: Noi nu ne-am imaginat deloc aşa ceva în Războiul de Iarnă. In războiul de iarnă nu ne-am fi închipuit asta, desigur că aveam impresia că sunt bine înarmaţi, dar nu aşa de bine cum erau în realitate. Iar acum nu mai există niciun dubiu asupra intenţiilor lor.

Hitler: E foarte clar. Au cea mai monstruoasă înarmare la care se pot gândii oamenii. Deci dacă mie mi-ar fi spus cineva că un stat poate alinia 35.000 de tancuri, atunci i-aş fi răspuns: "Aţi înnebunit!"

Mannerheim: 35.000?

Hitler: 35.000 de tancuri. Până acum am distrus peste 34.000 de tancuri. Dacă mi-ar fi spus cineva lucrul acesta, i-aş fi zis... "Dumneavoastră" (...) dacă un general de-al meu  mi-ar fi declarat că un stat dispune de 35.000 de tancuri aş fi zis... "Dumneavoastră, Domnul meu, vedeţi totul dublu sau înzecit. Sunteţi nebun, vedeţi stafii!". N-aş fi crezut posibil lucrul acesta. Am găsit fabrici, doar una singură, în Kamiroskaia (?!?) spre exemplu, avea acum doi ani câteva sute (...) habar nu aveam.

Acum se află acolo o fabrică de tancuri, care într-o prima fază avea peste 30.000 de muncitori, iar la terminarea construcţiei peste 60.000 de muncitori, o singură fabrică de tancuri! Am ocupat-o, o fabrică gigantică! Mase de muncitori care însă trebuiau să trăiască ca şi animalele.

Mannerheim În regiunea Donețk?

Hitler: În regiunea Donețk

Mannerheim: Da, dacă ne gândim că au avut libertate să se înarmeze timp de 20 de ani, peste 20 de ani, aproape timp de 25 de ani... şi tot, tot ce au avut au cheltuit pe înarmare, numai pe echipare!

Hitler: Numai! Ii spuneam înainte Domnului Preşedinte (al Finlandei  n.a), că nu mi-aş fi imaginat lucrul acesta înainte, dacă aş fi presimţit asta, atunci mi-ar fi fost şi mai greu, însă decizia (de a atacă URSS, n.a.) aş fi luat-o cu atât mai mult. Pentru că nu aveam altă alternativă. Imi era clar încă din iarna '39/'40 că atacul asupra Rusiei trebuia să vină. Însă eu (...) războiul pe două fronturi, el ar fi  fost o nenorocire, atunci am fi fost distruşi. Astăzi vedem asta mai bine decât puteam atunci. Atunci am fi fost terminaţi. De fapt eu vroiam iniţial, încă din toamna anul 1939 vroiam să realizez campania din vest. Numai permanenta vreme proastă pe care am avut-o ne-a împiedicat. Pentru că toate armele noastre erau ... sunt arme "de vreme bună". Sunt foarte fiabile, sunt foarte bune, sunt însă din păcate arme de vreme bună, am văzut asta şi acum în campania aceasta. Toate armele noastre sunt desigur proiectate pentru vestul Europei, şi noi cu toţii am fost convinşi, asta era părerea noastră încă din vremurile vechi, că iarna nu se poate purta război. Iar tancurile germane nu au fost testate pentru a fi pregătite pentru războiul de iarnă, ci din contra s-au făcut probe pentru a dovedi că iarna nu se poate purta război. Ar fi fost alta situaţie, mă înţelegeţi, în toamna lui 1939 mă aflăm mereu în faţă întrebării, iar eu vroiam doar să atac în orice caz! Şi aveam convingerea că voi fi terminat Franţa în şase săptămâni. Însă când s-a pus întrebarea a venit brusc ploaia. Şi vremea ploioasă durează, iar eu cunosc foarte bine regiunea asta franceză; şi nici eu nu am putut ignora punctele de vedere a multor dintre generalii mei, anume că probabil nu am fi reuşit să avansam cu elan, că nu am fi putut exploata arma tancului, că nu am fi putut exploata nici aviaţia cu pistele improvizate pe câmp din cauza ploii, am fost acolo că soldat timp de patru ani în Marele Război.

