CEAUȘESCU ȘI INDUSTRIA DE ARMAMENT

            

La începutul anului 1989, revista Der Spiegel a lansat o știre privind o colaborare între specialiştii români, ai lui Nicolae Ceaușescu, cu cei ai firmei vest-germane "Messerschmitt-Bölkow-Blohm" (MBB) pentru fabricarea în Ro­mânia de rachete sol-sol de tipul "Con­dor II".

Programele mi­litare ale României erau cu totul altele decât cele indicate de ziariştii de la Der Spiegel. De exemplu, ofiţerii artilerişti din Armata Română cunoşteau în anul 1989 faptul că pe raza localităţii Crângu lui Bot (judeţul Prahova) func­ţiona Intreprinderea de producţie şi reparaţii a tehnicii de rachete. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1981 prin transformarea şi dezvoltarea Bazei nr. 268 de fabricat şi reparat tehnică de rachete.

Producţia întreprinderii res­pective a fost formată, în principal, din proiectile reactive nedirijate PRN-80, rachete aer-aer A-90 (RS-2 US) şi A-91 (R-3 S), precum şi complexe antiaeriene portative cu rachete A-94 (SA-7 b), toate acestea fiind realizate sub licenţă sovietică. După anul 1989, la Crângu lui Bot au fost modernizate complexul antiaerian portativ CA-94 (SA-7 b) şi racheta antitanc dirijată 9 M 14-M "Maliutka".

Pentru înzestrarea unităţilor de apă­rare antiaeriană cu mijloace de foc moderne, autorităţile de la Bucureşti au demarat încă din anul 1956 un program de dotare cu tunuri antiaeriene sovietice KS-19 cal. 100 mm, iar în anul următor au fost importate pri­mele piese sovietice de artilerie antiaeriană KS-30 calibru 130 mm. Acestea au înlocuit modelele vest-europene de tunuri antiaeriene (cal. 20 mm, 25 mm, 40 mm "Bofors", 75 mm "Vic­kers" şi 88 mm "Krupp"), care au fost scoase treptat din dotare în anii 1958-1959. Concomitent, au fost întreprinse de­mersuri pentru achiziţionarea sistemului sovietic de rachete antiaeriene "Dvina". Primul sistem de acest tip a sosit în România în anul 1959 şi a intrat în compunerea forţelor subordonate Comandamentului Apă­ră­rii Antiaeriene a Teritoriului.

In scopul dotării Armatei Române cu tehnică şi materiale militare în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6.157 milioane de lei. Din aceasta, 1.157 mi­lioane de ruble (4.236 milioane de lei) au fost alocate pentru plata importurilor de produse speciale: mijloace moderne de apărare antiaeriană (în principal, complexe de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov"), radiolocatoare (din URSS), aparatură radio (din URSS, Ungaria şi RDG), mijloace de tracţiune (din URSS şi Polonia), 104 avioane de vânătoare MIG-21 F-13 (ne­cesare pentru înlocuirea aparatelor MIG-15 din patru regimente de aviaţie) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (din Polonia).

Complexele sovietice de rachete antiaeriene SA-75 "Volhov" au intrat în dotarea Regimentului 4 Ra.A. de la Ploieşti, precum şi a Regimentului 15 Ra.A. de la Hunedoara - înfiinţate în 1962, respectiv 1963. Acestea puteau acoperi zona Bucureşti-Ploieşti şi obiectivul industria Hunedoara împreună cu alte două regimente de rachete antiaeriene, deja înfiinţate în perioada 1961-1962.

In anii 1961-1965 au intrat în do­ta­rea Armatei Române şi alte tipuri de teh­nică de luptă: tancul T-55-100 (considerat "maşina de luptă de bază din în­zestrarea unităţilor şi marilor uni­tăţi"), transportoarele amfibii blindate BTR-50 PU, tractoare de tancuri, rachetele sol-sol de diferite tipuri, vedete purtătoare de rachete, vâ­nă­toare de submarine, remorchere ma­ritime şi fluviale. Totodată, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34 aflate deja în înzestrare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei de exploatare.

