ROMA - VILLA LIVIA - FRESCE SUBTERANE XXXX 1

    

Villa Livia, loc pe care latinii îl numeau Ad Gallinas Galbas (la găinile albe), este o villa (o proprietate) din nordul Romei, în zona Prima Porta, poartă practicată în zidul de apărare aurelian și transformată arhitectural în evul mediu. Ea a făcut parte din dota Liviei Drusilla adusă familiei Claudia după prima ei căsătorie cu Ahenobarbus. După cea de a doua căsătorie , cea cu Octavius (ulterior Octavianus), din familia Julia, s-as transferat și dota. Mai direct spus, dota Liviei a revenit dinastiei Julio-Claudiană, dinastie deschisă de viitorul Augustus. Livia a trăit întreaga viață lângă Octavian Augustus, deși era cea de a treia soție a lui, singura iubită, respectată și apropiat sfătuitor.

Villa Livia a fost faimoasă pe timpul antichității pentru carnea puilor săi albi (de unde s-a născut și supranumele vilei). Această villa a fost evocată de Plinius cel Bătrân în a sa Istorie Naturală, dar și de Suetonius și Dio Cassius.

        Locul villei a fost cunoscut din anul 1596, dar a fost atribuit Liviei abia din sec.al 19-lea. In anul 1863/64, a fost descoperit aici un crater (vas mare) de marmură albă, sculptat în baso-relief, iar în 1867 s-a  regăsit faimoasa statuie Augustus de la Prima Porta, aflată  astăzi în Muzeul Vatican. Această statuie a lui Augustus este o copie în marmură a unei statui din bronz menită a celebra reluarea, în anul 20 e.A a însemnelor legiunilor romane pe care le capturaseră parții, în anul 53 e.A, când zdrobiseră armatele romane conduse de Crassus în bătălia de la Carrhes, Acele însemne romane, reprezentând acvilele romane, au fost reproduse în basorelief pe cuirasa de pe pieptul statuii lui Augustus.

Un alt decor remarcabil descoperit în Villa Livia a fost fresca din Nympheum-ul subteran. Construcția din acea Villa a fost ridicată și modificată în patru etape. Cea mai veche s-a realizat în perioada republicană, iar ultima în epoca lui Constantin cel Mare. In sec.al 19-lea, villa a aparținut mănăstirii Santa Maria in Via Lata. Este probabil ca niciodată ea să nu fi trecut în mâini private.

O nouă serie de săpături moderne, mai minuțioase, a fost inițiată în 1970. Din 1995, explorarea de la Villa Livia a trecut în antrepriza Direcției Arheologice a Romei, în tandem cu Institutul suedez  de la Roma.

         Nympheum subteran de la Villa Livia este numele dat unei cavități subterane pictate cu o  frescă remarcabilă reprezentând o grădină, cavitate descoperită în 1863 în Villa Livia. Este una dintre primele picturi murale al unei grădini romane, în stilul numit Al doilea stil pompeian.

Ca urmare a degradărilor suferite de Villa pe timpul celui de al doilea război mondial, s-a decis ca fresca să fie detașată de pe suportul ei de zidărie, în anii 1951-1952. Astăzi se află la etajul al doilea al Palatului Massimo alle Terme, din Muzeul național roman.

         Pictura grădinilor este realizată într-o manieră bine documentată, care dă privitorului impresia adâncimii. A fost inspirată, probabil, de modele orientale. Exemple de aceeași factură se găsesc la câteva morminte dintr-o necropolă antică de la Alexandria, Egipt.

         Marea sală, care măsoară 5,90 x 11,70 metri și a fost realizată de Livia Drusilla. Nu se cunoaște destinația acestei cavități la care se ajunge pe o scară. Ea are pereți neacoperiși și un plafon cilindric. Se poate bănui că ar fi fost un spațiu de repaus de vară, pentru evitarea căldurilor mari. Câteva stalactite geometrice, care înconjoară partea înaltă a pereților, erau destinați, fără îndoială, să dea impresia unei grote. Stratul pictat era aplicat pe un strat de plăci de țiglă în cinci rânduri, detașat de zid, menit să formeze un interstițiu care să izoleze pictura de umiditate.

