ILIE TOROUŢIU ŞI ARHIVA SA DE ISTORIE LITERARĂ

    

  Ilie E. Torouþiu face parte din generația de intelectuali români din Bucovina, formatã la școala germanã, participantã la evenimentele din anii primului rãzboi mondial, în continuare, la viaþa cultural-literarã din România reîntregitã în hotarele ei istorice.

             S-a nãscut la 17 iunie 1888 în comuna Solca, judeþul Suceava, pãrinþii lui fiind þãrani nevoiaºi.         

          Evidenþiindu-se la ºcoala primarã din Solca, un învãþãtor inimos l-a sfãtuit sã plece în târgul Suceava, ca sã înveþe o meserie. La numai 14 ani pãrãseºte casa pãrinteascã ºi reuºeºte sã se angajeze lucrãtor într-o tipografie din Suceava. Patronul, om cumsecade, îi apreciazã hãrnicia ºi interesul pentru cãrþi, astfel cã obþine o bursã din partea Societãþii meseriaºilor din Suceava, iar Ilie Torouþiu este admis, în toamna anului 1902, elev la Liceul greco-oriental din Suceava.

Inscris drept Torouz IIie. apare în clasa I, anul ºcolar 1902/1903 în Gr.-or.Ober-Gymnasiums in Suczawa. Avea colegi de clasã pe Nicolai Grãmadã, Obadã Joachim, Zavulovici Alexandru º.a.

           Incã din prima clasã de liceu se remarcã drept un adolescent preocupat de studiu, foarte muncitor ºi disciplinat, deoarece în zilele si orele libere, în vacanþe, era obligat sã lucreze în tipografie, pentru a nu pierde bursa. Cu timpul, a devenit un tipograf priceput, chiar pasionat.

               Promoveazã în clasa a II-a românã, formatã din 60 de elevi din þinuturile sucevene, apoi continuã studiile în clasele urmãtoare, fãcând parte din premianþii clasei. În anul ºcolar 1906/1907, îl gãsim în clasa a V-a licealã, de aceastã datã elevii de la limba românã unindu-se într-o singurã clasã cu cei de la secþia germanã. Remarcându-se ºi la limba ºi literatura germanã, Ilie, fiul unui þãran oropsit din Solca, tipograf de elitã, se prezintã, în iunie 1910, la examenul de bacalaureat, obþinând calificativul .Foarte bine. In toamna lui 1910 îl gãsim student la Universitatea Germanã din Cernãuþi, Facultatea de Litere ºi Filosofie. Fiind student eminent, este remarcat de rectorul universitãþii, cunoscutul filolog german Mathias Friedwagner, care îi asigurã o bursã de studii la Universitatea Frankfurt am-Main, în Germania. In 1913, M. Friedwagner îl reþine lector de limba românã, pe lângã Catedra de limbi romanice de la Universitatea din Frankfurt-am-Main. Dupã. aceea, I. E. Torouþiu nu revine acasã, în Bucovina, ci se stabileºte definitiv în Bucureºti. Aici editeazã, in anii neutralitãþii, ziarul .Bucovina., în paginile cãruia colaborau emigranþii bucovineni.

             În anii rãzboiului se retrage la Iaºi, participã la activitãþile politice contra Pãcii de la Buftea, iar dupã terminarea rãzboiului revine în Bucureºti, unde înfiinþeazã Institutul de Arte Grafice Bucovina, realizare concretã a pasiunii sale pentru munca de tipograf .

          I. E. Torouþiu a tradus mult din limba germanã ºi elinã, a cules folclor literar bucovinean, a publicat studii despre viaþa economicã a Bucovinei; ne-a lãsat ºi pagini meritorii de criticã ºi istorie literarã. Dar, cea mai valoroasã iniþiativã, care l-a consacrat în cultura românã, este realizarea colecþiei memorabile . Studii ºi documente literare. Cercetãtorii ºi istoricii literari au subliniat meritele istorice ale filologului bucovinean de a aduna cu rãbdare, documente, piese de istorie literarã din fonduri personale, arhive, instituþii ºi de a le conserva prin publicarea lor în cele 13 volume masive. Primul volum l-a întocmit în colaborare cu Gh. Cardaº ºi a apãrut în 1931, iar celelalte 12 tomuri sunt rodul muncii neobosite a lui I. E. Torouþiu. Activitatea rodnicã ºi eficientã a modestului profesor bucovinean a fost recunoscutã ºi preþuitã de opinia publicã, iar Academia Românã l-a ales, în anul 1936, membru corespondent.

