luni, 19 noiembrie 2012

PENEȘ CURCANUL - CONSTANTIN ȚURCANU BBB X



        
S-a născut la 1 martie 1854, la Vaslui, fiind fiul lui Gheorghe şi al Margaretei Ţurcanu. . Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. A urmat şcoala primară la Huşi, apoi a revenit la Vaslui în anul 1865. Pentru a se putea întreţine, s-a angajat ca lucrător la drumuri. Şi-a început stagiul militar la Regimentul 7 Dorobanţi Iaşi, care avea Batalionul 2 la Vaslui. După un an de instrucţie soldatul Constantin Ţurcanu a devenit caporal şi a fost numit comandantul unei grupe de recruţi.
In timpul războiului de Independenţă din anul 1877, Constantin Ţurcanu, cu gradul de sergent, a luat parte la luptele de la Griviţa 1 şi 2. Datorită faptelor de arme deosebite, la 28 august 1877, Constantin Ţurcanu a fost decorat cu ordinul „Steaua României”. La sfarsitul razboiului, sergentul Constantin Turcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independentei”, “Medalia comemorativa rusa”. In mod cu totul exceptional i se acordase “Steaua Romaniei” care era rezervata exclusiv ofițerilor.
La 7 octombrie 1877, în timpul luptelor date pentru cucerirea redutei Griviţa 2, Constantin Ţurcanu a fost rănit şi internat la Spitalul din Turnu Măgurele. Aici l-a întâlnit pe poetul Vasile Alecsandri care îl va imortaliza în poezia „Peneş Curcanul” din ciclul „Ostaşii noştri”.
La 30 decembrie 1877 a luat parte la decorarea drapelului de luptă al unităţii, la Bucureşti. In octombrie 1878, impreună cu locotenent colonelul Ion Petrovici şi alţi 60 de ofiţeri şi gradaţi reprezentând Regimentul 13 Dorobanţi, a participat la Bucureşti, la parada „Întoarcerii triumfale a armatei române”.
Din anul 1880 pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, s-a hotărât ca subunitatea să se transforme într-un regiment de sine stătător, cu denumirea „Regimentul 7 Rahova nr. 25 Vaslui”. In acelaşi an s-a întors la Vaslui şi a fost numit picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti. După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, s-a căsătorit cu Rariţa şi a construit o casă pe str. Gh. Lazăr, nr. 15.
A luat apoi parte la cel de al Doilea război balcanic,în 1913 la vârsta de 57 de ani.
In timpul primului război mondial, deşi în vârstă de 62 de ani, a cerut să fie trimis pe front, ca voluntar. S-a prezentat astfel pe frontul din Oituz, fiind prezent mereu în mijlocul militarilor tineri. . Cu unitatea lui se afla printre cei care in batalia de la Oituz au oprit inaintarea germanilor. La sfârşitul războiului, alături de decoraţiile din 1877-1878, eroul Constantin Ţurcanu a primit alte decoraţii: „Virtutea Militară”, cl. I, “Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”. ”. In afara de aceste distinctii romanesti, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiana de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” si “Crucea de razboi”.

In anul 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui a hotărât rămânerea lui Constantin Ţurcanu în rândul cadrelor active până la sfârşitul vieţii.
La 15 noiembrie 1932 Constantin Ţurcanu a trecut în nefiinţă, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Vaslui. După doi ani, asociaţia „Cultul eroilor” a ridicat în acelaşi cimitir, un monument impresionant în memoria eroului român. Opera aparţine sculptorului I. Scutari şi a meşterilor italieni Luise Severiano şi Victor Bibuitto, şi se află situat în cimitirul central din Vaslui.


ROMA - VILLA LIVIA - FRESCE SUBTERANE XXXX 1

    

Villa Livia, loc pe care latinii îl numeau Ad Gallinas Galbas (la găinile albe), este o villa (o proprietate) din nordul Romei, în zona Prima Porta, poartă practicată în zidul de apărare aurelian și transformată arhitectural în evul mediu. Ea a făcut parte din dota Liviei Drusilla adusă familiei Claudia după prima ei căsătorie cu Ahenobarbus. După cea de a doua căsătorie , cea cu Octavius (ulterior Octavianus), din familia Julia, s-as transferat și dota. Mai direct spus, dota Liviei a revenit dinastiei Julio-Claudiană, dinastie deschisă de viitorul Augustus. Livia a trăit întreaga viață lângă Octavian Augustus, deși era cea de a treia soție a lui, singura iubită, respectată și apropiat sfătuitor.


