vineri, 26 aprilie 2013

CAROL AL II-LEA ȘI CAMARILA


                      Reinstalarea pe tron a lui Carol al doilea, la începutul lui iunie 1930, a fost întîmpinată cu mari speranţe. Slăbiciunea Regenţei şi guvernarea PNŢ, redutabil în opozitie dar ineficient la putere și criza economică prelungită, au făcut să fie nevoie de un suflu nou la conducerea țării. Carol era întruchiparea acestor aşteptări. In primi trei ani de la restauraţie, mai multe s-au perindat la putere mai multe guverne. Iuliu Maniu, GG Mironescu, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voevod au format succesiv cabinete care nu au rezistat. Clasa politică era acuzată, pe drept cuvânt, de corupţie şi  de neputinţa de a rezolva problemele economice şi sociale grave de la începutul anilor 30.
Carol al II-lea

Simpatia pentru tînărul rege, care avea doar 37 de ani la urcarea pe tron, rămăsese însă intactă. Era un rege popular, privit cu încredere. De el se legau speranţele ieşirii din criză, de restabilirea ordinii  şi a cinstei în administraţie, dar și în viaţa politică. Regele se bucura de sprijin mai ales în armată. Industriaşii și bancherii erau atraşi de programul lui de modernizare a ţării. Intelectualii erau bucuroși că vor fi susţinnuți cu fonduri importante văzând în Carol omul providenţial.
Carol, fire autoritară, îşi dorea, însă nu doar să domnească ci să guverneze. Nu vroia să se bazeze pe partide, așa cum procedaseră iredecesorii, Carol I şi Ferdinand. Dorea ca miniştrii să asculte de el, nu de şefii de partid. Carol se vedea deasupra partidelor şi voia să monopolizeze relaţia cu societatea. De aceea a dus o politică de slăbire a partidelor față de care a manifestatt o neincredere la care nu a renunţat niciodată. A încurajeat dizidențele şi sciziunile, acapararând oamenii de valoare. S- a amestecat în treburile guvernelor, a dorit să îşi impună soluţiile. Şi-a impus favoriţii ca miniştri. A cerut ca toate deciziile importante să treacă pe la el, în ciuda textului Constituţiei din 1923. A cerut tuturor subordonare faţă de voinţa sa, şi nu faţă de Parlament, al cărui rol s-a redus.
                                                        Carol al II-lea și Nicolae Iorga
Opinia publică română se aştepta ca la întoarcerea sa în ţară, Carol să se împace cu Elena. Era simpatizată, văzută ca o victimă  a aventurilor soţului ei. Se făcuse iubită pentru că dăruise ţării un moştenitor, Mihai, cu care apărea uneori în public la ceremonii oficiale. Divorţul dintre Carol și Elena se pronunţase în 1928, dar se spera ca lucrurile să  se îndrepte. Opinia publică dorea asta. Cercuri influente de la Bucureşti, dar şi de la alte curţi regale, îl îndemnau pe Carol spre această soluţie. Ar fi fost bine pentru imaginea şi prestigiul său, pentru stabilitatea monarhiei.
Carol, după numai două luni de la Restauraţie a adus-o în ţară clandestin pe Elena Lupescu, de la Paris. O vreme a stat ascunsă la Sinaia. Puţină lume era la curent cu această clandestinitate. Apoi bineînţeles s-a aflat. Carol îi promisese lui Iuliu Maniu ( dar şi altora) că nu o va aduce în țară şi lăsase să se înţeleagă că ar fi dispus să îşi reia viaţa, cel puţin oficial, cu Elena.
Elena Lupescu