         Absența luminii și a aerului în această ambianță subterană a menținut un ambient extrem de contrastant cu subiectul decorațiunii picturale, o grădină aerată, reprezentată prin mici detalii și cu o mare varietate de reprezentări vegetale și avicole, o grandoare naturală. Elementele arhitecturale verticale (coloane și pilaștri) sunt absente aici, dar câteva elemente orizontale organizează științific perspectiva grădinii. Unui plan vegetal, format din plante de unmiditate și arbuști îi corespunde în planul doi o balustradă ce imită marmura. Intre cele două elemente prinde adevărata viață grădina, cu păsări în zbor și arbori colorați, bogați în flori și fructe. Dubla palisadă vegetală și marmoreeană au funcția de a da un efect de mișcare și profunzime spațială, deacemeni o foarte rară (prima din epocă) senzație de atmosferă, grație unor foarte fine variații de culoare. Speciile vegetale sunt 23, iar cele avicole 69. Marea naturalețe  a detaliilor poartă pe privitor într-o grădină oarecum nereală. In ea sunt reprezentate soiuri care nu înfloresc în aceeași perioadă. Este vorba mai mult de un”catalog” botanic decât de descriere reală a unei grădini. Printre soiurile vegetale cele mai fregvente este laurul (niciodată în centrul reprezentării, dar totdeauna între arborii principali și în fondul generic).

Această prezență trebuie pusă în legătură cu legenda fondării vilei (ad gallinas albas), legendă transmisă de Plinius, Suetonius și Cassius, conform căreia un vultur a făcut să cadă pe burta Liviei, pe timpul nunții sale cu Augustus, a unei găini cu o ramură de laur în cioc. Sfătuită de prezicători, ea a crescut pui ai păsării și a plantat ramura generând o pădure în apropierea vilei, pădure din care împărații luau ramuri și le țineau în mână pe timpul bătăliilor și pe timpul triumfurilor. Suetonius amintește că o plantă de laur uscată era o prevestire rea pentru împărat, așa cum s-a întâmplat la moartea lui Nero, ultimul descendent al dinastiei lui Augustus.

         In acest sens, grădina din frescă, mereu înflorită, trebuia să aibă o semnificație politică, aceea de a deturna influențele malefice, dorind să lege eternitatea plantei de cea a descendenței lui Augustus. Faptul că laurii nu se găseau niciodată în primul plan, era, într-un anumit sens, emblematic pentru caracterul poliric al epocii lui Augustus, când în balanță se afla mereu prudența “spune și nu spune”,  la fel ca și în expresiile artistice oficiale, precum la  Ara Pacis.

ROMA - CIRCUL LUI VARUS XXXX 2

     

         Circul lui Varus (Circus Varianus) a fost construit la sfârșitul epocii dinastiei Severilor pe terenul unei mari proprietăși imperiale : Sessorium. Aceasta a fost pe tinmpul antichitășii romane un hipodrom pentru jocuri de circ. Numele circului provine de la numele de naștere al împăratului Elagabal: Varius Avitus Bassianus.

           Probabil construit sub domnia lui Elegabal (218-222 e. N), el urma să fie un palat la Sessorium, un complex rezidențial imperial a cărui construcție a fost începută de împăratul Septimius Severus și terminată de împăratul Elagabal. Acești împărați au dotat complexul imperial cu un amfiteatru (amfiteatrul Castrese), și cu acest circ, rezervat numai folosirii lor și oaspeților de seamă. Circul  fost folosit pentru spectacole și manevre militare în onoarea curții imperiale, până la construirea Zidului Aurelian.

          Vestigii ale circului sunt vizibile în zona din spatele Bsilicii Sfânta Cruce de Ierusalim, construită pe vestigiile unei săli din Sessorium. Urmele circului sunt paralele cu cele ale apeductului lui Claudius. Dimensiunile circului sunt estimate la a fi fost de 565 de metri lungime și 115/125 de metri lățime.

          Obeliscul lui Antinous a fost transportat din Egipt și ridicat pe Via Labicana în onoarea tânărului Antinous, favoritul împăratului Hadrianus, către anii 110-130. Ulterior obeliscul a fost mutat  la Sessorium și așezat pe Spina circului. Acest obelisc a rămas îngropat și spart în trei bucăți, până în 1570. Atunci a fost restaurat și reînălțat în grădinile Pincius, din apropierea actualei piețe del Popolo.

           Circul a fost mai târziu încorporat în Zidul lui Aurelian (început în anul 272 e,N) zid care înconjura capitala cu dimensiuni mult mărite. Această refolosire a circului permitea reducerea costurilor zidului cel nou și o avansare mai rapidă a lucrărilor. Aceasta pentru a evita demolarea circului, sau devierea zidului. Multe alte monumente ale Romei au avut aceeași soartă. Zidul lui Aurelianus traversa pista circului la circa 100 de metri de stalurile de plecare : 20%  din edificiu rămânea în afara noului zid.