Lunetist finlandez

Şi aşa a venit întârzierea aceasta. Dacă aş fi terminat cu Franţa în anul 1939, altfel ar fi decurs istoria lumii. Aşa a trebuit să aştept până în anul 1940, şi din păcate n-a mers înainte de luna mai, abia  pe 10 mai a fost prima zi frumoasă, pe 10 mai am atacat imediat. Pe 8 mai am dat ordinul pentru atacul din 10 mai. Şi pe urmă a trebuit să realizăm această uriaşa mutare a diviziilor din vest către est. Am avut şi acea sarcină, ocupaţia Norvegiei. Şi în aceeaşi clipă s-a abătut peste noi un, astăzi pot să-i spun aşa liniştit, un foarte mare ghinion, şi anume slăbirea care a rezultat în Italia; prin, în primul rând prin situaţia nord-africană, în al doilea rând prin situaţia din Albania şi Grecia, o nenorocire. A trebuit să ajutăm, asta a însemnat pentru noi brusc din nou o împărţire a aviaţiei, o împărţire a diviziilor noastre de tancuri. Când tocmai eram pe cale să pregătim tancurile aici pentru frontul de est, a trebuit din senin să renunţăm la două divizii, două divizii mari, până la urmă au fost trei, şi să suplinim frecvent colo pierderi foarte mari.  Au fost lupte sângeroase care s-au dat acolo în deşert. Toate astea ne-au lipsit foarte mult în est, şi nu aveam altă alternativă decât decizia care era inevitabilă.

Soldați ruși la excuție în Finlanda

Am avut pe urmă o întâlnire cu Molotov atunci, şi era foarte clar: Molotov a plecat de la întâlnire  decis să înceapă războiul, iar eu m-am despărţit de el cu decizia să i-o iau înainte dacă e posibil. Căci pretenţiile sale aveau că obiectiv final foarte clar stăpânirea Europei.

Pentru noi deja în toamnă lui 1940 s-a pus necontenit întrebarea dacă să provocăm o ruptură. Eu atunci am sfătuit mereu guvernul finlandez să negocieze şi să câştige timp şi să trateze lucrurile diversionist. Pentru că am avut întotdeauna o frică: că Rusia va ataca în mod surprinzător România în toamna târzie. Pentru a ajunge în posesia surselor de petrol. Iar noi nu am fi fost gata pregătiţi în toamnă târzie a lui 1940. Dacă atunci Rusia ar fi ocupat sursele de petrol româneşti, păi atunci Germania ar fi fost pierdută! Cu 60 de divizii  ruseşti treaba s-ar fi făcut. Atunci noi nu aveam în România forţe militare. Guvernul României ni s-a adresat abia mai târziu, iar ceea ce aveau ei (armata romană, n. a.) ar fi fost ceva ridicol. Ăia trebuiau doar să-şi asigure sursele de petrol. Eu nu puteam să mai încep un război au armele noastre în septembrie sau octombrie, păi asta ar fi fost imposibil. Nici mutarea armatei către est nu o aveam încă pregătită. A trebuit mai întâi să punem în ordine armele. Pentru că în cele din urmă am avut desigur şi de suferit sacrificii în campania din vest. Ar fi fost imposibil să pornim înaintea primăverii lui 1941. Iar dacă rusul ar fi ocupat România în toamna lui 1940 şi ar fi cucerit sursele de petrol, atunci le-am fi pierdut pe acestea în anul 1941. Noi avem marea producţie germană, însă ceea ce înghite numai aviaţia, ce înghit diviziile noastre de tancuri, sunt totuşi cantităţi monstruoase. Este un consum care depăşeşte toate imaginaţiile. Fără contribuţia a cel puţin 4 până la 5 milioane de tone de petrol românesc nu am putea duce războiul. De asta am fost foarte îngrijorat. De aceea şi obiectivul meu a fost  de a scurge prin negocieri această perioadă,  am fost puternici să răspundem pretenţiilor de şantaj.  Pretenţiile erau pur şi simplu şantaj gol-goluţ. Era un şantaj, ruşii ştiau că nu avem încotro, că eram legaţi în vest, puteau să obţină de la noi orice prin şantaj (inclusivmutilarea României). Iar abia la vizita lui Molotov am (...)