Aflând că a fost minţit, Iuliu Maniu a demisionat. Guvernul său durase numai 4 luni. Trebuia să constate că nu calculase corect atunci cînd îşi imaginase că îl va putea manipula pe rege. El fusese cel manipulat. GG Mironescu a fost rechemat la şefia cabinetului. La 4 aprilie 1931, şase luni mai tîrziu, şi GG Mironescu s-a retras și el. Din acel moment PNȚ, care contribuise mult la intoarcerea lui Carol pe tron, s-a înstrăinat de rege. Din acel moment liderii ţăranişti au fost printre principalii lui critici.
Carol a urmărit ceea ce îşi propusese : un regim carlist. A impus un guvern deasupra partidelor, alcătuit din oameni care îi erau lui fideli. Prim-ministru a fost numit istoricul Nicolae Iorga. Din guvern mai făceau parte printre alţi politicieni cunoscuți, precum Constantin Argetoianu şi Mihail Manoilescu. Nicolae Titulescu ocupa portofoliul externelor. Nici acest guvern nu a adus stabilitatea. Lipsa lui de reprezentativitate, certurile dintre miniştri, şi mai ales amestecul regal, l-a ruinat.
La începutul lunii iunie 1932, Nicolae Iorga a demisionat și el, după o guvernare foarte slabă. Au urmat trei guverne cu viaţă scurtă conduse de Iuliu Maniu şi unul de Alexandru Vaida Voievod. Ultimul  s-a retras în noiembre 1933. Aceleşi cauze, aceleaşi efecte: amestectul regelui. Circumstanţele erau criza economică şi ascensiunea extremei drepte.
                                                              Ernest Urdăreanu
Cu  timpul, în jurul lui Carol s-a format treptat un grup de favoriţi care a început să joace un rol din ce in ce mai însemnat în viaţa politică şi economică. In centrul lui se afla Elena Lupescu. In jurul ei, o mînă de profitori au format o curte neoficială, unde se distribuiau favoruri şi se ţeseau intrigi. In tot timpul domniei lui Carol al II-lea (1930-40) s-a vorbit insistent despre această “camarilă‘. Din ea făceau parte industriaşi ca Nicolae Malaxa şi Max Auschnit, avocatul Istrate Micescu, bancheri ca Aristide Blank, politicieni ca Mihail Manoilescu si Richard Franasovici, oameni de încredere ai lui Carol, ca Gabriel Marinescu, numit prefectul poliţiei, sau ca Puiu Dumitrescu, secretarul particular încă din timpul șederii la Paris, cazut apoi in dizgratie. Ii va lua locul Ernest Urdăreanu, ajuns treptat la demnitatea de mareşal al palatului, personaj veros care a rămas alături de Carol al II-lea pînă la sfirşitul acestuia în exil, în 1953. O vreme a făcut parte din camarilă şi filosoful Nae Ionescu.
Nae Ionescu
In jurul lui Carol al II-lea s-a făcut remarcată influenţa nefastă a rudelor Elenei Lupescu. Ele alcătuiau o reţea obscură pentru tot felul de afaceri. Normal, lumea nu vedea cu ochi buni camarila regală, nici relaţia atât de păguboasă pentru igiena vieții publice, cu Elena Lupescu. Elena Lupescu şi-a facut partizani printre cei pe care îi sprijinea să realizeze diverse arangajamente, prin ajutorul ei pe lîngă rege. E vorba de industriaşi,  miniştri, bankeri, trepăduşi. Dar a avut şi duşmani puternici în politică, în presă, în cercurile de afaceri.
Criticile adresate regelui Carol al II-lea au ţinut mai ales de viaţa sa privată. Toate lucrurile care mergeau prost îşi găseau explicaţia în influenţa malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputaţia lui a avut mult de suferit datorită relațiilor lui cu acea femeie ușoară. Carol al II-lea era dependent de ea şi nu se gândea deloc să renunțe la ea. El îşi selecționa anturajul pe acest criteriu: dacă curteanulera de acord sau nu cu legatura lui cu Elena Lupescu. Dacă respectivul o accepta, se bucura de simpatia regelui. Dacă nu, era îndepărtat. Acest criteriu, devenit raţiune de stat, a dăunat mult monarhiei, regelui, dar şi regimului democratic destul de haotic și găunos. Exemplul moral oferit de rege opiniei publiceromâne a fost negativ.
Max Auschnit