Prin noul protocol secret al Tratatu­lui de la Varşovia (semnat la 31 martie 1961, la Moscova), 12 divizii mecani­za­te, două divizii de tancuri, un regiment de desant-paraşutare, patru regimen­te de rachete antiaeriene, patru re­gimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană româneşti erau pu­se, în caz de război, la dispoziţia co­man­dantului suprem al Forţelor Ar­ma­te Unite ale ţărilor membre ale Or­ga­nizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV).

După invadarea Cehoslovaciei de unităţi militare din cinci state membre ale OTV (URSS, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria), Armata Română - cu excepţia unităţilor de transmisiuni, de aviaţie ale marinei, trupelor de apărare antiaeriană, unităţilor de rachete tactice şi operativ-tactice, precum şi a subunităţilor de cercetare chimică şi de radiaţii - a fost implicată foarte puţin în aplicaţiile Comandamentului Forţelor Armate Unite (CFAU) desfăşurate pe teritoriul altor state.

De regulă, România a fost reprezentată la asemenea manevre militare doar de ge­nerali şi ofiţeri care acţionau în cadrul unor comandamente şi state majore restrânse, distincte din punct de vedere naţional. Participanţii români rezolvau numai pe hărţi situaţiile strategice şi operativ-tactice create de conducătorii aplicaţiilor.

Conform programului stabilit de CFAU, unităţile de aviaţie şi marină, trupele de apărare antiaeriană şi unităţile de rachete tactice şi operativ-tactice româneşti şi-au desfăşurat pregătirea atât în România, cât şi în poligoanele de trageri din URSS, în cadrul unor aplicaţii specifice. Totodată, în perioada 1969-1990 s-au desfăşurat antrenamente anuale de cooperare tactică între marile unităţi de apărare antiaeriană a teritoriului României şi ale statelor vecine.

Astfel, au avut loc atât zboruri reale ale ţintelor aeriene, cât şi zboruri de recunoaştere a aerodromurilor de cooperare din ţările socialiste vecine (Bulgaria, Ungaria şi URSS). De obicei, în acţiunile de recunoaştere comună - care se desfăşurau anual în perioada iunie-septembrie - erau implicate aerodromurile bulgare de la Gabrovniţa, Graf-Ignatievo şi Ravneţ, cele româneşti de la Giarmata, Deveselu, Borcea şi Mihail Kogălniceanu, precum şi aerodromurile de la Tiraspol (URSS) şi Kecskemet (Ungaria).

La cea de-a 25-a şedinţă a Comisiei Permanente CAER pentru industria de apărare (Moscova, 20-25 noiembrie 1972), membrii delegaţiei române au informat despre intenţia Guvernului de la Bucureşti de a dezvolta producţia de tehnică militară atât pentru nevoile ţării, cât şi pentru export, în ve­derea obţinerii fondurilor necesare achitării produselor militare pe care urma să le importe în perioada următoare.

Totodată, a fost exprimat din nou interesul părţii române pentru construirea de avioane (inclusiv a celor militare) şi pentru coope­rarea cu alte state din alianţă, în vederea fa­bricării complexelor sovietice de rachete antiaeriene "Strela-1" şi "Strela-2 M", a aparaturii de vedere pe timp de noapte (de tip pasiv) şi a unor echipamente, ansamble şi piese necesare pentru modernizarea tancurilor T-54 şi T-55.

In anul 1973, în cadrul Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare s-a preconizat faptul că România urma să importe, în perioada 1976-1980, ur­mă­toarele cantităţi de tehnică de luptă şi muniţie: 250-320 de tancuri mijlocii, 700-800 de mijloace de contraacţiune radio şi de cercetare radio, 300-350 de staţii radio şi receptoare radio de putere mică şi mijlo­cie, 50 de instalaţii de lansare "Strela-1" împreună cu 1.500 de rachete antiaeriene, 250 de instalaţii de lansare "Strela-2 M" împreună cu 3.000 de rachete antiaeriene, 4.000 de rachete aer-aer K-13 M şi 4.000-4.200 de rachete aer-aer R-3 R.

