ROMA SUBTERANĂ - AQUA VIRGO XXXX

               Este uimitor ca după douăzeci de secole apeductul Aqua Virgo (Apa Fecioarei) este încă în funcțiune. Acesta a fost construit de Agrippa, prietenul și sfetnicul împăratului Augustus și l-a inaugurat la 09 iunie 19 e.A. Era destinat pentru a furniza apa necesară băilor sale încălzite din Martius Campus (Câmpul lui Marte). A fost al șaselea apeduct al Romei, în ordinea creației. El  și-a avut originea nu departe de cursul râului Anienus - de la unele izvoare din Agro Lucullano, la "opt mile de Via Collatina (corespunzând cu 10,5 km distanță), în apropierea orașului modern Salon și la 24 de metri deasupra nivelului mării. Sistemul de colectare cuprindea diferite izvoare și vene de apă variate, toate colectate într-un rezervor. Pe parcurs s-a captat apă și din alte bazine de-a lungul parcursului. 

Conform celor calculate de Frontinus, acest apeuct avea un debit de 1.202 litri pe secundă. Apa ajunsă în oraș era distribuită în 18 cisterne. In total aducțiunea avea o lungime de 20,47 Km., din care mai puțin de doi kilometri în parcurs subteran.

Asemănător altor apeducte, Aqua Virgo nu urma calea cea mai scurtă în oraș, sau în apropierea lui. Adesea, această măsură a fost necesară pentru a menține constantă panta (Mensura declivitatis) canalului și pentru a evita ca apa să prindă o viteză care ar fi compromis siguranța apeductului în sine. 

In cazul acestui apeduct, motivele au fost, probabil, diferite: în ciuda faptului că trebuia să servească zona de sud-est a Romei, apeductul Virgo intra în oraș pe la nord, după care făcea un ocol larg și lung ca să sugereze că ar fi vrut să slujească vasta zonă suburbană din nord, zonă, până atunci, complet lipsită de alimentare cu apă. Traiectul cotit al apeductului spre Câmpul lui Marte nu avea nevoie să traverseze zone prea urbanizate ale orașului la data construcției. Traseul său urban a fost dezvoltat în cea mai mare parte în subteran, dar a avut și porțiuni aeriene susținute de arcuri. Rămășițe ale traiectului sprijinit pe arcuri sunt multe, precum cele dela traversarea dealului Pincio (Villa Medici), de la poalele dealului din preajma grădinilor lui Lucullus, de la traversarea căii actuale, Via Nazareno (care păstrează îngropate parțial trei din blocuri de travertin, cu inscripție ce amintește de reconstrucția din timpul lui Claudius). 

Fontana di Trevi

De aici apeductul a mers spre zona Fântânii Trevi și prin zona ocupată acum de Palazzo Sciarra (în al cărui subsol se găsesc rămășițele altor două arcade, precum și blocuri de travertin din timpul lui Claudius, cu o deschidere de 3,15 metri), a depășit Via Lata (azi Via del Corso) cu un arc, transformat mai târziu în Arc de triumf în onoarea lui Claudius, pentru a sărbători cucerirea unei mari porțiuni din Insula Britanică. A continuat de-a lungul Viei del Caravita, Piazza S. Ignatius şi Via del Seminario, unde, la început, s-a stabilit cisterna (castellum) terminală. După cele relatate de Frontinus, aici s-a terminat “în faţa sursei de la Saepta”, în apropiere de Pantheon şi Termele lui Agrippa, până la Trastevere.

Fontana Barcaccia - Piazza di Spania

Apeductul a rămas în funcțiune și accesibil inspecțiilor și controalelor pe porțiunile subterane. Tunelul său urban este bine cunoscut, putându-se merge pe el chiar cu barca, deoarece are o lăţime medie de 1,50 metri. In unele zone de teren este construit din zidărie şi ciment prins în plasă, iar în altele străbate bariere din tuf, în care s-au săpat galerii. In zonele de dealuri suburbane tunelul ajunge la o adâncime de 30-40 de metri, cu un maxim de 43 de metri în Parioli, Viale România.

