BĂTĂLIA DE LA OITUZ 1917 - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

                     Aceasta este numită cea de a doua Bătălie de la Oituz, prima fiind cea din toamna anului 1916.
           In cursul lunii octombrie 1916, fortele germane si austro-ungare au declanșat prima bătălie pentru cucerirea trecătorilor Carpatilor. Trupele inamice au reușit, cu prețul unor mari pierderi, să ocupe intrările nordice ale defileelor Bran, Predeal si Buzau. Atacurile de flanc date în direcția pasurilor Oituz și Ghimeș, cu intenția de a deschide accesul pe valea Trotușului și a Siretului, au eșuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistența, de o dârzenie fără seamăn, a Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a carei deviză „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotărârii intregii armate române de a apăra pământul scump al patriei.
           In ziua de 6 octombrie 19I6 printr-un vijelios atac la baionetă, ostașii acestei mari unități române, supranumită de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul pătruns în forță dincolo de linia fostei frontiere, producandu-i grele pierderi.
           In vara anului 1917, după terminarea bătăliei de la Mărăști, Armata a II-a ocupa următorul dispozitiv: Corpul 4 avea Divizia 7 Infanterie între râul Dofteana și râul Oituz, Divizia 6 Infanterie între Oituz și Măgura Cașinului și Divizia 8 în continuare până la nord de Zboina Neagră. Corpul 2 avea între Zboina Neagră și Valea Sării Diviziile 12, 1 și 3 Infanterie. Rezerva era constituită din patru batalioane. Nu a existat timpul necesar pentru a dezvolta slabele fortificatii existente.

           De partea cealaltă, Armata I austro-ungară planuia sa atace cu Grupul Gerock, aripa sa stangă, de-a lungul Vaii Oituzului. Efortul principal revenea Corpului 8 austro-ungar, care era dispus între Valea Dofteanei și Măgura Cașinului, în fața Diviziilor 7 si 6 Infanterie române. Acesta era alcătuit din Divizia 70 Infanterie austro-ungară, Divizia 117 germană și Divizia 71 austro-ungară. In rezervă avea Diviziile 7 si 8 Cavalerie austro-ungare, care erau pregătite să exploateze un eventual succes al infanteriei.

           Atacul a fost hotărât pentru data de 8 august 1917. Divizia 117 Infanterie germană trebuia să înainteze pe la nord de Valea Oituzului, spre vârfurile Ungureanu si Coșna, iar Divizia 71 austro-ungară pe la sud de vale. Divizia 70 Infanterie austro-ungară trebuia să asigure stanga Corpului 8, atacând spre Târgul Ocna peste inalâțimile Cireșoaia și Pravila. Sectorul de atac era larg de 7 km, iar Puterile Centrale realizaseră o superioritate de forte de 4 la 1.

           Pregatirea de artilerie a durat patru ore si jumătate și a fost foarte violentă. In sectorul Diviziei 7, varful Pravila a fost asaltat de patru ori de Divizia 70 austro-ungară fără nici un rezultat, Regimentul 27 Dorobanți Bacau, pe aripa dreaptă a diviziei romane, rezistând pe poziție. La aripa stangă, Regimentul 16 Dorobanți Baia, presat de Divizia 117 Infanterie germană a cedat 1-2 km în zona vârfului Ungureanu, suferind pierderi mari. Companiile 9 și 10 au fost încercuite, dar au reușit să iasă spre liniile amice. Vârful Balcuța a fost atacat de Divizia 71 austro-ungară, care, cu mari eforturi, a împins înapoi Regimentele 11 Dorobanți și 7 Vânători aproximativ 1-2 km. La sud, Regimentul 10 Dorobanți Putna a reușit să-și păstreze poziția. Astfel, în timpul primei zile a bătăliei, Corpul 8 austro-ungar a realizat o pătrundere în zona centrală a frontului.

             In timpul nopții, generalul Văleanu, comandantul Corpului 4 roman, a ordonat un contraatac în zona centrală, trupele sale reușind să recăștige o parte din terenul pierdut în timpul zilei. Regimentul 27 a capturat 200 de prizonieri, 3 mitraliere și un tun. Dar pe 9 august, dupa-masa, Puterile Centrale au reluat ofensiva. Divizia 117 germană a forțat Regimentul 16 să se retragă pe Muntele Coșna, Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au luat vârful Pravila. Divizia 7 Infanterie română s-a retras pe un nou aliniament de apărare.

          Pe 10 august 1917, presiunea asupra Diviziei 7 s-a mărit, trupele române fiind nevoite să cedeze Slănicul, iar Muntele Coșna a fost asaltat puternic, dar a rezistat. Situația era critică, deoarece turpele din prima linie erau epuizate după trei zile de lupte extrem de violente, iar Corpul 4 nu mai dispunea de rezerve. De asemenea pozițiile pe care se afla erau ultimile înalțimi înaintea văii Trotușului. Generarul de corp de armata Alexandru Averescu a ordonat Corpului 2 sa trimită toate rezervele disponibile și a cerut întăriri Marelui Cartier General. Deoarece batalia de la Mărășești era în toi nu s-a putut trimite urgent decât Divizia 1 Cavalerie, care a ajuns la Onești a doua zi dimineața. Mai erau în drum Batalionul de Vânători Munte și Brigada de Grăniceri.