 Astfel negocierile s-au terminat foarte abrupt. Era vorba de patru puncte. Primul punct, care privea Finlanda, libertatea de a se apăra în faţă ameninţării ruse. Zic eu: " Nu-mi puteţi spune mie că Finlanda v-ar ameninţa!". Molotov: "Finlanda lucrează  împotriva prietenilor Uniunii Sovietice, aceştia sunt urmăriţi fără încetare". O mare putere nu poate permite să-i fie periclitată existenţa de către un stat mic.

 Îi zic: "Păi existenţa Dumneavoastră nu e ameninţată de Finlanda. Nu puteţi să-mi povestiţi mie că existenţa Dumneavoastră ar fi ameninţată de Finlanda". Ba da, ar există şi o ameninţare morală a existenţei unui mare stat, şi ceea ce ar urmări Finlanda ar fi o ameninţare la adresa existenţei morale. Atunci i-am spus că nu vom mai tolera că spectatori pasivi un nou război la Marea Baltică. M-a întrebat care este poziţia noastră în România. Căci noi dădusem garanţia. Dacă garanţia se îndreptă şi împotrivă Rusiei. I-am răspuns atunci că nu cred că se îndreaptă împotrivă lor, deoarece "doar nu aveţi intenţia să atacaţi România". "Nu am auzit niciodată că aţi avea intenţia de a invada România. Aţi spus mereu că Basarabia vă aparţine, dar nu aţi spus niciodată că vreţi să atacaţi România", Da, zicea el, că doreşte să ştie precis dacă această garanţie ... (sfârşitul înregistrării).

 . 

CEAUȘESCU FERM ȘI INSISTENT IN READUCEREA BASARABIEI LA ROMÂNIA

In multe ocazii Nicolae Ceaușescu a dat dovadă de un patriotism ferm. In problema Basarabiei nu a lăsat lucrurile să decurgă fără o opoziție permanentă a despărțirii ei de țară. Atitudinea lui a fost bine conturată și declarată deschis.

Nicolae Ceauşescu dorea nici mai mult, nici mai puţin decât anularea Pactului Ribbentrop-Molotov.

Oamenii din Basarabia nu au avut posibilitatea să ia o decizie cu privire la soarta lor. Nici în 1940, nici în 1944. Până şi în 1989, din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu era ccă revenirea Basarabiei în graniţele româneşti trebuia să se producă în mod automat pur şi simplu prin anularea Pactului Ribbentrop-Molotov. Fostul dictator al României rămâne un dictator, însă documentele dovedesc faptul că el se gândea la Basarabia şi nu era un comunist dogmatic înfeudat Moscovei, ba chiar dimpotrivă. Românii de aici au supravieţuit fără sprijin din afară – sau cu un sprijin minim

Hrusciov ar fi fost dispus să discute problema Basarabiei

dar a fost înlăturat de la putere

Cel mai spectaculos document ieşit la iveală cu referire la relaţiile dintre România şi Basarabia în perioada comunistă mi se pare a fi stenograma Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român din 13 noiembrie 1989. În ea, Nicolae Ceauşescu pune toate cărţile pe masă şi se referă direct la Basarabia ca la un teritoriu românesc ocupat de sovietici.