Fontana di quatro fiumi - Piazza Navona

Legenda spune că izvoarele au fost arătate soldaţilor lui Agrippa, care căutau în zadar, de către o tânără. Din acel moment construcţia a primit numele de Aqua Virgo (apa Fecioarei)
Utilizarea timp de  două mii de ani a apeductului a necesitat, nenumărate lucrări de întreținere, restaurare și reconstrucție parțială. In antichitate lucrări majore s-au executat în timpul lui Tiberius ( în 37 d.Hr) și mai ales pe timpul lui Claudius ( în 45-46) e.N. Restaurări au avut loc şi în timpul lui Constantin, astfel că pe timpul ostrogotului Theodoric apeductul a fost încă lăudat pentru puritatea apei. Curând tot ostrogoții l-au avariat grav, dar conduși de Vitiges, cel care s-a opus cuceririi generalului bizantin Belizarie. Din cauza marilor nevoi autoritățile bizantine au avut grijă să-l reactiveze imediat.

In timpul evului mediu, lucrările de îngrijire şi şi renovare au fost iniţiate de o serie de papi, începând cu papa Adrian I-ul (772-795). Cu toate acestea apa atât de renumită în trecut a fost, cu timpul, profund poluată de urbanizarea necontrolată de deasupra traiectului. Numele Aqua Virgo a fost și el înlocuit cu Aqua Trevi, după numele frumoasei fântâni construite în sec.al 17-lea. Această apă se foloseşte astăzi numai pentru irigaţii şi pentru alimentarea unora dintre cele mai frumoase fântâni ale Romei: Fântâna Barcaccia din Piazza di Spania, Fontana di Trevi (care utilizează în prezent un sistem de reciclare a apei) și Fântâna Fluviilor din Piazza Navona.

ROMA SUBTERANĂ - BASILICA SANTA MARIA MAGGIORE YYY

                  In lucrarea Liber Pontificalis se găsesc referințe la Bazilica Romană Santa Maria Maggiore, ridicată pentru prima dată, potrivit legendei, de către Papa Liberius (352-366 e.N.). Pe timpul construcției s-a produs o ninsoare miraculoasă în mijlocul verii, pe data de 5 august, 352 e.N.

Basilica, urmând instrucțiunile din Cartea papilor, a fost construită în apropiere (juxta) de Macellum Liviae, un fel de piață abator cu mare întindere. Despre locația ei exactă nu se cunoaște încă nimic precis. Se bănuiește că s-ar fi aflat în apropiere de Forum Esquilinum, dar paralel cu Zidul servian, ca structură de referință pentru Biserica Sf. Vitus, din abatorul de lângă Arcul de Gallienus.
 Această teorie a fost confirmată în mare măsură atunci când, începând din 1964 și până în 1971, Vaticanul a decis să ia măsuri pentru a rezolva definitiv problema de umiditate în basilica Santa Maria Maggiore, umiditate care pornea din podea și se răspândea în toată clădirea: S-a demontat complet pardoseala de marmură a bazilicii și s-a creat un imens pavaj de beton armat. Cu acea ocazie s-a procedat la înlăturarea pământului care acoperise complet structurile inferioare, precum și pe cele referitoare la prima biserică, cele mai vechi structuri. Săpăturile au pătruns la o adâncime de șase metri sub nivelul bazilicii, ajungându-se la vestigii romane, datând din secolele 2 e.A. și 4 e.N.. Diferitele construcții găsite, sunt compuse din mai multe spații dispuse în jurul unei curți, la diferite niveluri. Vestigiile nu au fost ușor de interpretat. 
Camera principală aparține epocii lui Augustus, sau chiar unor timpuri mai vechi. și a fost în mare parte reconstruită în perioada romană dintre Hadrianus și Constantin. Edificiul a fost înconjurat de un zid de-a lungul căruia există urmele unui calendar de sezon, "un extraordinar Menologium, însoțit, lună de lună , de o serie de scene grandioase cu peisaje, care, după cum se poate deduce în părțile conservate, ilustrează munca romanilor în concordanță cu preocupările fiecărui sezon. "
In lungul căii subterane, se pot vedea, de asemenea, urmele unei mici băi, cu mozaicuri și cavități pentru încălzire și urme de fresce geometrice. O cameră mică, cu o nișă semicirculară, resturi de podea în opus sectil cu suspensurae (probabil relevant pentru mediul termic) și un perete deschis scrijelat cu graffiti romane. Printre acestea există o gravură a celebrului  palindrom  din piața Sator din Pompei, similar cu acela..
Construcția Bazilicii Patriarhale nu poate să fi existat mai devreme de papa Sixtus al III-lea, care a dedicat-o maternitaății divine a Fecioarei Maria, maternitate divină stabilită de Conciliul de la Efes, în 431 e.N.

