ECATERINA TEODOROIU - EROINA DE LA JIU BBB X

     

Tânăra eroină gorjană, a intrat în tezaurul fegendar al Romăniei. Exemplu de curaj şi patriotism pentru toate generaţiile ce vor veni, ea s-a ridicat din rândul ţărănimii, trăind speranţa în viitorul fericit al urmaşilor. Ecaterina Teodoroiu a fost fiica unor ţărani săraci din Vădeni, Ungureni. Copilul a crescut cu imaginea munţilor Gorjului. Părinţii Cătălinei, fiindcă aşa figurează în certificatul de naştere, au muncit din greu pe moşia boierului Pleniceanu. Cel de al treilea copil din, cei opt, al lui Vasile şi al Elenei Teodoroiu, a venit pe lume la 14 ianuarie 1894, avea să ducă numele familiei în filele de istorie a neamului românesc.

De mic copil, Cătălina a avut o aplecare nestăvilită către învăţătură. Când a sosit timpul să meargă la şcoală, Ecaterina n-a ezitat să-şi exprime dorinţa de a învăţa. Ea nu a vrut să rămână acasă ca fraţii ei sau ca alţi copii din Vădeni. Sprijinită de mama sa, care se mândrea ca are o fată cu multă dragoste de carte, devine elevă. Primele clase primare le-a urmat la Vădeni iar celelalte la Târgu Jiu. O vreme a locuit în casa mamei lui Sergiu Nicolaescu, aşa cum spunea regizorul într-un amplu interviu acordat publicaţiei noastre. Până în vara anului 1916, adică partea finală a studiilor, a urmat-o la un liceu din Bucureşti.
Prima participare a eroinei la viaţa militară a fost consemnată în 1913, când, deşi era elevă în anul V de liceu, s-a înscris ca cercetaşă în asociaţia cercetaşilor români, Cohorta „Păstorul Bucur" din Bucureşti, iar din 1914 este cunoscută ca bună cercetaşă în cohorta gorjeană de la Târgu-Jiu, unde activa pe timpul vacanţei.
După intrarea României în război, este întâlnită adesea la spitalul din Târgu Jiu, acordând îngrijiri răniţiilor, printre care s-a aflat şi fratele sau mai mare, Nicolae, căzut la Porceni, pe care l-a pierdut. De fapt Ecaterina Teodoroiu şi-a început activitatea de susţinere a efortului de război ca infirmieră la spitalul din Târgu Jiu. Ea făcea parte din cohorta de cercetaşi "Domnul Tudor", condusă de Liviu Teiuşanu. Pe 15 august 1916, toţi cercetaşii din ţară au fost chemaţi să intre în serviciile auxiliare ale armatei. Printre ei s-a aflat şi Cătălina, care a îngrijit răniţii aduşi la Târgu Jiu, mai întâi ca şi cercetaşă, apoi ca infirmieră.