Nicolae Ceaușescu la Chișinău în 1875

Ceauşescu îşi începe prezentarea, referindu-se la „evenimentele” de la Chişinău din anul 1989 şi spune: „Am atras atenţia tovarăşilor că trebuie să le publicăm în presă” (deşi Ceauşescu dorea şi cerea să fie publicate la Bucureşti detalii despre evenimentele din stânga Prutului, totuşi, presa nu o făcea – semn că ceva nu funcţiona). Apoi urmează fraza-cheie a stenogramei: „Problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, adică de Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc… inclusiv să se soluţioneze în mod corespunzător problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada următoare”. Ceauşescu dorea nici mai mult, nici mai puţin decât anularea Pactului Ribbentrop-Molotov şi unirea Basarabiei cu România – ce alt sens ar putea avea expresia „să se soluţioneze în mod corespunzător”?

Prin anii ’80: la o masă încărcată şedeau alături Petru Lucinschi şi Nicu Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu. Tineri şi frumoşi amândoi, zâmbindu-şi unul celuilalt, Nicu Ceauşescu – uşor occidental, cu helancă pe gât şi sacou, perciuni şi părul ceva mai lung în conformitate cu canoanele modei de pe atunci, Petru Lucinschi – tuns scurt, la costum cu cravată, în stilul neutru al activiştilor de prin tot blocul sovietic.

Petru Lucinschi (1993-1996 – preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova. 1996-2001 –preşedintele Republicii Moldova) şi Nicu Ceauşescu  august 1975.

                            Brejnev nu a acceptat discuții pe tema Tezaurului și a Basarabiei 

Intenţia lui Ceauşescu de a pune în discuţie chestiunea Basarabiei în termenii reunificării cu România este dincolo de orice îndoială. Cât şi ce ştia Nicolae Ceauşescu despre evenimentele de la Chişinău din cursul anului 1989? Doar arhivele secrete pot răspunde la această întrebare şi cel mai probabil peste mulţi ani de acum înainte. Ce şi cât ştiau sovieticii despre intenţiile lui Ceauşescu? Vezi răspunsul la întrebarea anterioară… Cu o mică remarcă: Gogu Rădulescu a fost suspectat şi urmărit de Securitate ca agent sovietic.

Mai avem în spaţiul public un document cert: stenograma discuţiei dintre Nicolae Ceauşescu şi Mihail Gorbaciov din 4 decembrie 1989 - la puţin mai mult de două săptămâni de la decizia lui Ceauşescu de a ridica chestiunea Basarabiei şi cu două săptămâni înainte de izbucnirea Revoluţiei române.

Gorbaciov a respins o discuție pe tema Basarabiei 

și din cauza antipatiei față de Ceaușescu

Textul acestei stenograme nu conţine nicio referire la Basarabia. Este o continuă înfruntare între Ceauşescu şi Gorbaciov pe toate temele posibile, de la cooperarea dintre partidele comuniste (aici Ceauşescu propunea un comitet de iniţiativă pentru pregătirea unei conferinţe generale din care să nu facă parte sovieticii!) până la politica internă şi pacea mondială. Asupra niciunei chestiuni nu s-a căzut de acord. Ceauşescu lansa săgeţi şi acuzaţii mascate, Gorbaciov răspundea ironic. Dar textul stenogramei nu conţine nicio referire la Basarabia – şi greu de crezut că Ceauşescu s-a abţinut asupra acestei chestiuni. Cel mai probabil, a existat un dialog pe această temă, însă doar participanţii (sau martorii, dacă ei au fost) pot confirma. Îndrăznesc să mă gândesc la posibilitatea ca violenţa revoluţiei de la Bucureşti şi execuţia lui Ceauşescu să se datoreze în mare măsură problemei basarabene…

Stenograma Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român din 13 noiembrie 1989.

In şedinţa Comitetului Politic Executiv de la 13 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a propus un subiect neobişnuit dezbaterii plenului – “probleme legate de Moldova sovietică”.

Criticat tot mai des de Mihail Gorbaciov pentru faptul că nu era adept al Peres­troicii, secretarul general al PCR încerca să intimideze conducerea sovietică prin readucerea în dezbatere a Pactului Hitler-Stalin din 1939 şi statutului etnicilor români dintre Prut şi Nistru.