        Despre I. E. Torouþiu ºi activitatea sa culturalã s-a scris mult, încât voi aminti doar de Antologiile ºi Istoria literaturi române din Bucovina de Constantin Loghin, Erick Beck, Bibliografia Bucovineanã, 1965, Marin Bucur, în Istoriografia literarã româneascã, 1973, Dicþionar de literaturã Bucovina, 1993, de Emil Satco ºi Ioan Pînzar etc.

Dupã al doilea rãzboi mondial, Ilie E. Torouþiu a fost obligat sã suporte consecinþele orientãrii sale progermane din revista .Convorbiri literare., serie nouã, al cãrei director a fost, între anii 1939-1944.

           În urma Decretului-lege privind .epurarea. (1945), Ilie Torouþiu n-a mai avut dreptul sã publice lucrãri ºi studii, iar în toamna anului 1948 a fost exclus abuziv ºi din Academia Românã, transformatã în Academia R.P.R. Familia Torouþiu a locui în anii postbelici pe strada Argentina, cartierul din spatele Palatului Victoria. Din informaþiile primite (în anul 1954), de la o rudã a soþiei sale, Ciprian Raþiu, familia Torouþiu beneficia de o pensie de asigurãri sociale ºi de un

ajutor lunar din partea Academiei R.P.R.

           Încã din anul 1946, colecþionarul ºi editorul I. E. Torouþiu a decis, împreunã cu soþia sa, sã doneze întreaga sa arhivã ºi bibliotecã Academiei Române, oferta fiind depusã la prezidiul Academiei. Cu ajutorul lui Ciprian Rațiu, soții Torouțiu au realizat un inventar al manuscriselor (scrisori, alte manuscrise, cãrþi cu dedicaþie, inclusiv cãrți din propria-i bibliotecã). Lucrarea a fost dactilografiatã în douã exemplare ºi soþii Torouþiu au lãsat act testamentar rubedeniei Ciprian Raþiu ca, dupã moarte, sã depunã întreaga arhivã ºi cãrþile înregistrate în Inventar la conducerea Bibliotecii Academiei R.P.R.

Ilie E. Torouþiu, chinuit de o boalã incurabilã, se stinge din viaþã în ziua de 23 noiembrie (nu 24.XI., cum înregistreazã unii cercetãtori) 1953, în locuinþa sa de pe str. Argentina, iar soþia, mi se pare Elvira, îºi ia zilele a doua zi, evenimentul fãcând înconjurul Bucureºtiului. Despre tragicul sfârºit al soþilor Torouþiu mi-a povestit, prima, datã, în zilele Crãciunului din 1953, profesorul Ionel Negurã, cunoºtinþã apropiatã a familiei soþiei mele. Cum în toamna anului 1953, pe temeiul unei hotãrâri guvernamentale, s-a sãrbãtorit Centenarul naºterii compozitorului Ciprian Porumbescu, la manifestãrile artistice din Bucureºti au fost invitaþi intelectuali bucovineni din regiunea Suceava, Iaºi, Timiºoara, Braºov, Cluj, etc., astfel cã Ionel Negurã ºi alþi intelectuali bucovineni, precum Iulian Vesper, Liviu Rusu, Traian Cantemir, au fost primiþi de I. E. Torouþiu la patul de suferindã.