Viaţa de front şi lungul drum al spitalelor
Pentru Ecaterina, moartea fratelui său a reprezentat convingerea că războiul nu este o joacă, ci conştiinţa jertfei supreme. După mai multe încercări de a participa pe front ca soldat activ, de fiecare dată spunându-i-se că locul ei este în spital, Ecaterina hotărăşte să ia calea cîmpului de bătălie. Comandanţii au cedat insistenţelor ei, în cele din urmă, şi au primit-o să lupte alături de ostaşi. Participa activ la diferite acţiuni ca şi camarazii ei. In 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, iar soldatul Ecaterina Teodoroiu a fost în primele linii. Pe front, purta căciulă de miel, palton negru şi arma în mână. Intr-o zi de duminică, prin noiembrie, Ecaterina a fost rănită uşor. Pentru prima oară! Cătălina se îndârjeşte şi mai mult, devine tot mai activă cu arma în mână pe frontul ce parcurge traseul Târgu-Jiu, Dăneşti, Brătuia, Floreşti, Răşina, Peşteana, Tunşi. Incepând cu luptele de la Tg,Jiu se remarcă și de vine o persoană militară cunoscută. Odată, când a căzut prizonieră, Ecaterina era păzită de un sergent neamț. În drumul spre comandamentul german, văzând ca nu reușește să-l convingă să-i dea drumul, Ecaterina s-a aplecat cu un gest fulgerător, a luat revolverul unui ostaș mort și l-a îndreptat către sergentul neamț. Luat prin surprindere, el a predat arma și a ridicat mâinile, iar Ecaterina l-a capturat și l-a dus la comandamentul trupelor romane, ca prizonier.. Revine pe câmpul de luptă şi la Bărbăteşti este rănită uşor la picior. Dar la Filiaşi, unde iar se remarcă deosebit, este rănită din nou, dar mult mai grav. Un obuz i-a fracturat tibia şi coapsa stângă. De aici începe lungul drum al spitatelor din Craiova, Bucureşti şi Iaşi, unde a ajuns pe măsura înaintării frontului spre Moldova. In spitalul de la Iaşi, eroina se reface spre mijlocul lunii ianuarie 1917, după care îşi reia locul pe front, continuând să lupte cu vitejie contra inamicului. Regele Ferdinand I i-a acordat la 19 martie 1917, personal, „Virtutea militară” clasa a II-a şi a avansat-o la gradul de sublocotenent (prin Decretul nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în Monitorul Oficial nr. 292 din 16 martie 1917), primind comanda unui pluton din Regimentul 43/59 infanterie Lupeni. Satisfacţiile şi durerile s-au succedat în contextul situaţiilor dramatice de pe front, agravate în iarna anului 1917 de epidemia de tifos exantematic.

Cortegiul militar de transfer al osemintelor în orașul natal

Ecaterina este răsplatită pentru curaj cu distincţii militare şi ridicată la gradul de sublocotenent, primind comanda unui pluton. Ofensiva din Moldova a fost pregătită cu mult tact şi pricepere, dar au urmat zile de front foarte grele pentru ostaşii români. Încurajaţi de exemplul Ecaterinei mereu în fruntea plutonului său, soldaţii români rezistau atacului crunt al inamicului. La 22 august 1917, în timp ce îşi îndemna plutonul la atac: „ Inainte băieţi, înainte!” Ecaterina a căzut sub ploaia de gloanţe. Aici se sfârşeşte firul vieţii tinerei Cătălina din Vădenii Gorjului, al cărui crez era că numai cu arma în mână, poate fi salvată ţara de ocupaţia nemţească.

A fost înmormântată pe câmpul de bătălie, o zi mai târziu, pe 23 august. După război, a fost adusă în mausoleul de la Mărăşeşti, iar la 9 iunie 1921, cu ocazia serbării centenarului Tudor Vladimirescu, rămăşiţele pământeşti ale eroinei au fost reînhumate, cu onoruri militare, la Târgu Jiu, în sicriu metallic, în piaţa Victoriei. Mausoleul ce-i poartă numele a fost ridicat mai târziu, în anii 1935-1936. Pe cele patru feţe sunt sculptate scene din viaţa eroinei. Monumentul funerar este operă a Miliţei Petraşcu, ridicat la iniţiativa Arethiei Tătărăscu preşedinta Ligii Femeilor Române din Gorj.
Cătălina s-a ridicat la înălţimea celor mai de seamă eroi ai ţării sale, poate i-a întrecut prin puterea cu care îşi învingea condiţia feminină. Casa în care s-a născut Cătălina Toderoiu există şi azi, în ea fiind amenajat un muzeu dedicat tinerei eroine ce a căzut pentru Patrie în timpul primului război mondial.

ȘARJA DE LA PRUNARU - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

     

Șarja de la Prunaru a reprezentat, calendsristic, după cea de la Robănești. una din cele mai eroice acțiuni de luptă ale armatei române din timpul Primului Război Mondial. Șarja de cavalerie a avut loc pe data de 28 noiembrie 1916 în localitatea Prunaru (județul Teleorman) și a fost operațiune componentă a „Bătăliei pentru București”, sau "Bătălia Neajlov-Argeș".