Villa Livia a fost faimoasă pe timpul antichității pentru carnea puilor săi albi (de unde s-a născut și supranumele vilei). Această villa a fost evocată de Plinius cel Bătrân în a sa Istorie Naturală, dar și de Suetonius și Dio Cassius.

        Locul villei a fost cunoscut din anul 1596, dar a fost atribuit Liviei abia din sec.al 19-lea. In anul 1863/64, a fost descoperit aici un crater (vas mare) de marmură albă, sculptat în baso-relief, iar în 1867 s-a  regăsit faimoasa statuie Augustus de la Prima Porta, aflată  astăzi în Muzeul Vatican. Această statuie a lui Augustus este o copie în marmură a unei statui din bronz menită a celebra reluarea, în anul 20 e.A a însemnelor legiunilor romane pe care le capturaseră parții, în anul 53 e.A, când zdrobiseră armatele romane conduse de Crassus în bătălia de la Carrhes, Acele însemne romane, reprezentând acvilele romane, au fost reproduse în basorelief pe cuirasa de pe pieptul statuii lui Augustus.

Un alt decor remarcabil descoperit în Villa Livia a fost fresca din Nympheum-ul subteran. Construcția din acea Villa a fost ridicată și modificată în patru etape. Cea mai veche s-a realizat în perioada republicană, iar ultima în epoca lui Constantin cel Mare. In sec.al 19-lea, villa a aparținut mănăstirii Santa Maria in Via Lata. Este probabil ca niciodată ea să nu fi trecut în mâini private.
O nouă serie de săpături moderne, mai minuțioase, a fost inițiată în 1970. Din 1995, explorarea de la Villa Livia a trecut în antrepriza Direcției Arheologice a Romei, în tandem cu Institutul suedez  de la Roma.
         Nympheum subteran de la Villa Livia este numele dat unei cavități subterane pictate cu o  frescă remarcabilă reprezentând o grădină, cavitate descoperită în 1863 în Villa Livia. Este una dintre primele picturi murale al unei grădini romane, în stilul numit Al doilea stil pompeian.
Ca urmare a degradărilor suferite de Villa pe timpul celui de al doilea război mondial, s-a decis ca fresca să fie detașată de pe suportul ei de zidărie, în anii 1951-1952. Astăzi se află la etajul al doilea al Palatului Massimo alle Terme, din Muzeul național roman.
         Pictura grădinilor este realizată într-o manieră bine documentată, care dă privitorului impresia adâncimii. A fost inspirată, probabil, de modele orientale. Exemple de aceeași factură se găsesc la câteva morminte dintr-o necropolă antică de la Alexandria, Egipt.
         Marea sală, care măsoară 5,90 x 11,70 metri și a fost realizată de Livia Drusilla. Nu se cunoaște destinația acestei cavități la care se ajunge pe o scară. Ea are pereți neacoperiși și un plafon cilindric. Se poate bănui că ar fi fost un spațiu de repaus de vară, pentru evitarea căldurilor mari. Câteva stalactite geometrice, care înconjoară partea înaltă a pereților, erau destinați, fără îndoială, să dea impresia unei grote. Stratul pictat era aplicat pe un strat de plăci de țiglă în cinci rânduri, detașat de zid, menit să formeze un interstițiu care să izoleze pictura de umiditate.
         Absența luminii și a aerului în această ambianță subterană a menținut un ambient extrem de contrastant cu subiectul decorațiunii picturale, o grădină aerată, reprezentată prin mici detalii și cu o mare varietate de reprezentări vegetale și avicole, o grandoare naturală. Elementele arhitecturale verticale (coloane și pilaștri) sunt absente aici, dar câteva elemente orizontale organizează științific perspectiva grădinii. Unui plan vegetal, format din plante de unmiditate și arbuști îi corespunde în planul doi o balustradă ce imită marmura. Intre cele două elemente prinde adevărata viață grădina, cu păsări în zbor și arbori colorați, bogați în flori și fructe. Dubla palisadă vegetală și marmoreeană au funcția de a da un efect de mișcare și profunzime spațială, deacemeni o foarte rară (prima din epocă) senzație de atmosferă, grație unor foarte fine variații de culoare. Speciile vegetale sunt 23, iar cele avicole 69. Marea naturalețe  a detaliilor poartă pe privitor într-o grădină oarecum nereală. In ea sunt reprezentate soiuri care nu înfloresc în aceeași perioadă. Este vorba mai mult de uncatalog botanic decât de descriere reală a unei grădini. Printre soiurile vegetale cele mai fregvente este laurul (niciodată în centrul reprezentării, dar totdeauna între arborii principali și în fondul generic).