Profesorul Ionel Negurã mi-a propus, în februarie 1954, la o întâlnire în sediul Ministerului Culturii, unde lucram pe post de locþiitor al ministrului . sã-l primesc pe Ciprian Raþiu, legatar al moºtenirii familiei Torouþiu. Pentru cã Ciprian Raþiu nu s-a putut deplasa la minister, i-am fãcut o vizitã acasã, pe o stradã vis-a-vis de stadionul Dinamo. Ciprian Raþiu mi-a relatat despre ultimii ani de viaþã ai soþilor Torouþiu ºi, apoi, mi-a prezentat un dosar intitulat Inventarul bibliotecii testate de I. E. Torouþiu Academiei R.P.R., 191 file, cu rugãmintea sã-l preiau ºi, mai târziu, .sã sondez. dacã toate materialele. predate de el Bibliotecii Academiei au fost înregistrate corect, în registrele de evidenþã ale Bibliotecii. A justificat demersul sãu prin aceea cã el este în vârstã ºi suferind, iar (P.Þ.) este mai tânãr, .cu poziþie oficialã, încât poate sã realizeze .investigaþia. cu pricina. Mi-a înmânat dosarul, arãtându-mi ultima filã, pe care este scris cu cernealã neagrã, .20.XII.953., data predãrii miilor de documente ºi cãrþi; semnãturile olografe de primire: G. Ionescu Rãzvan, M. Anineanu. ºi de predare: Ciprian Raþiu..

În faþa unei asemenea probleme delicate ºi de mare rãspundere, i-am propus sã-mi îngãduie oarece timp, pentru a încerca sã stabilesc o legãturã la Biblioteca Academiei ca dupã aceea sã iau dosarul-inventar. Ne-am înþeles asupra cãilor normale de cunoaºtere a operaþiilor tehnice de la Bibliotecã. În acelaºi timp, i-am oferit sprijinul necesar în procurarea unor medicamente ...

În anii 1954-1955, Biblioteca Academiei R.P.R. îl avea ca director general pe acad. Barbu Lãzãreanu, personalitate activã în deceniile interbelice, dar în vârstã ºi suferind. Director adjunct era tânãrul matematician, cunoscutul om de culturã, acad. Mircea Maliþa. Alt director adjunct era un oarecare Ion Criºan, fost ºofer al Anei Pauker, instalat la Bibliotecã de Mihail Roller. ªeful Secþiei Manuscrise, Documente istorice ºi cãrþi rare era dl. Gabriel ªtrempel, actualul academician ºi directorul general al Bibliotecii, cercetãtor pasionat, cãrturar de valoare naþionalã, care ºi-a dedicat viaþa ºtiinþei ºi activitãþii la Biblioteca Academiei; ºeful Serviciului Cataloage cãrþi era profesorul Cosma Holban, licenþiat al Facultãþii de Litere ºi Filosofie a Universitãþii din Iaºi, fost coleg de facultate cu Al. Piru, ºi cu alþi viitori cãrturari români. Marta Anineanu ºi alþi specialiºti din secþiile ºi serviciile celebrei biblioteci româneºti s-au remarcat prin studii ºi comunicãri valoroase despre scriitori români clasici ºi moderni etc. Mãrturisesc cã Ilie Torouþiu ºi bogata sa arhivã de istorie literarã 273

în anul 1954 n-am reuºit sã primesc vreo informaþie concretã despre soarta arhivei Torouþiu, predatã la Biblioteca Academiei, comunicându-i aceasta veteranului Ciprian Raþiu.

În 1955 intervine o situaþie nouã: fiind instalat ºef al Secþiei de ªtiinþã ºi Culturã, a C. C. al P.M.R aveam obligaþia sã informez conducerea partidului ºi statului ºi despre activitatea, extrem de complexã, de la Academia R.P.R. Aºa se face cã în toamna anului 1955 am primit ºi primele semnale despre stadiul lucrãrilor referitoare la înregistrãrile arhivei ºi cãrþile donate de I. E. Torouþiu.       Interlocutorul meu, Ciprian Raþiu a primit cu bucurie ºtirile pe care i le-am prezentat ºi a insistat sã preiau de la el dosarul-inventar, ca sã pot vedea dacã s-au operat toate înregistrãrile. Cu timpul, sondajul. fãcut mi-a arãtat cã nici o hârtie din cele cuprinse în Inventar n-a rãmas ne înregistratã!