Carol al II-lea considera ca viaţa lui privată îl privea exclusiv. Dar tot ce făcea el era urmărit atent de presa din ţară şi străinătate. Relaţia lui cu Elena Lupescu a fost intens mediatizată. Era limpede că pentru Carol al II-lea Elena Lupescu a fost marea iubire a vieţii lui. Regele Eduard al Marii Britanii, pentru a lua un exemplu tot din anii 30,  a  renunţat la tron pentru a se căsători cu o femeie divorţată şi a abdicat. Carol însă a ales o viață dublă. A păstrat tronul, şi în acelaşi timp a trăit în afara legii cu femeia iubită, cu care, cel puțin cât s-a aflat pe tron, nu avea voie să se căsătorească.
  In jurul celor doi amanți, regele Carol şi Elene Lupescu, camarila a tras toate foloasele. In ciuda luxului şi pretențiilor, atmosfera era imundă.. Camarila şi-a schimbat în timp componenţa.  Un exemplu este Puiu Dumitrescu, secretarul regelui, înlocuit cu Ernest Urdăreanu.
Altul este Victor Precup, unul dintre oamenii de primă oră ai regelui. Il avusese alături încă din timpul şederii la Paris, colonelul Victor Precup fiind un aventurier. După Restauraţie, Precup s-a considerat trădat de rege, care nu îi acordase favorurile la care se aştepta. Era de asemenea nemulţumit de influenţa nefastă a Elenei Lupescu. A organizat împreună cu alţi militari un atentat asupra regelui pentru ziua de Pasti 1934. Denunţaţi, viitorii atentatori au fost prinşi. La procesul care a urmat, redat de presa pe pagini întregi, Precup a susţinut că atentatul  ar fi fost îndreptat împotriva Elenei Lupescu şi a detestatei camarile. A fost condamnat la zece  ani de închisoare şi degradare militară. Aceasta s-a făcut la cazarma Malmaison din Bucureşti. La Doftana, Precup s-a apropiat de Gheorghiu Dej şi Emil Bodnaras, cu care, mai tîrziu, va colabora la instalarea regimului prosovietic şi va fi ridicat la gradul de general.
Alt exemplu din epocă este Max Auschnit, membru de bază al camarilei, industriaş superbogat. La un moment dat a căzut în disgraţie, a fost arestat, judecat și condamnat.Auschnit a fost eliberat în toamna 1940, ca şi  Victor Precup, de către mareșalul Ion Antonescu, fiind consideraţi victime ale camarilei.
Coreneliu Zelea Codreanu (Zelinski)
Pe timpul lui Carol al II-lea rivalităţile erau foarte puternice. Afacerile şi banii erau foarte mulţi, corupţia era la ordinea zilei, şi măcina regimul. Camarila a fost un adevarat guvern neoficial, iar Elena Lupescu a fost regina neîncoronată a României în anii 30-40.
     La 30 ianuarie 1933 se produs o schimbare de proporţii. Partidul Naţional Socialist, în frunte cu Adolf Hitler, a cîştigat alegerile în Germania. Berlinul a devenit principala forţă care contesta tratatul de la Versailles. Nori negri s-au adunat deasupra Europei. Pacea de durată, care se anunţa în 1919, se dovedea iluzorie.