In cadrul discuţiei, Ceauşescu a făcut un istoric al convorbirilor sale cu li­derii de la Kremlin pe tema Basarabiei, din care reieşea că Gorbaciov era la fel de “refractar” ca şi Hruş­ciov sau Brejnev.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Vreau să ridic, în faţa Comitetului Politic Executiv, încă o problemă, care nu urmează s-o punem în Congres, nici public, deocamdată, dar faţă de care trebuie să adoptăm o poziţie mai clară. Este vorba despre probleme legate de Moldova sovie­tică.

Aţi citit cu toţii informaţiile şi ce se întâmplă acolo. Am atras atenţia tovarăşilor că trebuia să le publice în presă şi va trebui să publicăm, dar noi nu putem să nu luăm nici un fel de poziţie în această problemă, având în vedere în primul rând, că problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre Uniunea Sovietică şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să se soluţioneze, în mod corespunzător, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada imediat următoare.
De altfel, în timpul lui Hruşciov am mai discutat această problemă. Când ne-am întors din China, în martie 1964, ne-am întâlnit cu el. Şi, între alte probleme, legate de relaţiile cu China, am discutat şi problema Basarabiei. El nu a respins-o, dar am convenit, de altfel, să se întâlnească delegaţiile celor două partide – şi s-au întâlit -, dar au intervenit probleme cunoscute în legătură cu Hruşciov şi nu s-a făcut nimic. Asta a fost.

În 1965 în întâlnirea pe care am avut-o cu Brejnev, am discutat, de asemenea, problema aurului şi a tezaurului nostru, pe care România îl are în Uniunea Sovietică şi despre care există un decret semnat de Lenin, prin care se spune că aparţine poporului român şi că va fi restituit atunci când în România va fi pu­terea muncitorilor şi ţăranilor.

Am întrebat, sunt şi ste­no­gra­mele, dacă consideră că în Ro­mânia nu este încă puterea muncitorilor şi a ţăranilor?! Sigur, atunci a avut o poziţie favorabilă Sealeapin, care a spus că tovarăşii români au dreptate, dar trebuie să se analizeze şi să vedem cum să soluţionăm această problemă. Ceilalţi, inclusiv Brejnev au spus că aurul s-a pierdut. Pe mine nu mă interesează că s-a pierdut sau ce au făcut cu el, pentru că la un moment dat, ne-au spus că l-au luat “albii”.

● Tov. Elena Ceauşescu: Albii erau tot acolo.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu mă interesează cine l-a luat.

● Tov. Elena Ceauşescu: Să ne dea de la ei.

● Tov Nicolae Ceauşescu: Pe noi nu ne interesează asta.
În primul rând că Lenin a semnat acest decret în 1921, după ce s-a terminat cu albii. Este adevărat că nu am mai reluat această discuţie.

Am vrut, la un moment dat, să discutăm această problemă şi cu Mihail Gorbaciov, dar nu au fost condiţii şi am spus s-o lăsăm ceva mai târziu. Sigur, într-o formă sau alta va trebui să reluăm şi problema Basarabiei.

Trebuie oricum să ridicăm pro­blema populaţiei din Republica Mol­dovenească, în concordanţă cu constituţia sovietică şi cu ceea ce afirmă acum ei. Trebuie să le asi­gure folosirea limbii, să le asigure, pentru că ei sunt o republică, sunt un popor. Ei însuşi (sic!) spun că sunt un popor moldovenesc. Sunt români şi nu-i lasă să folosească limba pe care o doresc ei şi, cel puţin, în prima etapă, să se asigure legături corespunzătoare între Moldova şi România.

Sigur, nu dorim acum să ridicăm, într-o formă schimbarea imediată a graniţelor, dar soluţionarea acestei probleme trebuie gândită şi trebuie s-o discutăm. Să avem în vedere, în primul rând să publicăm poziţiile care sunt, mai cu seamă că ei le pu­blică şi să avem lunile următoare o discuţie specială pe această pro­blemă.