ROMA SUBTERANĂ - SUBTERANELE VATICANULUI XXXX

               

 Mons Vaticanus, situat pe partea etruscă a Tibrului (Transtiberim), a fost, în vremurile imperiale, o zonă îndepărtată de nucleul Romei. Aici se aflau vaste grădini ale lui Caligula, suprafață pe care împăratul a amenajat un circ pentru curse de cai.

Trecerea Tibrului pe Podul Aelius ducea în afară de pomerium – suprafața reală a  orașului și zonă în care legea a interzis înmormântările de toate tipurile.  De-a lungul drumurilor principale care părăseau orașul, precum Via Cornelia-Aurelia care ducea spre vest și Via Triumphalis, îndreptată spre nord, erau aranjate șiruri neîntrerupte de morminte. Acestea erau drumuri ce părăseau orașul prin Transtiberium, dar și pe alte drumuri ce părăseau prin alte zone se înșiruiau morminte mai bogate, mai sărace și mausolee familiale. Pe Via Appia sau extins cele mai lungi șiruri de monumente funerare.

Circul Vaticanului (al lui Caligula) a fost folosit și ca un loc de execuție al primilor creștini, în timpul persecuției declanșate de Nero. Tradiția spune că în acest loc a fost răstignit apostolul Petru, în urma incendiului devastator din anul 64 e.N. Atunci au fost făcuți vinovați de incendiu evreii stabiliți la Roma, dar și extrem de puținii creștini, asimilați evreilor.

Ca urmare, s-a crezut plauzibil că trupul lui Petru fost îngropat în zonă, pe Via Cornelia, unde exista o capelă mică și simplă, învecinată cu alte morminte la fel de umile dar și cu alte morminte importante ce aveau încăperi decorate cu mozaicuri, fresce și stucaturi. In jurul acestui nucleu funerar au fost masate sute de alte morminte, până când, în 319, Constantin, primul imparat favorabil creștinilor, a început construcția unei bazilici creștine. La acea dată cimitirul era încă în uz, dar mormintele nu au  fost distruse intenționat, ci doar au dispărut sub o terasare cu înălțimea de până la 7 metri. Terasarea a deteriorat și a distrus o mulțime de morminte antice. 

De-a lungul timpului, amintirea acestui vast oraș de morminte a dispărut.
Lucrările de excavație arheologică pentru cercetarea acestui vast complex a fost prelungită timp de 70 de ani, începând cu prima campanie deliberată a Papei Pius al XII-lea, care a avut loc între anii 1940 și 1949. Excavarea sub Basilica Vatican începută în 1940 a avut loc pentru căutarea de dovezi care ar pututut confirma prezența rămășițelor Sfântului Petru.

Lucrarea nu a fost prea complexă și totuși a permis evidențierea unui număr de morminte conservate aproape perfect. Pe timpul lui Constantin nu s-au demolat brutal vestigiile  necropolei în care se bănuia că a fost îngropat Sf. Petru. Nu s-au demolat structurile ce au putut fi folosite ca bază pentru biserică. S-a construit o bază susținută de stâlpi puternici, conectați prin arce care au trecut peste morminte fără a le deteriora, chiar dacă, în unele cazuri, plafoanele și bolțile acelora au fost demolate, apoi umple tot cu pământ. Prin terasare, însă, foarte multe vestigii funerare s-au distrus, prin împingere spre vale și îngropate.