Bucureşti-ul ducea o politica externă activă. A încheiat un sistem de alianţe aparent protector, Inţelegerea Balcanică, ratificată cu Grecia, Iugoslavia și Turcia.  Bulgaria nu a participat. Aceasta avea o armată mică dar pretenții teritoriale mari față de vecini. Ințelegerea Balcanică (9februarie 1934), nu se afla în contradicție cu  Mica Înţelegere, semnată, în 1920, cu Cehoslovacia şi Iugoslvia. Ambele păreau să ofere destule garanţii împotriva contenstatarilor tratatului de la Versailles. Ungaria şi URSS, mai ales, puneau probleme serioase graniţelor României. Ungaria considera că Transilvania îi aparţine.  URSS revendica Basarabia. La Geneva, la Societatea  Naţiunilor, Nicolae Titulescu avea un rol foarte influent. Apropierea de Franţa, Mare Britanie, dar şi de Polonia, interesate în menţinerea Tratatului de la Versailles, păreau să facă din continent un loc al stabilităţii. Nu a fost aşa…
Odată cu ascensiunea lui Hitler, Germania a emis pretentii și s-a reînarmat. S-a pregătit intens de un război reparatoriu pentru interesele sale și s-a retras din Societatea Națiunilor de la Geneva. URSS, de teama Germaniei, care se declara adversară a bolşevismului, a intrat în Societatea Naţiunilor… Continentul a intrat repede în logica înarmarilor febrile şi a pregătirilor de război.
 Odată cu victoria lui Hitler, în România grupurile de extremă dreapta au devenit mai active. Ele apărusera la începutul anilor 20 în mediile studenţeşti. S-a distins Garda de fier, prin violenţele politice pe care le-a declanșat, dar şi prin influența sa crescîndă, mai ales în rîndurile tineretului. Şeful ei era Corneliu Zelea Codreanu.
Ideile antiparlamentare, antisemite, naţionaliste nu s-au restrîns la acest grup. A.C.Cuza, la Iaşi, cu Liga Apărării Naţional Creştine, Octavian Goga, Nae Ionescu au împărtăşit convingerea că democraţia era expirată ca mod de guvernare şi că era nevoie de o dictatură. Unii l-au văzut pe regele Carol al II-lea în această postură. Alții doreau un dictator militar,  ca Alexandru Averescu. Mareșalul Ion Antonescu va juca mai tîrziu acest rol. Alţii, inspirati de Mussolini, se gîndeau la un politician de mină forte. Corneliu Zelea Codreanu se vedea el însuşi fuhrer al Romaniei.
La începutul domniei lui Carol al II-lea aceste scenarii pareau îndepărtate şi fără şanse.  Dar după ianuarie 1933, au devenit o provocare reală. Se punea întrebarea, cum să se mențină calmul politic și social, sau liniştea publică altfel decît cu măsuri forte ? Atentatele, amenințările, agitaţia şi violenţele au devenit un fapt cotidian.
Lipsa de energie în combaterea Gărzii de fier, l-a determinat pe Carol al II-lea să ceară, în noiembrie 1933, demisia lui Alexandru Vaida Voevod. Acesta avea pronunţate simpatii de dreapta. Regele căuta pe cineva care era determinat să combată Garda de fier. L-a invitat să formeze cabinetul pe I.Gh Duca, liderul PNL, deşi acesta declarase cu ocazia Restaurației că nu va colabora cu regele. Carol al II-lea încercase deja vreme de trei ani toate formulele de guvernare. Îi ocolise sistematic pe liberali, dar acum nu vedea altă soluţie decît apelul la partidul cel mai bine organizat din acel moment.
I Gh.Duca a organizat alegeri şi printr-un decret a dizolvat Garda de fier, chiar în timpul campaniei electorale. Alegerile au fost cîştigate de liberali, iar I Gh. Duca a fost numit prim-ministru. Dar la 30 decembrie, după o audienţă la rege în castelul Peleş, a fost asasinat în gara Sinaia, de trei legionari, care alcatuiau o “echipă a mortii”, cu misiunea de a-l pedepsi pe cel care se făcuse vinovat de interzicerea Gărzii de fier.
I.Gh.Duca
Asasinarea primului ministru I Gh. Duca la Sinaia a fost un moment deosebit grav. Toată atmosfera vieţii publice româneşti, păstrată până atunci în cadre constituţionale, s-a schimbat brusc. I. Gh. Duca era primul prim-ministru asasinat din 1862, cînd Barbu Catargiu căzuse împușcat sub clopotnița din Dealul Mitropolii, crimă rămasă neelucidată.
Ca și în 1862, cînd domnitorul A.I. Cuza a fost bănuit de amestec, şi în 1933 s-a spus că regele Carol al II-lea nu ar fi străin de crimă. Fără dovezi. Cert este că în viaţa politică românească crima a putut servi ca argument pentru o altfel de politică internă.
Emoţia publică a fost foarte mare. Garda de fier nu ezitase să îl ucida pe şeful Guvernului. Oricine trebuia să se simtă ameninţat, inclusiv regele. Se considera că extremiştii nu vor ezita să ucidă un rege, cum s-a întîmplat la Marsilia. In septembrie 1934, cîteva luni mai tirziu, Alexandru al Serbiei, cumnatul lui Carol al II-lea, a fost ucis alături de ministrul de externe al Frantei, Louis Barthou.
Regele s-a închis în Peleș, păzit de serviciile speciale şi armată. Panica a traversat mediile politice de la Bucureşti. Ceremonia funerară a lui I Gh. Duca a avut loc în această atmosfera halucinantă, îndurerată, temătoare.
Desfăşurat în martie 1934, procesul asasinilor a oferit un spectacol straniu. Lideri politici cunoscuţi au depus mărturie în favoarea şefilor Gărzii de fier, cei care de fapt ordonaseră asasinatul. S-au amestecat mai multe lucruri, în primul rând lipsa de răspundere şi de morală publică. In plus, unii încercau să se pună bine cu legionarii, de teamă să nu cadă victimă la rîndul lor. Alţii o făceau pentru a dovedi opoziţie regelui care dorise acest proces, dar şi liberalilor care veniseră la putere.
Nicolae Malaxa
Curtea a condamnat pe viaţă pe asasini, dar i-a scos din cauză pe cei care ordonaseră și organizaseră crima, şefii Garzii de fier…
Şi alte procese pot reţine atenția, precum cel al colonelului Victor Precup care pusese la cale un atentat la viaţa regelui. Alt proces care face vîlvă a fost judecarea “afacerii Skoda”, un adevarat cutremur politic. Mai mulţi generali, miniştri, ofiţeri şi funcţionari superiori au fost implicati într-o afacere de anvergură prin care au obtinut milioane de lei din contractul de inzestrare a armatei încheiat cu uzinele cehoslovace Skoda…
Un alt proces a fost cel al greviştilor de la Atelierele CFR Griviţa. Printre acuzaţi, mai multi comunişti. Unul dintre ei, Gheorghe Gheorghiu Dej, va ajunge dictatorul Romaniei la sfîrşitul anilor 40, dupa ce îl va sili pe regele Mihai să abdice…
Europa, şi împreună cu ea România, intra in zodia Satanei, cum a definit-o, mai târziu chiar regele Carol al II-lea…