In urma forțării Dunării de către trupele germano-bulgaro-turce dar și a trecerii Carpaților de către trupe germane și austro-ungare, Puterile Centrale urmăreau blocarea și nimicirea armetelor române între aceste două obstacole naturale și implicit scoaterea României din război. In sectorul Argeș-Neajlov a avut loc, la sfâtșitul lui noiembrie 1916, cea mai complexă operațiune a armatei române rămasă în istorie sub denumirea de „Bătăliei pentru București”.

In ziua de 24 noiembrie Grupul „Kosch” (Divizia 217 infanterie germană, Divizia 26 infanterie turcă și Divizia de cavalerie von der Glotz) a înaintat viguros pe direcția Zimnicea - Drăgănești-Vlașca - București, iar o grupare secundară (Diviziile 1 și 2 infanterie bulgară) a înaintat pe direcția Zimnicea - Giurgiu ocupând orașul Giurgiu în seara aceleiași zile. Pe direcția principală atacul a fost oprit ca către Divizia 18 infanterie română pe aliniamentul format de valea râului Teleorman. Cu scopul de a întoarce apărarea diviziei, un batalion de vânători de munte, Alpenkorps, din avangarda Diviziei 217 germane a ocupat, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, satul Prunaru. Manevra amenința cu încercuirea divizia română. Situația era cu atât mai gravă, cu cât localitatea asigura o rută directă catre Capitală. Pentru a evita încercuirea și asigurarea retragerii forțelor spre o nouă pozitie, generalul Alexandru Refendaru (comandantul Diviziei 18 Infanterie) a hotărât atacarea inamicului în zona Dragănești-Vlașca cu Brigada 43 mixtă și Regimentul 2 Roșiori. In dimineața zilei de 28 noiembrie s-au dat lupte deosebit de crâncene la marginea satului Prunaru între avangarda Brigăzii 43 mixte și forțele de ocupație. Profitând de lăsarea ceții inamicul a inițiat o manevră de învăluire a Brigăzii 43 cu unități situate în afara satului. In acel moment, generalul Refendaru a cerut colonelului Gheorghe Naumescu, comandantul Regimentului 2 Roșiori, să intre în luptă și să deschidă o breșă pentru retragerea preconizată.

Astfel s-a ajuns la celebra șarjă de la Prunaru. Locotenentul Constantin Postelnicu a primit misiunea de a informa comandamentul român de planul de atac. El a fost capturat de soldatii germani și impușcat, în urma refuzului său de a divulga informații despre mișcările de trupe. Primind ordinul de atac, cavaleriștii s-au repezit spre pozitiile germane. In afara satului, zeci de nemti au fost surprinși. Multi au fost zdrobiti de cai, iar alții spintecați de cavaleriști. Escadroanele și-au împărțit directiile de atac și au continuat spre sat. Acolo, amplasamentul mitralierelor germane era astfel organizat încat asigura foc incrucișat.

Comandantul Gheorghe Naumescu fusese împușcat. Locotenentul Emanoil Pop a descalecat pentru a încearca să îl ajute. Colonelul i-a spus să il lase și i-a ordonat sa sune din nou reluarea sarjei.
Pop a sunat din trompetă pentru a reaprinde scânteia razboinică a soldaților români, dar în scurt timp a fost și el  impuscat.
Luptele au continuat în sat cu o ferocitate nemaiîntâlnita. Caii cazuți au fost folosiți ca scut de cavaleriști, iar luptele corp la corp au fost de o ferocitate extraodinară. Cadavrele a sute de oameni au împânzit câmpul de batalie.

Cavaleristii romani care au supravietuit sarjei au încercat sa se retragă din sat, dar soldații nemti creasera din niste copaci doborați un punct strâmt de-a lungul drumului de iesire din sat, punct în care plasaseră o mitralieră.
Cavaleristii au fost întampinati de focuri de arma, foarte mulți fiind secerați. Capitanul Tudor, sublocotenentul Diaconu Poposa, plutonierul Alexandru Chitan si sublocotenentul Ion Hristea s-au desprins de grupul principal si s-au napustit asupra cuibului de mitraliera.
Hristea a reușit sa omoare servantii mitralierei, dar capitanul Tudor si sublocotenentul Poposa au fost ucisi, iar Chitan a fost ranit.