Este important de menționat că necropola a fost utilizată în mod continuu mai mult de 350 de ani, de la Augustus la Constantin I-ul. Perioada de tranziție de la păgânism la creștinism este bine remarcată în multe reprezentări iconografice, din multe mausolee. Foarte multe morminte au fost inițial construite și utilizate de către romanii păgâni, pentru ca apoi să devină locurile de înmormântare creștinilor.

Secțiunea subterană  S. Petru

Sub basilică se ajunge la primul nivel subteran, la așa-numitele Grote ale Vaticanului, în care există multe capele și morminte de regi, regine și de papi, începând cu secolul al zecelea. Cel mai sacru loc este evident mormântul lui Petru, cu inscripții din timpul lui Constantin.

Mai jos se accede la nivelul Necropolei anterioare lui Constantin, situată între 4 și 11 de metri de la nivelul al bazilicii. Mormintele sunt situate de-a lungul vechii artere Via Cornelia. Aici, arheologii au descoperit un rând dublu de clădiri funerare, aranjate cu grijă pe marginea unui drum îngust de pământ care ducea în sus pe dealul Vatican, pe direcția est-vest, paralel cu Circul lui Caligula și aproape paralel cu bazilica de deasupra.

Cele douăzeci și două mausolee, care se întind pe o suprafață de aproximativ 70 x 18 metri, sunt mormintele de plebei înstăriți: au elevații elegante din cărămidă, iar la interior sunt decorate minunat. Fiecare dintre ele a aparținut unei familii, al cărei nume este amintit, în multe cazuri, pe placa dedicativă,  plasată deasupra ușii de la intrare. Numeroase sarcofage au fost datate pentru perioada dintre al doilea și al patrulea secol, e.N, cu diverse scene sculptate, în care predomină figura lui Dionysos-Bacchus. Bine conservate, ele au fost identificate de studiul arheologic cu litere.

La capătul estic al șirului de mausolee, cel la care a fost decopertată doar fațada, a aparținut lui  G. Heracla Pompilius, care, printr-o inscripție a lăsat moștenitorilor săi șase mii de piese de aur pentru a construi mormântul său, “în Vatican lângă Circ." Acest mormânt, împreună cu cele adiacente de pe același rând, face parte din prima fază a necropolei și datează din timpul împăratului Hadrianus (117-138 e.N.).

Mausoleul B, are două camere și este frumos pictat. O inscripție amintește că aici este îngropată Fabia Redempta.

Mausoleul C, decorat cu stucaturi pe fațadă, conține o inscripție cu numele proprietarului, L. Zethus Tullius. Podeaua este realizată cu mozaic alb-negru. In interior au fost găsite multe sarcofage, aruncate aici în timpul construcției bazilicii Sfântului Petru ridicată pe timpul împăratului Constantin.

Și în mausoleul, construit de libertul Tyrannus Urban, libert al lui Hadrianus, există o frescă cu doi păuni, așezați pe laturile unui coș cu flori și fructe.

Mausoleul F a aparținut familiilor  Caetemnii și Tullii, de asemenea familii de oameni liberi, și este decorat cu stucaturi si picturi murale, inclusiv descrierea nașterii zeiței Venus, în curs de ieșire din mare.

In mausoleul G există o reprezentare a unui sclav care a livrat banii stăpânului său, stând lângă o masă.

Mausoleul H este unul dintre cele mai mari din întregul complex. A aparținut familiei Valerii. Prezintă măști funerare și decorațiuni bogate de stuc și reliefuri care reprezintă pe proprietari în scenele de familie din viața de zi cu zi. Fondator a fost Gayus Valerius Herma cu soția lui Flavia Olympia. Aici sunt reprezentate zeități legate de tradiția clasică. In acest mormânt a fost descoperită o inscripție "Petrus Roga Isus Christus pro Sanctis hominibus chrestianis ad corpus suum sepultis" ("Petru, roagă-te lui Isus Hristos, pentru oamenii sfinți îngropați în preajma lui") .
Absida centrală a mausoleului este încadrată de coloane de teracotă. Pe pereti, două tablouri reprezintă mitul privind pe Alcesta. Mai sus, un mozaic de gresie alb-negru reprezintă pe Mercur participând la răpirea Proserpinei.