ERNEST URDĂREANU - PERSONAJ DISTRUCTIV


          Sunt rare cazurile unor personalităţi din istoria românilor care să fi stârnit atâta oprobriu ca, în epoca sa, Ernest Urdăreanu.
Este vorba de unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai Regelui Carol al II-lea. În ciuda unor merite incontestabile şi a unor acte de curaj, prin prisma imagologiei istorice, Ernest Urdăreanu rămâne un personaj profund negativ, considerat de către unii dintre contemporanii săi de-a dreptul odios. Foarte multă lume îl considera pe acesta drept geniul cel rău al Regelui Carol al II-lea, de care şi-a legat soarta şi pe care l-a urmat în îndelungatul său exil.

Un personaj cu şarm

Cei care l-au cunoscut personal spun că Ernest Urdăreanu – care va fi supranumit mai târziu Murdăreanu – era un personaj care avea un şarm aparte. Despre anii copilăriei sale sunt cunoscute puţine amănunte. Este ştiut faptul că Ernest Urdăreanu avea un tată ofiţer şi că el însuşi a avut parte de educaţie militară. Ernest Urdăreanu avea doi fraţi, dintre care unul inginer, celălalt om de afaceri. Viitorul confident al Regelui Carol al
II-lea era un excelent pilot de curse, iar pasiunea pentru maşinile cu motor o împărtăşea cu regalul său prieten. În anii 1928 şi 1929, Ernest Urdăreanu a obţinut, la volanul unor maşini Fiat, locul I, respectiv locul al II-lea la Raliul de la San Remo. În anul 1931, Ernest Urdăreanu a intrat în serviciul direct al Regelui Carol al II-lea, revenit în ţară cu un an mai devreme. Cel care l-a recomandat pe tânărul ofiţer Urdăreanu a fost unul dintre verişorii săi, marele diplomat român Nicolae Titulescu, pe atunci reprezentant al României la Londra. Aptitudinile lui Ernest Urdăreanu în domeniul automobilistic au fost rapid remarcate de către Regele Carol al II-lea, care l-a numit pe fostul pilot de curse drept şef al garajului regal. Astfel, el a devenit şoferul preferat al metresei lui Carol al II-lea, Elena Lupescu. Acest lucru i-a favorizat ascensiunea. În anul 1933, după ce Regele Carol al II-lea a renunţat la serviciile unui prieten vechi, Constantin Puiu Dimitrescu, Ernest Urdăreanu a devenit secretar privat al regelui. Relaţiile dintre ei au devenit tot mai strânse, iar încrederea lui Carol al II-lea în Urdăreanu a crescut treptat. În anul 1936, Ernest Urdăreanu a devenit vicemareşal, apoi mareşal al Palatului Regal, adică şeful administraţiei regale.


Ministru al Curţii, refuzat de Hitler
Ascensiunea sa a continuat, iar după instaurarea dictaturii regale, în anul 1938, Ernest Urdăreanu a primit postul de ministru al Curţii, calitate în care a devenit reprezentantul Regelui în Guvern. Astfel că Ernest Urdăreanu i-a însoţit, în noua sa calitate oficială, pe Regele Carol al II-lea şi pe Marele Voievod de Alba Iulia, Mihai I, în turneul lor interna­ţional, care i-a purtat prin Marea Britanie, Franţa şi Germania, în încercarea Regelui Carol al II-lea de a preveni izolarea interna­ţională a României, în contextul în care situaţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est se deteriora tot mai mult, pe măsură ce Germania nazistă se îndrepta cu paşi rapizi spre cel de-al doilea război mondial.
Un amănunt notabil al acestui turneu a fost acela că Adolf Hitler a refuzat să-l primească pe Ernest Urdăreanu, care era considerat drept creierul camarilei regale, care includea oameni de afaceri precum Nicolae Malaxa, Max Auschnitt ori Aristide Blank, mulţi cu certe origini evreieşti. Anii 1939 şi 1940 i-au adus lui Ernest Urdăreanu misiuni imposibile, precum aceea de reconciliere dintre Regele Carol al II-lea şi organizaţia extremistă Garda de Fier, care promova un antisemitism violent şi care practica terorismul politic, organizaţie responsabilă pentru asasinarea premierilor I.G. Duca şi Armand Călinescu.