In urma sacrificiului cavaleristilor de la Prunaru, divizia 18 infanterie a reusit sa spargă încercuirea și să se retragă.

Descrierea făcută de Constantin Kirițescu este emoționantă:

„După garduri, din mărăcinișuri, de pe ferestrele caselor și podurilor, dușmanul a ascuns zeci de mitraliere. A aruncat o grindină de gloanțe asupra falnicului regiment. Cai și călăreți cad grămadă unii peste alții. Două sute de oameni rămân pe câmpul de luptă, formând impreună cu cadavrele cailor, mormane de carne sângerândă. Printre ei, toți ofițerii regimentului în cap cu bravul lor comandant.”

Deși Regimentul 2 Roșiori a pierit aproape în totalitate, grație eroicei șarje de la Prunaru, Divizia 18 Infanterie s-a putut regrupa pe aliniamentul Letca Veche - Jilava contribuind din plin la operațiunile de apărare a Bucureștiului. Paradoxal, colonelul Naumescu Gheorghe, comandantul regimentului, care a condus în fruntea trupei sale atacul deși era bolnav (pneumonie și o rană de operație ce nu se închidea de câtăva vreme), nu a murit în timpul atacului, ci a fost luat prizonier și internat în Bulgaria, unde a murit în luna iulie 1917, răpus de mizeria binecunoscută a lagărelor bulgărești de atunci. Locotenent-colonelul Pop Emanuil (ajutorul comandantului) a preluat comanda regimentului pe care l-a condus cu destoinicie până în 1919 (participând la bătălia de la Mărășești și campaniile pentru apărarea unirii din Basarabia și Ungaria). La ora 12:30 a aceleiasi zile, in padurea Dârzea, s-a făcut apelul Regimentului 2 Rosiori. Fuseseră uciși 209 soldați si 7 ofițeri.

Printre sutele de victime s-au mai aflat capitanul Vasilescu, maiorul Gheorghiu, locotenentul Munteanu, Dumitrescu, Ieremia, sublocotenentul Paia, Vintila, Alexandrescu, Georgescu, sergentul Medeleanu, soldatii Ionascu, Pintilie, Barsan si Toma.
O familie din sat l-a ascuns pe Alexandru Chițan si a avut grijă de el până când si-a revenit complet. Știind ca își asuma un risc imens, a căutat să ajungă la liniile romanești.
A reușit să scape fără a fi capturat și s-a alăturat unitatii sale, spre surprinderea colegilor si a superiorilor, ce îl credeau mort.

Unii din eroii de la Prunaru au scăpat cu zile, devenind legende vii (sublocotenentul Ioan Hristea, viitor comandant al Regimentului 2 călărași-cercetare în campania din 1942, cu fapte deosebite și atunci, sergentul Chițan Alexandru, salvat miraculos și ajuns și mai miraculos la regiment înainte de bătălia de la Mărășești, locotenentul Postelnicescu Constantin și mulți alții), ceilalți intrând în nemurire...

Un cimitir militar a fost înființat pe locul unde s-au desfășurat luptele și unde au căzut la datorie sutele de soldați din Regimentul 2 Roșiori.
In 1933 a fost ridicat în incinta cimitirului militar un monument comemorativ contituit dintr-o stelă de piatră cioplită în vârful căreia se află o statuie de bronz înfățișând un vultur cu aripile întinse gata să-și ia zborul.

Pe 29 mai 1927 la Iași, în prezența familiei regale, a fost dezvelit „Monumentul Eroilor Diviziei 2-a Cavalerie” sau „Statuia Cavaleristului în atac”, monument realizat din bronz de către sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad. Statuia a fost realizată din inițiativa ofițerilor Diviziei a II-a de Cavalerie care au luptat în războiul din 1916-1918. Fondurile au fost colectate prin subscripții, la adunarea cărora un rol important a avut soția generalului Naum, comandantul Diviziei.