            Dosarul-inventar cuprinde: 170 de manuscrise; 10873 scrisori; 14 documente º.a.; 4424

titluri de cãrþi ºi 580 titluri de periodice. 

Înregistrez capitolele arhivei:

Arhiva I. E. Torouțiu. Manuscrisele gãsite în arhiva I. E. Torouțiu, provenind din arhivele T. Maiorescu, I. Ursu, Gh. Tutoveanu, D. Onciul ș..a. (9 pagini); Arhiva I. E. Torouþiu (14 pagini, total 2350 scrisori); Arhiva Ion Ursu . total 848 scrisori; Arhiva Xenopol Adela . 60 scrisori; Arhiva Artur Gorovei - 33 scrisori; Arhiva George Vâlsan . 82 scrisori; Arhiva Ion Ciocârlan . 208 scrisori; Arhiva I. Al. Brãtescu-Voineºþi . 97 scrisori; Arhiva I. Petrevici . 548 scrisori; Arhiva Titu Maiorescu . 1.681 scrisori; Arhiva Radu Rosetti . 149 scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu . 501 scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu . Corespondenþã aranjatã . 822 plicuri cu scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu . Corespondenþã nearanjatã . 1690 scrisori; Arhiva I. E. Torouþiu cuprinde în total 2013 scrisori; Arhiva N. Petraºcu . 134 scrisori; Arhiva N. A. Bogdan . 138 scrisori; Arhiva Slavici . 284 scrisori; Arhiva Gh.Tutoveanu; 940 scrisori; Arhiva ªaraga . 25 scrisori; Arhiva Elena ºi Margareta Miller-Verghi . 72 scrisori; Arhiva Tailler . 4 scrisori; Arhiva Dr. Alexandru de Teodor . 20 scrisori; apoi scrisori din arhivele Ioanovici Azuga; Aurel C. Popovici; Cuþescu Constantin; A. Mitache; Pop Florantin I; Livia Dynusza etc. La pagina 56 înregistreazã Documente diferite ºi câteva stampe. Urmeazã înregistrarea titlurilor celor 4424 cãrþi (p. 1-47; p. 1-63) în limba românã, germanã ºi francezã, majoritatea de literaturã artisticã dar ºi de ºtiinþe umaniste ºi ale naturii, între care ºi cãrþi rare. Colecþiile de periodice (580 titluri), 16 pagini . nu sunt complete, ci disparate, valoroase apar diverse anuare ºi reviste editate de unele ºcoli din aria româneascã, neînregistrate în alte biblioteci importante din România.

            Ilie E. Torouþiu s-a remarcat, înainte de toate, ca istoric cultural, dominantã fiind pasiunea pentru documentele literara, concretizatã în elaborarea ºi editarea celor 13 volume de Studii ºi documente literare, de un folos real ºi indispensabil pentru munca oricãrui istoric literar român.     Excepþionalã a fost strãdania lui de o viaþã sã adune; de la diferite persoane, scrisori ºi cãrþi rare, colecþia sa fiind, deocamdatã, cea mai importantã ºi valoroasã din toatã istoria culturii noastre naþionale. De valoare inestimabilã sunt documentele despre epoca junimistã a literaturii clasice ºi cele referitoare la miºcarea sãmãnãtoristã.

                Editorul Torouþiu a dovedit ºi o mare capacitate de informare, notele lui la fiecare document (epistolã) rãmânând ca surse esenþiale pentru istoria literarã româneascã. Sã mai adãugãm responsabilitatea sa intelectualã ºi moralã de conservare a fiecãrui document, inventarierea ºi apoi, predarea întregii colecþii ºi a bibliotecii personale Bibliotecii Academiei Române, ca parte a Patrimoniului naþional al culturii româneºti.