In acelaşi timp, în România urmau să fie realizate agregate, echipamente şi piese în vederea continuării lucrărilor de moder­nizare a tancurilor T-54 şi T-55, aflate în dotarea tuturor armatelor din cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

In acest scop, Baza de reparaţii tancuri şi autotunuri de la Mizil (înfiinţată în anul 1951) a fost dezvoltată la începutul anilor '70 pentru a asi­mila în producţie 80% din totalul părţilor componente, subansamblelor şi pieselor de schimb realizate în România pentru tancuri (T-55, TR-580, şasiul tancurilor TR-800 şi P-125), autotunuri şi maşini blindate de di­ferite tipuri (maşina de luptă a infanteriei, maşina de luptă a vânătorilor de munte, tractoarele mijlocii de artilerie TAR-76 şi TMA-83, şasiul obuzierului autopropulsat calibru 122 mm).

Pentru a evita cumpărarea de tancuri din URSS, Polonia sau Cehoslovacia în perioada 1981-1990, autorităţile de la Bucureşti şi-au exprimat încă din anul 1973 dorinţa de a elabora până în anul 1980, "studii privind condiţiile unei eventuale organizări a fa­bricaţiei de tancuri, în cooperare cu o altă ţară membră în Comisie". Intenţia respectivă a fost prezentată de generalul-colonel Constantin Şandru la cea de-a 27-a şedinţă a Comisiei permanente CAER pentru industria de apărare (Cehoslovacia, 19-24 noiembrie 1973).

In cursul aceleiaşi şedinţe, reprezentanţii României au solicitat să le fie acordată specializarea în fabricaţia de aruncătoare de grenade AG-9 (pe afet), complexe de rachete antitanc dirijate, nave maritime de demagnetizare a minelor, echipament pentru iluminarea pistelor de aerodrom, proiectile de aviaţie nedirijate, avioane de şcoală şi antrenament, avioane utilitare cu o încărcătură utilă maximă de patru tone, maşini de luptă pentru trageri cu proiectile reactive 9 M 22 cal. 122 mm (montate pe şasiu de autocamion SR-114, apoi pe şasiu de DAC-665), complete de mascare a tehnicii de luptă, staţii radio UUS (pentru T-55 şi TAB-uri 71), aparatură de alarmare centra­lizată a unităţilor şi marilor unităţi, precum şi de alarmare prin radio a personalului din garnizoane.

Autorităţile de la Bucureşti au insistat pentru preluarea licenţei de fabricaţie a maşinii sovietice de luptă "Grad" ("Grindina"). Aceasta era destinată tragerilor cu proiectile reactive nedirijate şi a fost prezentată pentru prima dată miniştrilor Apărării din statele membre ale OTV în cursul unei convocări speciale, într-un poligon sovietic de lângă Lvov (11-13 mai 1965).

La întoarcerea sa în ţară, generalul de armată Leontin Sălăjan a întocmit un raport în care a precizat faptul că "aruncătorul cu reacţie «Grad» este superior aruncătorului cu reac­ţie R-2, de producţie cehoslovacă, din do­ta­rea armatei române, având bătaia de 20 km, faţă de 8 km, şi 40 de ţevi pentru lansare, faţă de 24". Totodată, ministrul român al Forţelor Armate a relatat despre complexul de rachete antitanc dirijate "Maliutka", superior complexului "Şmel", aflat în dotarea armatei române.

In anii '80, instalaţia de luptă a maşinii "Gradî (varianta românească) a fost fabricată sub licenţă, în producţie de serie, la Întreprinderea de Avioane de la Bacău.

Concomitent, la Întreprinderea Mecanică Mija a fost realizat prototipul unui complex antitanc instalat pe un transportor amfibiu blindat (TAB-C). Acesta avea la bază racheta antitanc dirijată 9 M 14 M "Maliutka", fabricată în România de la sfârşitul anilor '70 sub licenţă sovietică (numai focosul, capul de luptă şi ambalajul rachetei; microcablul ce menţinea legătura cu racheta pe timpul zborului său spre ţintă era, în continuare, importat din URSS). Prototipul complexului antitanc construit la Mija a fost testat într-un poligon în anul 1989.