Statuia ce încununează monumentul reprezintă o alegorie turnată în bronz și formată din două grupuri statuare simbolizând Victoria și Sacrificiul. Victoria este înfățișată de un cavalerist călare avântat în plină șarjă, cu cască pe cap, având în mână o suliță și în spate o carabină, însoțit de un înger care are în mâna întinsă o cunună de lauri. Nimfa simbolizează îngerul de pază sau mama, soția, fiica pe care eroul nu avea să le mai vadă niciodată.Soclul statuii are 6 metri înălțime, în el existând o criptă a Sacrificiului, în care se intră prin Poarta Nemuririi (confecționată și ea tot din bronz) cu basorelieful reprezentând Sacrificiul: un călăreț rănit mortal căzând în brațele unui înger care-i încununează fruntea cu lauri. În interiorul criptei se afla o candelă, iluminată electric, care veghea veșnicia celor înscriși pe listele săpate în marmură de pe părțile laterale ale soclului.

Pe cele patru laturi ale soclului erau încrustate basoreliefuri de bronz cu imagini din luptele duse de către Divizia a II-a de Cavalerie la Prunaru, Măgheruș (Maghyerus), Nistru și Tisa - Budapesta. În prezent, unul dintre cele patru basoreliefuri (cel aflat în partea dreaptă spate) este dispărut. Inițial existau patru inscripții referitoare la bătăliile purtate de regimente ale Diviziei a II-a Cavalerie.
In partea stângă a soclului, între cele două basoreliefuri este o placă de marmură albă pe care scrie: "În anul 1927 sub glorioasa domnie a M.S. Regelui Ferdinand I". În partea dreaptă a soclului, pe placa de marmură aflată tot între cele două basoreliefuri, scrie: "Divizia 2-a Cavalerie recunoscătoare acelor cari s'au sacrificat pentru țară în răsboiul întregirei neamului 1916-1919".
Deasupra Porții Nemuririi se găsește un fronton pe care au fost inițial trecuți anii 1916-1919, apoi în anul 1947 anii au devenit 1916-1918 și după 1989 s-au reinscripționat din nou anii 1916-1919. Deasupra anilor se afla stema regală a României, care a fost și ea dată jos.

GENERAL ȘI ACADEMICIAN RADU R. ROSETTI - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

    

Radu R. Rosetti  s-a născut la 20 martie 1877, la Căiuți, Bacău și a murit la 2 iunie 1949, în Inchisoarea Văcărești sub regimul comunist. A fost un istoric și general român, membru titular al Academiei Române.

După terminarea cursului primar la școala din comuna natală își continuă studiile la Liceul Național din Iași, urmează cursul pregătitor pentru Școala de poduri și șosele, în 1899 este absolvent al Școlii Militare de artilerie și geniu, iar în 1906 al Școlii superioare de Război.

Radu R. Rosetti a avut o merituoasă activitate ca șef al Biroului Operații din cadrul Marelui Cartier General, ca ofițer de Stat Major și apoi comandant al Regimentului 47 / 72 Infanterie; este rănit în lupta de la Răzoare (6 august 1917), pentru faptele sale eroice fiind decorat prin decret regal cu cea mai înaltă distincție militară, „Ordinul Mihai Viteazul”, clasa a III-a. După război este numit atașat militar la Londra, apoi comandant de brigadă și, ulterior, director al Cursurilor de pregătire pentru ofițerii superiori. În 1924 este înaintat la gradul de general.

Reputat practician și teoretician, autor al unor studii de istorie și teorie militară de incontestabilă importanță, președinte al Consiliului de Conducere al Muzeului Militar Național, muzeu pentru înființarea căruia militase încă din 1914, Radu R. Rosetti este din 1927 membru corespondent, iar din 1935 membru titular al Academiei Române. Intre anii 1931-1940 conduce Biblioteca Academiei.

Considerat drept cel mai important cercetător al istoriei militare a poporului român, om de o aleasă cultură, generalul academician Radu R. Rosetti, care pe parcursul întregii sale vieți a detestat totalitarismul, a fost determinat să accepte în 1941 funcția de Ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 11 noembrie 1941, motiv pentru care, ulterior, a fost arestat din ordinul unui Tribunal al poporului, sfârșindu-și zilele în închisoarea Văcărești, la vârsta de 72 de ani, la 2 iunie 1949.