           I-a fost strãinã orice tentaþie de comercializare a valorilor culturale adunate decenii de-a rândul, dimpotrivã, averea proprie folosind-o pentru achiziþionarea documentelor de interes pentru istoria culturalã, încât multe colecþii personale au fost salvate de la înstrãinare sau distrugere.        Trebuie sã arãtãm cã Ilie Torouþiu a publicat studii valoroase, documente ºi informaþii statistice despre viaþa economicã ºi socialã a Bucovinei de sub stãpânirea austriacã, surse inatacabile pentru orice istorie ºtiinþificã a ariei septentrionale a Moldovei. Pe lângã activitatea sa meritorie de traducãtor, subliniem ºi contribuþia la dezvoltarea cercetãrilor de germanisticã, deoarece el a deþinut, ani de-a rândul, funcþia de secretar de redacþie la .Revista Germaniºtilor Români. (1932-1935)

Ilie E. Torouþiu are un loc meritat ºi recunoscut în evoluþia istoriografiei literare româneºti din Bucovina secolelor al XIX-lea ºi al XX-lea, începând cu Lepturariul lui Aron Pumnul; Conspect asupra literaturei române ºi literaþilor ei de la început ºi pânã astãzi în ordine cronologicã al lui Vasile Gr. Pop (1876); I. G. Sbiera cu cele douã tomuri: Miºcãri culturale literare la Românii din stânga Dunãrii în rãstimpul de la 1504-1714 (1897) ºi Contribuiri pentru o Istorie soþiialã cetãþeneascã, religioasã bisericeascã ºi culturalã literarã a Românilor de la originea lor încoace pânã în Juliu 1504 (vol. I, 1906); Ion Grãmadã; Nicolai Grãmadã; Vasile Grecu; Leca Morariu; Claudiu Isopescu; Victor Morariu; Grigore Nandriº; Vasile Gherasim, Liviu Marian; Petru Iroaie; Constantin Loghin; Nicolae Tcaciuc; Augustin Z.N. Pop etc.

I. E. Torouþiu rãmâne în cultura româneascã, aºa cum îl definea inspirat Marin Bucur:Un Hurmuzacki al istoriei literare româneºti..

VALERIU CARP - EROU DIN AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL

                 "Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!" La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un "pact de neagresiune" care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele "uniunii europene" naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele "uniunii europene" comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană. O frontieră a ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind Polonia în două şi pulverizând România Mare. Ruşii pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de "hoţii de pământuri" ai veacurilor precedente "Bucovina" (în 1786) şi "Basarabia" (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a celui ce se declarase primul "fascist" al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în privinţa restului. Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat. Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale "Armatei Roşii" nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o  şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască. Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: "De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!"

Astfel, "mareea roşie" a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a  decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare! Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi... criminal de război! I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria "supraoamenilor", a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii. Nimic nou sub soare! Vlad Ţepeş a executat 341 de catolici şi a rămas până astăzi simbolul Satanei. Gabriel Bethlen şi Ştefan cel Mare au tras în ţeapă mii de români ortodocşi, în Transilvania şi Muntenia şi, ultimul, zeci de mii de tătari şi nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu suntem toţi egali în faţa lui Dumnezeu! Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii "civilizate", 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti "aleşi", reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN? Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept "fascist" şi "criminal de război", pentru vina de a fi încercat să ne apere "sărăcia şi nevoile şi neamul", maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici - aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani. Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu "eroi" de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda. În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura "Fiat Lux", unul dintre punctele forte ale lucrării sale - "Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul" - fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca "Motto", bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: "Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei". Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. "Asociaţia Naţională Cultul Eroilor" are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp! Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!

 Col. Dr. Mircea Dogaru

RAPORT GERMAN PRIVIND ROMÂNIA 1940

             

Raport german din 4 noiembrie 1940  Aceasta este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise. Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari. Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. Raport german din 4 noiembrie 1940 România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Incă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state "independente". "Naţiunea română" nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Inmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reușit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Insă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă. Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă. Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României.Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. In primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi "poporul" nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii. Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi prin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România. În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se pot alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor. Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România. Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului. Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.