CEAUȘESCU ȘI TRANSPORTUL AVIATIC

        

La începutul lunii aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat raportul generalului-colonel Vasile Milea referitor la trimiterea în URSS, pentru repa­raţie capitală, a avionului Il-18 (înmatriculat YR-IMZ), aflat în înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport. Totodată, preşedintele Româ­niei, care utiliza în mod curent aparatul respectiv, a fost de acord cu trimiterea la Moscova a 13 specialişti români, care urmau să efectueze transportul, predarea şi recepţia avionului în perioada 17-27 aprilie 1989, respectiv 1-10 iulie 1989.
Pe durata efectuării reparaţiei ca­pitale la aparatul menţionat, Nicolae Ceauşescu a utilizat un avion de acelaşi tip (înmatriculat YR-IMM).

EFECTELE ACCIDENTULUI AERIAN DE LA VNUKOVO

În toamna anului 1989, asigurarea securităţii zborurilor efectuate de preşedintele României şi de soţia sa constituia o prioritate pentru mi­nistrul Apărării Naţionale, gene­ralul-co­lonel Vasile Milea, şi pentru subordonatul său, comandantul Aviaţiei Militare, generalul-maior Iosif Rus. Aceştia cunoşteau, printre altele, faptul că în ziua de 4 noiembrie 1957, după-amiaza, un avion sovietic Il-14 P, special, care transporta la Moscova o de­legaţie oficială română, s-a pră­buşit într-o pădure situată în imedia­ta apropiere a Aeroportului Vnukovo (lângă Moscova). Avionul implicat în catastrofă purta matricola YR-PCC şi era nou. Primul său zbor a avut loc în anul 1956 şi a fost livrat României în luna decembrie 1956.
In accidentul de la Vnukovo şi-au pierdut viaţa Grigore Preoteasa şi trei membri ai echipajului sovietic. Totodată, au fost răniţi Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceau­şescu, Ştefan Voitec, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Mihai Novicov (translator), Ion Petrescu (stenograf), Al. Micu (aghio­tantul lui Chivu Stoica), copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov şi radiotelegrafistul A.G. Ro­manov.
Deoarece accidentul respectiv a fost provocat de o apreciere eronată a comandantului aeronavei (în condi­ţiile în care ceaţa persista la Vnukovo), este posibil ca însuşi Gheorghe Gheor­ghiu-Dej să fi hotărât, imediat după catastrofa de la Moscova, renun­ţarea la celelalte echipaje so­vietice care asigurau transportul ae­rian al oficialităţilor române.
După trei luni de la accidentul de la Vnukovo, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au adoptat o hotărâre prin care a fost înfiinţată "o subunitate specială de aviaţie de transport în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport - Otopeni".
Subunitatea a fost dotată cu câte două aparate Il-14 şi Li-2, "avionul Il-14 fiind destinat pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate, iar avionul Li-2 fiind destinat pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse".