Această prezență trebuie pusă în legătură cu legenda fondării vilei (ad gallinas albas), legendă transmisă de Plinius, Suetonius și Cassius, conform căreia un vultur a făcut să cadă pe burta Liviei, pe timpul nunții sale cu Augustus, a unei găini cu o ramură de laur în cioc. Sfătuită de prezicători, ea a crescut pui ai păsării și a plantat ramura generând o pădure în apropierea vilei, pădure din care împărații luau ramuri și le țineau în mână pe timpul bătăliilor și pe timpul triumfurilor. Suetonius amintește că o plantă de laur uscată era o prevestire rea pentru împărat, așa cum s-a întâmplat la moartea lui Nero, ultimul descendent al dinastiei lui Augustus.

         In acest sens, grădina din frescă, mereu înflorită, trebuia să aibă o semnificație politică, aceea de a deturna influențele malefice, dorind să lege eternitatea plantei de cea a descendenței lui Augustus. Faptul că laurii nu se găseau niciodată în primul plan, era, într-un anumit sens, emblematic pentru caracterul poliric al epocii lui Augustus, când în balanță se afla mereu prudența spune și nu spune,  la fel ca și în expresiile artistice oficiale, precum la  Ara Pacis.



sâmbătă, 17 noiembrie 2012

ROMA - CIRCUL LUI VARUS XXXX 2



     
         Circul lui Varus (Circus Varianus) a fost construit la sfârșitul epocii dinastiei Severilor pe terenul unei mari proprietăși imperiale : Sessorium. Aceasta a fost pe tinmpul antichitășii romane un hipodrom pentru jocuri de circ. Numele circului provine de la numele de naștere al împăratului Elagabal: Varius Avitus Bassianus.
           Probabil construit sub domnia lui Elegabal (218-222 e. N), el urma să fie un palat la Sessorium, un complex rezidențial imperial a cărui construcție a fost începută de împăratul Septimius Severus și terminată de împăratul Elagabal. Acești împărați au dotat complexul imperial cu un amfiteatru (amfiteatrul Castrese), și cu acest circ, rezervat numai folosirii lor și oaspeților de seamă. Circul  fost folosit pentru spectacole și manevre militare în onoarea curții imperiale, până la construirea Zidului Aurelian.
          Vestigii ale circului sunt vizibile în zona din spatele Bsilicii Sfânta Cruce de Ierusalim, construită pe vestigiile unei săli din Sessorium. Urmele circului sunt paralele cu cele ale apeductului lui Claudius. Dimensiunile circului sunt estimate la a fi fost de 565 de metri lungime și 115/125 de metri lățime.
          Obeliscul lui Antinous a fost transportat din Egipt și ridicat pe Via Labicana în onoarea tânărului Antinous, favoritul împăratului Hadrianus, către anii 110-130. Ulterior obeliscul a fost mutat  la Sessorium și așezat pe Spina circului. Acest obelisc a rămas îngropat și spart în trei bucăți, până în 1570. Atunci a fost restaurat și reînălțat în grădinile Pincius, din apropierea actualei piețe del Popolo.
           Circul a fost mai târziu încorporat în Zidul lui Aurelian (început în anul 272 e,N) zid care înconjura capitala cu dimensiuni mult mărite. Această refolosire a circului permitea reducerea costurilor zidului cel nou și o avansare mai rapidă a lucrărilor. Aceasta pentru a evita demolarea circului, sau devierea zidului. Multe alte monumente ale Romei au avut aceeași soartă. Zidul lui Aurelianus traversa pista circului la circa 100 de metri de stalurile de plecare : 20%  din edificiu rămânea în afara noului zid.
           Circul a fost redescoperit în 1959 la nord de Basilica Sfân ta Cruce de Ierusalim. Ansamblul edificiului a dispărut practic. Nu au mai rămas decât resturi de tribune și din Spina.