Mausoleul L, al familiei Caetenni are un decor interior bogat.

Mausoleul M a aparținut familiei Iulii și a fost construit în jurul secolului al 3-lea e.N și are multe decorațiuni legate de teme creștine: un pescar cu un pește în cârlig, în timp ce un altul scapă, Iona în gura balenei și descrierea Bunului Păstor, în timp ce este reprezentat și un Hristos Apollo descris ca Sol Invictus, cu un glob în mâna stângă, conducând un car tras de cai albi pe un fundal de aur cu viță de vie. Referire la festivalul (Saturnaliile) păgân ce cădea pe 25 decembrie.

Mausoleul N este încă în mare măsură îngropat.

Mausoleul T, constituie partea finală a necropolei și a aparținut lui Trebellena Flaccilla. Urna conținând cenușa persoanei decedate a fost datată între anii 317 și 318 e.N, datorită unei monede din timpul lui Constantin plasată în interior Chiar și acest mausoleu este bogat decorat cu stucaturi și vopsea.

La capătul estic se află un așa-numit câmp "P", de 4x8 metri, situat direct sub altarul papal al bazilicii din timpul renașterii. Acestă suprafață, pavată cu mozaicuri, este delimitată spre spate (partea de vest), de un perete, cunoscut sub numele de "peretele roșu" pentru culoarea tencuielii sale. In centrul peretelui roșu există o structură ca un chioșc de ziare, format din două nișe suprapuse, împărțit de o placă de travertin susținută de două coloane: așa-numitul "Trofeul lui Gaius," care marchează ceea ce studii recente au indicat că ar fi mormântul original al lui Petru . Mai jos de chioșc s-a găsit o nișă goală, care, probabil, a găzduit într-o prima perioadă, oasele apostolului. Pentru a delimita parcela din dreapta există un zid, în care a fost sculptată o nișă. In ea au fost găsite oase umane și o pânză țesută violet cu fire de aur. Interpretând un graffiti (inscripție) în limba greacă găsit pe peretele roșu adiacent, care spunea: "PETROS ENI", adică "Peter este aici.", se consideră că rămășițele sfântului au fost depuse aici, în timpul lui Constantin. Graffitiul s-a găsit pe peretele roșu, ca adiacent la un graffiti datând din anul 160 e.N.

Necropola Vaticanului este extinsă și complexă. De fapt, au fost excavate cel puțin șapte nuclee diferite de morminte și nenumărate descoperiri minore. Cel puțin cinci domenii pot fi vizitate: unul sub Bazilica Sfântul Petru, cel descris, cel numit dell'Autoparco (săpături între 1956 și 1958), Annona, adică cel de sub supermarketul Vatican (săpături din anii '40), Fântâna lui Galera ( săpături din anii 40 și 1994), iar ultimele săpături (din 2003) de la parcarea S. Rosa.

Siturile arheologice excavate în Annona, all'Autoparco, Fântâna Galera și parcarea Sf. Rosa fac parte toate dintr-o necropolă mare care s-a prelungit din partea jos a Viei Trimphalis (astăzi Via Leone IV) și au fost folosite până în secolul al cincilea e.N. Mormintele, atât de incinerație, cât și de înmormântare, sunt în mare parte umile, și au înlocuit un imens cimitir păgân.

Necropola de la Sf. Rosa este cu siguranță una dintre ele mai fascinante. Deschisă pentru public din 2006, ea se întinde pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați In ea există, aproape să se suprapună, patruzeci de structuri de înmormântare mai mult sau mai puțin bogate, unele cu sarcofage. Sunt și mai mult de două sute de morminte simple, decorate cu pietre, dale și tije. Un aspect de mare impact este cel legat de lămpi cu ulei, mozaicuri, vaze, urne și lucrări mărunte care au rămas aproape toate pe loc. Restaurarea cimitirului s-a făcut ca să arăte ca în urmă cu 1700 de ani, înaite de a fi afectat de o alunecare de teren.