GHEORGHIU-DEJ ŞI CEAUŞESCU AU FOLOSIT AVIONUL IL-18

In anul 1960 au intrat în dotarea Companiei TAROM primele două avioane sovie­tice turbopropulsoare IL-18. Performan­ţele tehnice ale acestora, deosebite la acea vreme, au convins autorităţile de la Bucureşti să achizi­ţioneze în perioada 1961-1965 un nu­măr de şase aparate IL-18, iar în anii 1966-1967 încă patru avioane IL-18. Două dintre apara­tele achiziţionate la începutul anilor '60 au fost amenajate în mod special şi au intrat în compunerea subunităţii speciale de aviaţie de transport.
In luna octombrie 1962, înainte de declan­şarea oficială a crizei rachetelor sovietice instalate în Cuba, o delegaţie de partid şi de stat condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer s-a deplasat în Asia de Sud-Est cu un avion IL-18 D, pentru a efectua trei vizite oficiale. Aparatul respectiv era amenajat într-un mod special, pentru ca demnitarii să aibă condiţii de călătorie mai plăcute decât într-un avion de linie. Cu toate acestea, după vizitele efectuate în Indonezia, India şi Birmania, Gheorghe Gheorghiu-Dej a conti­nuat să evite călătoriile cu avionul. Pentru deplasările pe distanţe scurte şi medii, liderul PMR a utilizat îndeosebi garnitura specială de tren pe care o avea la dispoziţie, inclusiv în ultima sa vizită în străinătate - la reuniunea de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ (19-20 ianuarie 1965).
Spre deosebire de predecesorul său, Nicolae Ceauşescu nu a fost descurajat de catastrofa aeriană de la Vnukovo. După ce a devenit lider al PCR, acesta a utilizat intens pentru vizite oficiale în străinătate cele două aparate Il-18 D din dotarea escadrilei speciale (înmatriculate YR-IMM şi YR-IMZ). Prima călătorie peste hotare a lui Nicolae Ceauşescu în calitate de conducător al Partidului Comunist Român a fost la Moscova (3-12 septembrie 1965) şi a fost efectuată cu un avion IL-18 D.
Dezvoltarea rapidă a avioanelor turboreactoare şi dotarea, în anii '60, a unor mari companii aeriene cu aparate de acest gen au condus la o reevaluare a flotei pe care TAROM-ul o avea la dispoziţie. La începutul anului 1968, autorităţile de la Bucureşti au hotărât cum­părarea a şase aparate BAC 1-11 pentru Compania TAROM. Acestea au fost livrate în anii 1968-1970 şi au înlocuit avioanele Il-18, care aveau epuizate resursele de zbor.

PROIECTUL FOKKER VFW-614 A EŞUAT

După zece ani de la intrarea primului BAC 1-11 în dotarea Companiei TAROM, gene­ralul-co­lonel Ion Coman i-a propus lui Nicolae Ceauşescu înlocuirea celor două avioane IL-18 D din escadrila specială de transport, devenită, între timp, Flotila 50 Aviaţie Transport. În raportul pe care l-a întocmit la 20 octombrie 1978, ministrul Apărării Naţionale a menţionat trei tipuri de aparate potrivite pentru executarea zboru­rilor de importanţă excepţională de distanţe medii şi scurte: BAC 1-11 (seria 475), BAC 1-11 (seria 500) şi Boeing 737 (seria 200).
Generalul-colonel Ion Coman a întocmit ra­portul respectiv la câteva luni după ce de­fecto­rul Ion Mihai Pacepa a fugit din România (iulie 1978). Diferite persoane au afirmat în ultimii 20 de ani că fostul general de Securitate ar fi încercat să obţină pentru România planurile avionului scurt-curier Fokker VFW-614. Acesta urma să înlocuiască avioanele An-24 din dotarea companiei "TAROM" şi cele două aparate An-24 ale Flotilei 50 Aviaţie Trans­port.
Cu diferite ocazii, Ion Mihai Pacepa a declarat că pretextul plecării sale în RFG, la sfârşitul lunii iulie 1978, ar fi fost tocmai obţinerea licenţei de fabricaţie a aparatului Fokker VFW-614 de la "Vereinigte Flugtech­nische Werke" din Bremen - o firmă vest-germană ce realiza împreună cu compania olandeză "Fokker" avionul menţionat. Afirmaţiile fostului general de Securitate trebuie privite cu rezerve, deoarece societatea mixtă româ­no-vest-germană, despre care a amintit în volumul său de memorii, a fost înfiinţată la 2 iulie 1977 (Bucureşti), cu un an înainte de plecarea în Republica Federală Germania şi de celebra sa "defectare". Este greu de crezut că fostul general român nu ştia când anume au fost semnate documentele de constituire a societăţii respective. Printre altele, Ion Mihai Pacepa a făcut parte, împreună cu Constantin Stanciu şi Vasile Pungan, din delegaţia de nego­ciatori români care a discutat cu repre­zen­tanţii companiilor "Vereinigte Flugtechnische Werke" şi "Fokker".
Dacă "defectarea" lui Ion Mihai Pacepa a condus, printre altele, la blocarea proiectului "Fokker" (care avea deja numeroase probleme financiare în Olanda şi RFG), atunci putem să înţelegem mai uşor de ce Ion Coman a menţionat în noiembrie 1978 doar avioanele realizate de companiile British Aircraft Corporation şi Boeing. Nicolae Ceauşescu a analizat raportul ministrului Apărării Naţionale şi a hotărât să aibă loc tratative preliminare cu firma British Aircraft Corporation în vederea livrării a două avioane BAC 1-11 pentru dotarea Flotilei 50 Aviaţie Transport. În acelaşi timp, cele două avioane IL-18 D au fost păstrate, fiind utilizate de Nicolae Ceauşescu în deplasările lungi pe care le efectua în ţară.