           Circul a fost redescoperit în 1959 la nord de Basilica Sfân ta Cruce de Ierusalim. Ansamblul edificiului a dispărut practic. Nu au mai rămas decât resturi de tribune și din Spina.

ROMA - CIRCUL LUI NERO (și Caligula) XXXX

     

         Circul lui Caligula și al lui Nero (circul lui Nero, Gaianum, sau circul Vaticanului; Circus Vaticanus) era situat între colina Janiculus și cea a Vaticanului, la periferia Romei, în șesul vatican şi în lungul Viei Cornelia.

          Construcția a debutat sub domnia lui Caligula, în primul secol al erei noi, către anul 40 e.N, în grădinile sale de la Vatican, proprietate de la mama sa Agrippina pe ager Vaticanus, de unde și numele de circ al Vaticanului (Circus Vaticanus).

El a fost terminat de Nero, de unde a apărut denumirea de Circ al lui Caligula și Nero.

Sub domnia lui Nero, începând cu anul 65 e.N, circul a fost locul primelor martirizări ale crețtinilor la Roma, printre care și martiriul Sfântului Petru, în anul 67 e.N. Conform lui Tacitus, creștinii au fost acuzați că s-ar fi aflat la originea marelui incendiu din Roma, din anul 64 e.N.: “acoperiți cu piei de animale creștinii din arenă au fost devorați de câini, iar alții au murit pe cruce, sau au fost acoperiți cu materiale inflamabile, și când ziua înceta de a mai fi luminoasă,ei erau arși în locul făcliilor”.

           Conform tradiției imemoriale, crucificarea apostolului Petru a avut loc intra duas metas, adică între cele două borne ale Spinei, adică, aproximativ, la baza obeliscului de la Vatican, care la acea dată se afla pe alt amplasament decât cel actual. Apostolul a fost îngropat în afara circului, la baza colinei Vatican, într-o necropolă situată la nord de circ și de care era despărțită de un drum secundar, drum ce se abătea din Via Cornelia. Mormântul a fost încorporat mai târziu la baza celor două basilici care i-au fost consacrate, cea veche datorată împăratului Constantin și actuala basilică grandioasă.

          Vespasianus, succesorul lui Nero, dorind să se uite amintirea predecesorului, a închis circul lui Nero. Acesta a căzut în ruină până ce Constantin I-ul, în 324 e.N, a distrus resturile sale pentru a construi prima basilică dedicată Apostolului Petru pe locul presupus al mormântului său.

          In sec.al 15-lea, basilica lui Constantin I-ul era amenințată de prăbușire, așa că papii au decis să o demoleze pentru a construi una nouă, actuala Basilică Sfântul Petru..

Basilica și Piața Sfântul Petru sunt, deci, ridicate peste vechia suprafață a Circului Vaticanului și desigur, deasupra vechiului cimitir în care se afla mormântul Sfântului Petru. Circul măsura în jur de 280 de metri în lungime și 90 de metri în lățime. Spina era ornată pe mijloc de un obelisc pe care Caligula l-a adus din Egipt, în anul 37 e.N.

In 1586, papa Sixtus al V-lea (Quintus) a deplast obeliscul în piața Sfântul Petru prin priceperea lui Domenico Fontana.

Circul Vaticanus, ca toate circurile romane, era destinat în special curselor de care, curse ce pasionau pe romani, fiecare parte a spectatorilor aoptând culorile unui anumit echipaj. Din șase celule, cacesres, ieșeau de la două la șase echipaje conduse de surugii, aurigae. Aceia lăsau în partea lor stângă despărțitura centrală, Spina, pe care o ocleau pentru a realiza mai multe ture. Spina era marcată la cele două extremități de niște borne, numite metae.

                                 

                                                 Bsilica Sântul Petru ridicată de Cnstantin

                                                                 - reconstiruire imaginară

Echipajele erau susținute de spectatorii reprezentând culoarea albă (albata), alții culoarea roșu (russata), următorii culoarea albastră (veneta) și de cei care susțineau culoarea verde (prasina). Sub Domitianus culorile de violet şi auriu au avut existenţă efemeră. Roşul şi albastrul erau culorile senatului şi nobilimii, iar albul şi verdele erau ale poporului.

           Cursele produceau dezordini şi pasiuni vii între facţiunile de fautores ( de sectatori) şi nu erau rare cazurile cănd se produceau revolte. Aurigii erau la începuturi sclavi sau liberţi, dar ulterior s-au recrutat şi dintre simplii cetăţeni, din senatori şi chiar dintre împăraţi. Aceasta, pentru că prestigiul învingătorilor era mare. Astfel, împăratul Nero nu pregeta să concureze, adoptând culorile populare.