În exil, alături de Rege
Apropierea dintre Regele Carol al II-lea şi ministrul Curţii Regale l-a determinat pe Ernest Urdăreanu să-şi urmeze suveranul în exilul care a urmat abdicării Regelui Carol al II-lea din 6 septembrie 1940. Dacă ar fi rămas în ţară, Ernest Urdăreanu ar fi riscat să fie executat, sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale. De altfel, legionarii au tras cu mitraliera asupra trenului în care se aflau Regele Carol al II-lea, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu. Totuşi, ei au ajuns cu bine în Italia, via Iugoslavia, apoi s-au mutat în Elveţia.
Exilaţii au pornit mai departe, spre Spania, prin Franţa controlată de reprezentanţii regimului de la Vichy, controlat de mareşalul Petain. Ajunşi în Spania, s-au trezit confruntaţi cu o situaţie imposibilă, creată de presiunile Guvernului român şi ale celui german, care vizau extrădarea Elenei Lupescu şi a lui Ernest Urdăreanu, spre a fi judecaţi în România pentru numeroase acte de corupţie.
În acest context, Ernest Urdăreanu a apelat la o reţea de contraban­dişti spanioli, care a organizat fuga Regelui Carol al II-lea în Portugalia. Însă ei nu au rămas acolo decât puţin. De teama extinderii războiului, Regele Carol al II-lea şi Curtea sa s-au refugiat în Cuba, apoi în Mexic şi în Brazilia.
În anul 1944, Ernest Urdăreanu s-a însurat, în Ciudad de Mexico, cu o tânără de 18 ani, Monique Cook. Mai târziu, în anul 1947, el a organizat nunta Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, ceremonie care a avut loc în Brazilia. În anul 1949, ei s-au întors cu toţii în Portugalia. Ernest Urdăreanu a devenit cancelarul regelui Carol al II-lea. În această calitate, el a organizat ceremonia funerară ocazionată de moartea neaşteptată a regelui, în 1953. După moartea Regelui Carol al II-lea, Ernest Urdăreanu a rămas în serviciul Elenei Lupescu până la moartea ei, survenită în anul 1977. El a murit în Portugalia în anul 1985, la 88 de ani. Ernest Urdăreanu nu a reuşit să se mai întoarcă niciodată în România, după septembrie 1940.     RL

vineri, 12 aprilie 2013

ROMA - LACUS CURTIUS XXXX


                 
Lacus Curtius a fost un spațiu sacru aproape în centrul Forumului Romanum. Era un loc înconjurat de o închidere cu grilaj, unde se găsea un ghizdei (o gură circulară de fântână ridicată deasupra terenului) și numeroase altare. Un relief din marmură, datând probabil din epoca lui Caesar a fost descoperit în apropiere, în anul 1553. El reprezintă pe eroul Curtius aruncându-se în prăpastie. Din mărturiile istorice se știe că împăratul Galba a fost masacrat, în anul 69 e.N, de către soldați, lângă Lacus Curtius.
Numeroase tradiții antice ajută la explicarea creației sale. Conform uneia, lacul (lacus)  era o mlaștină în care a fost înecat sabinul Mettius Curtius, pe timpul  războiului dintre romani și sabini. Mai există și altă variantă a dispariției acelui personaj mitic. Aceea îl prezenta ca un bun patrician roman care s-a sacrificat într-o prăpastie deschisă brusc pe locul Forului roman de un fulger. El s-a sacrificat sărind cu calul și armamentul în prăpastie, iar aceea s-a închis imediat după el.



O altă poveste, evocată de Varro, referitoare la Lacus Curtius, susține că asupra acestui loc a căzut un fulger, imprinând marca lui Jupiter. Ca urmare, Senatul a ordonat consulului din 445 e.A, Caius Curtius, de a închide acest loc devenit sacru.