CEAUȘESCU - CULISELE RĂSTURNĂRII - VARIANTĂ

            Marele miting din 21 decembrie. Începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Cea mai mare greşeală din întreaga sa carieră politică. Urmată îndeaproape de căderea în cursa grosolană a lui Stănculescu, care l-a sfătuit să plece cu elicopterul de pe CC, în loc să fugă cu metroul personal, botezat \"Săgeata albastră\", şi să se ascundă în buncărul de la Casa Poporului unde putea rezista săptămâni bune.

Manifestanții au fost stimulași prin Sabotaj profesionist cu fsals uruit de tancuri, cu o falsă explozie, plus infrasunete.

După cinci zile de război civil murdar, cu lupte de stradă cu tancuri, cu cadavre furate din spitalul judeţean, arse la crematoriul din Bucureşti şi cenuşa aruncată la un canal din Popeşti Leordeni, Timişoara aşteaptă verdictul de la Bucureşti. Ceauşescu, venit din Iran, apare la televizor în seara de 20 decembrie şi toată ţara află că zvonurile sunt realitate. A început! În 21 decembrie, în acelaşi timp, la Arad, la Cluj, la Sibiu, revoltele se aprind şi represiunea creşte...
21 decembrie, este mai ales ziua marelui miting de sprijin pentru Ceauşescu, împotriva Timişoarei, de la care avea să se aprindă scânteia revoltei la Bucureşti.
Despre acest miting s-a creat o imagine deformată: toată lumea ştie şi scrie azi că Ceauşescu a fost huiduit, că s-ar fi strigat "Jos Ceauşescu!", "Jos comunismul!". Una e mitingul şi alta ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii şi la Piaţa Romană. Or, mitingul a fost sabotat în mod profesionist. Pe lângă carul de transmisiune al TVR erau două maşini de sonorizare cu megafoane: una a Securităţii şi una a Armatei. Care asigurau, pe lângă amplificarea propriu-zisă, şi fondul sonor de scandări oficiale, care era înregistrat şi la care făceau play back doar primele două rânduri de "activişti securişti". Din maşina Armatei s-a auzit un vuiet înfricoşător, ca o divizie de tancuri în marş, care a creat acel atac de panică, colectiv...

Unii au spus că ar fi existat şi o explozie, dar+ a existat doar zgomotul unei explozii, pentru că nu s-a descoperit nici o urmă fizică în acea piaţă înţesată de activişti şi organe de ordine. În "Raportul preliminar al SRI asupra evenimentelor" se scrie că în maşina de sonorizare a armatei, care a stat după aceea luni de zile în curtea Studioului Cinematografic al Armatei de pe strada Plevnei, ar fi existat o instalaţie de creare a undelor de joasă frecvenţă, care creează panică şi teroare. E o senzaţie aproape fizică, ca o necesitate fiziologică presantă. De aici a pornit debandada. Ce premoniţie: Ceauşescu a recitat din "Deşteaptă-te, române"!

Nu se poate susține că doar Armata a fost vinovată de răsturnarea conducerii statului. În orice caz, a doua zi dimineaţă, Dan Iosif, căutând în Piaţa Palatului un microfon sau o portavoce, a primit de la un oarecare tovarăş colonel Florea Lăzărescu de la Securitate o maşină cu megafoane, plus patru oameni din dotare care au pus-o în funcţiune.