De altfel în 1970-1975 am avut câteva discuţii cu secretarul cu pro­blemele internaţionale de atunci – Katuşev – trimis de conducere, prin care ne cereau ca noi să recu­noaştem în mod deschis, că Basarabia este a lor.

● Tov. Elena Ceauşescu: Asta nu se poate niciodată.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: În programul partidului avem o referire generală şi am spus că nu vom putea să recunoaştem. Una este problema graniţelor, ca rezultat al forţei, dar alta este să recunoaştem că poporul moldovenesc este un popor care nu are strânse legături cu poporul ro­mân, este un nonsens. Aceasta ar fi o altă problemă. Sigur punându-se problema anulării înţelegerii cu Hitler, este evident că în mod cores­punzător intervine şi aici anularea. Noi vrem ca după Congres să avem o discuţie pe această problemă, pentru că nu se poate să acceptăm această situaţie şi felul cum ei acţionează.

Vin şi fac o plenară şi anunţă că vor să îndrepte lucrurile, ce a fost în trecut, dar de fapt adoptă măsuri mai brutale decât în trecut şi continuă să-i împiedice să-şi pună în valoare problemele lor.

Asta ar fi o altă problemă pe care am vrut s-o ridic în Comitetul Politic Executiv şi este de fapt o problemă strict internă, dar am vrut să vedem care este părerea Comitetului Politic Executiv în această problemă.

Dacă sunteţi de altă părere, vă rog spuneţi?

● Tov. Gheorghe Rădulescu: Este foarte bine cum aţi propus.

● Tov. Manea Mănescu: Asta este realitatea şi nu se poate altfel.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Deci sun­teţi de acord?

(Toţi tovarăşii sunt de accord).

Aici nu este vorba despre existenţa unei naţionalităţi, sau a unor oameni care sunt de origine română şi se găsesc în Uniunea Sovietică, ci este vorba despre o parte a Ro­mâ­niei, care a fost cedată datorită acordului cu Hitler. Cum s-au publicat aceste acorduri în altă parte va trebui să le publicăm şi noi. S-au publicat şi în Uniunea Sovietică.

I-am spus şi lui Matei şi lui Olteanu, pentru că este legat şi de partea internaţională – i-am chemat pe amândoi pentru că, şi din punct de vedere internaţional, trebuie să lucreze împreună. Să publicăm aceste probleme, aceste acorduri, pentru că acolo se spune foarte clar că Uniunea Sovietică manifesta interes – asta este formula, în acordul semnat aparte, nu numai în acordul general, în care se pune că Uniunea manifesta interes faţă de Basarabia şi Bucovina. Este vorba de acordul dintre Molotov şi Ribbentrop şi unde se spune că Germania nu are interes şi nu are obiecţiuni faţă de acest lucru.

Un asemenea punct este şi în legătră cu Polonia, că în problema Poloniei şi Uniunea Sovietică ma­nifesta anumite interese, adică îm­părţirea Poloniei.
În realitate, de fapt, sovieticii au vrut să depăşească înţelegerea cu Hitler şi au cerut iniţial întreaga Bucovină şi Hitler s-a opus “ne-am înţeles numai atât”.

● Tov. Ion Stoian: Toate acestea sunt în stenogramele lui Hitler.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Este un protocol semnat de ministrul Afa­cerilor Externe de atunci al Ro­mâ­niei.

● Tov. Elena Ceauşescu: Şi ne-au luat şi Insula Şerpilor.

● Tov. Nicolae Ceauşescu: Acestea ar fi unele probleme interne ale României, pe care trebuie să le avem în vedere.

In legătură cu Raportul, în conti­nuare, este prezentată poziţia Ro­mâ­niei în problemele inter­na­ţio­na­le, în care reluăm problema distru­gerii armelor nucleare şi am introdus aici că ţările europene trebuie să realizeze un acord pentru înfăp­tui­rea până în 1995 a distrugerii ar­melor nucleare din Europa, având în vedere că folosirea lor ar duce la distrugerea întregii Europe, în cadrul măsurilor generale de distrugere a armelor nucleare.

——