De la marele miting de sprijin pentru Ceauşescu s-a ajuns la mica demonstraţie contra lui prin faptul că la București au existat în acele momente trei categorii de populații.  Circa o sută de mii de oameni care a plecat acasă în ziua de 21 decembrie, alte două-trei sute de mii de oameni care au venit a doua zi în acelaşi loc şi restul care au rămas acasă în faţa televizoarelor. Poate că la cei ce au stat pasivi, după 25 de ani, ura nu era destul de coaptă.

Pe 21 decembrie au rămas totuşi câteva grupuri,  la Piaţa Romană, cam 1500 de oameni, iar la Universitate, în jur de 10.000. Acolo s-a strigat, acolo au fost puse flori la epoleţii miliţienilor, acolo au trecut în stânga şi în dreapta TAB-uri ca să disperseze mulţimea. Acolo s-a cântat "Deşteaptă-te, române!" şi "Hora Unirii", după ce Nicolae Ceauşescu spusese de la balcon ultimele două versuri din viitorul imn naţional "Deşteaptă-te, române!": "Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, / Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ." Acolo s-a tras cu gloanţe adevărate, s-a omorît şi s-au făcut arestări masive. Iar până noaptea mai rămăseseră la Inter sub o sută de oameni care luptau cu maşinăria de partid motorizată. Prea puțini pentru o revoluție.

Planul celor care organizaseră lovitura de stat (nu revoluția)era acela că trebuiau omorâţi oameni sub ochii ziariştilor străini. Pentru că la Inter era plin de ziarişti străini. Aceştia veniseră la Congresul al XIV-lea al PCR din 15 noiembrie şi rămăseseră în aşteptare. Şi de la ei se aştepta, poate, un ajutor mediatic. In toate ţările comuniste se schimbase ceva, doar în România, nu. Se aștepta principiul dominoului...

Poate era nevoie de morţi la Universitate, pentru ca lumea să iasă în stradă... Ca la Praga, unde până nu s-a anunţat un mort, studentul la matematică Martin Smid, nu au ieşit două sute de mii de praghezi în Piaţa Venceslas. Dar dacă la Praga, studentul s-a dovedit de fapt a fi un membru al Securităţii cehoslovace, Ludvik Zifcak, care nici nu a murit, la noi, cei 49 de morţi din noaptea de 21 decembrie au fost împuşcaţi sau călcaţi cu tancul.

Tancuri nu avea decât Armata. Deci Milea, Hortopan, Voinea, toţi şefii Armatei din Bucureşti sunt vinovaţi. Deci aceia i-au pus să tragă pe elevii Academiei Militare.

Greu de spus că Ceauşescu ar fi dat un ordin direct: împuşcaţi-i sau treceţi cu tancul peste ei! Ci, respectaţi regulamentele şi apăraţi ordinea de stat! Să notăm, însă, că, la peste 180 de morţi până în 22 decembrie în toată ţara, Milea încă are opt bulevarde şi pieţe care îi poartă numele. Indiferent dacă s-a sinucis sau a fost omorât. Se crede în continuare că a fost omorât.

Există două casete filmate de Securitate de la etajul 5 al hotelului Inter, care au ajuns la TVR după câteva săptămâni, aduse de Petre Mihai Băcanu, şi care cuprind imagini doar din după-amiaza zilei, până la lăsarea întunericului. Şi a mai fost o cameră de filmat, pe Magheru pe lumină şi apoi deasupra blocului Société Générale, a lui Paul Cozîghian, de la IATC, pe lumină şi noaptea, pe întuneric. Se văd baricada incendiată şi trasoarele armatei. Casetele filmate de operatorii de protocol ai TVR, înregistrate până spre dimineaţă, au fost vizionate la 7.30 de Teodor Brateş, şeful redacţiei Actualităţi şi de Petre Constantin, directorul Televiziunii, după care au dispărut fără urmă în războiul civil de la TVR.

In ziua de 22 decembrie, pe la 11.30, Ceauşescu a ieşit în balcon cu o simplă portavoce pentru a se adresa mulţimii ajunse sub balcon. Alt mijloc de comunicare nu mai avea, pentru că instalaţia de sonorizare fusese oferită de Securitate manifestanţilor. In CC, ca şi în TVR, porţile au fost deschise de către securiştii care trebuiau să le apere. S-a intrat pe geam sau s-a sărit peste gard pentru că intrările erau foarte aglomerate. Unii au intrat să ocupe sediile puterii, dar unii au intrat pur şi simplu ca să fure. Amintiri, trofee sau valori. Peste o oră, la locuinţa lui Ceauşescu din Primăverii nr. 50, am văzut un Grigorescu zăcând în iarbă, tăiat cu cuţitul, iar la poarta dinspre Grădina Bordei se adunaseră, la punctul de control al buzunarelor, sute de borcane pline cu miere de toate nuanţele, sticle de whisky, vin sau pachete de scobitori. Asta însemna pentru unii începutul democraţiei. La urma urmei, şi Bălcescu s-a întors de la revoluţie cu o bucată de catifea roşie din tronul regal.

Caușescu a plecat cu elicopterul la  ora 12.08. Nu a fugit cumva, așa cum au reuşit să imprime în mentalul colectiv falșii revoluționari.

Dacă ar fi plecat în celelalte 6-7 variante de refugiu, de exemplu cu metroul personal, Săgeata Albastră şi ajungea în buncărul din Casa Poporului, putea să câştige câteva săptămâni bune. In care ar fi putut rezista şi încerca o regrupare a forţelor loiale. De fapt, varianta cu elicopterul pare că i-ar fi fost servită de Victor Stănculescu. Oricum, a fost cea mai mare prostie din partea lui Ceauşescu. Ca şi mitingul de cu o zi înainte. A fost "bine sfătuit"!

Ion Iliescu, pe 22 decembrie, era la serviciu, la Editura Tehnică. Neavând televizor în birou, a fost chemat de Ladislau Hegheduş, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, la el în birou la etajul doi. Văzându-i pe Dinescu, Caramitru şi Nicolaescu la televizor, primul telefon l-a dat lui Stănculescu, la MapN. Apoi s-a dus la ministra Suzănica Gâdea şi i-a cerut voie să se ducă la revoluţie.

I-a zis Doamnă. Suzanei Gâdea îi plăcea să i se spună "Doamnă". Răspunsul a fost: "Du-te, drăguţă!" Iliescu a făcut un mic ocol până acasă. A fost chemat la TVR de către Emil Cico Dumitrescu direct de pe post (" Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care-am fost coleg, să vină la Televiziune. Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm... Spun tovarăş pentru faptul că cuvântul tovarăş înseamnă mult, mult, înseamnă o prietenie adevărată, suflet cu suflet, înseamnă tot să-ţi dai pentru cel... aproapele tău...") Iliescu a fost primit cu îmbrăţişări şi pupături. Aici trebuie să recunoaştem meritele de organizator ale domnului Iliescu, care a adus o senzaţie de echilibru. Toată lumea ieşea pe post şi debita toate prostiile din lume. Niște scelerați ! Parcă înnebuniseră toţi. Vorba lui Dinescu: erau "bolnavi de libertate".
Ion Iliescu era cunoscut de partid, de armată, de securitate. In imaginile de atunci, două femei într-un balcon, pe undeva pe strada Mihai Vodă, anunţau lumea cu mare bucurie, că Iliescu, colegul lui Gorbaciov, a fost chemat la televiziune. Da, Ion Iliescu era o speranţă de înlocuire a lui Ceauşescu. Toată lumea ştia de la Radio Europa liberă de el. Nu ar fi putut să piardă alegerile din 20 mai 1990. De altfel, votul spune tot. FSN a câştigat doar cu 66,31% din voturi, iar Ion Iliescu a câştigat 85,07%! De aceea i s-au şi oferit, drept contracandidaţi, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. 10,64% şi 4,29% din voturi. Veniţi din afara ţării, graseind şi englezind, unul care îşi oferise serviciile complotului şi celălalt, liberal, care îi va spune Regelui Mihai să candideze la preşedinţie!