          Generalul Gerock a aruncat în luptă și el ultimele rezerve pe 11 august, în încercarea de a sparge frontul. Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au atacat Cireșoiaia, care era aparată de Regimentul 15 Dorobanți Razboieni. Toate asalturile au fost respinse, dar, în urma infiltrării unor unități austriece pe la sud de vârf, fiind amenințat cu încercuirea, regimentul s-a retras în Valea Trotușului. Târgul Ocna era acum direct amenintțat. Mai la sud, Divizia 117 germană a asaltat din nou Muntele Coșna, dar nu a reușit să-l cucerească. A realizat însă pătrunderi pe la sud, în satul Oituz, unde înaitarea a fost oprită. Având spatele amenințat, trupele române de pe Coșna s-au repliat. Grupul Gerock reușise să cucerească și ultimele două înalțimi care il despărțeau de Valea Trotușului. In acest moment au sosit întăririle. Doua batalioane au contraatacat în zona Cireșoaia și au reușit să recâștige o parte din terenul pierdut și s refacă legătura cu stanga Armatei a IX-a ruse. La ora 19:00 Divizia 1 Cavalerie a fost și ea aruncată în luptă. A atacat cu o brigadă trupele germane de panta sudică a Muntelui Coșna, iar cu Brigada 2 Roșiori Dealul Stibor, cucerind ambele obiective. Regimentul 1 Vânători, trimis de la Corpul 2 român, a contratacat și el susținut de două autoblindate și a respins unitățile Diviziei 117 care intraseră în satul Oituz.

             Pericolul fusese îndepărtat, dar pătrunderea realizată de Corpoul 18 Rezervă german în zona Panciu la flancul stang al Armatei 2 l-a silit pe generalul Averescu să mute iar o parte din rezerve in zona Corpului 2. Chiar dacă forțele i se diminuaseră și Brigada de Grăniceri încă nu sosise, generalul Văleanu a hotărât să reia Varful Cireșoaia pe 12 august. Atacul a fost dat de Regimentul 27, un batalion din Regimentul 15, două batalioane din Divizia 2 rusă (din Armata IX) și Batalionul de Vânători de Munte (care era de fapt un batalion întărit, având 5 companii de pușcași și 2 de mitraliere). Acesta de abia sosise după un marș de 160 km și a pornit la asalt după o pauză de 20 de minute. Pentru a realiza surpriza, nu s-a realizat pregătirea de artilerie. Batalionul de Vânători de Munte, sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, a rupt apararea Diviziei 70 Infanterie austro-ungară și a pătruns în spatele pozițiilor inamice. A luat 417 de prizonieri și 4 mitraliere, pierderile suferite de batalion fiind infime: 2 morți și 19 răniți. In total divizia austro-ungară a pierdut 1500 de oameni la Cireșoaia. Pentru această acțiune opt ofițeri ai batalionului, în frunte cu comandantul, au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, aproximativ un sfert din totalul de 25 acordate pentru toata bătălia de la Oituz. Steagul batalionului a fost decorat de asemenea aceasta mare distincție.

              In timpul nopții a sosit și Brigada de Grăniceri. Ea a primit sarcina ca a doua zi să atace pe la sud de râul Oituz. Divizia 1 Cavalerie, întărită cu patru batalioane și două baterii trebuia să reia Muntele Coșna și să înainteze spre Slănic, iar Divizia 7 Infanterie să continue înaintarea în zona Cireșoaia.

              Pe 13 august, la ora 5:00, după o scurtă pregatire de artilerie, Divizia 7 a trecut la atac, împreună cu Divizia 2 rusă de la dreapta sa, silind Divizia 70 austro-ungară să se retragă. Au intervenit însă rezervele trimise de Grupul Gerock și au respins Regimentul 195 Infanterie rus, amenințând flancul trupelor române, care au trebuit să se replieze. In sectorul Coșna, Divizia 1 Cavaleire a reușit să cucerească vârful si apoi să-l mențină în fața contraatacurilor Diviziei 117 germane. Brigada de Grăniceri, comandată de colonelul Gheorghe Cantacuzino, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru luptele din 1916, era obosită în urma marșului forțat din zilele precedente. Colonelul a cerut o amânare. Atacul a început la ora 10:00, dar a eșuat în fața rezistenței organizate a Diviziei 71 austro-ungare. După-amiaza, al doilea atac a avut aceeași soartă. Pierderile au fost însemnate, aproximativ 800 de oameni.

Erwin Rommel - viitorul general germansupranumit Vulpea deșertului în cel de al

doilea război mondial a participat la luptele de la Oituz

              A urmat o pauză de 5 zile. Luptele au avut un caracter local, iar cele două tabere și-au reorganizat forțele și și-au întărit pozițiile ocupate. Pe 16 august, Regimentul 2 Grăniceri a cucerit vârful Runcu, doi din ofiterii săi fiind decorați cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele lor din acea zi.

               Pe 19 august Armata 1 austro-ungară a reluat atacul. Sectorul ales era cel al vârfului Coșna, apărat de Divizia 1 Cavalerie care fusese intercalată între Divziile 6 și 7 Infanterie. Dispunând de o superioritate însemnată de forțe, trupele germane au reușit să ocupe vârful, dar cavaleriștii români s-au repliat pe panta estică a muntelui, unde au rezistat pe poziții. In cursul nopții, Armata 2 a trimis întăriri în sector două batalioane de grănicieri și un regiment de infanterie. Pe 20 august, la ora 7:00, Divizia 1 Cavalerie astfel întărită și susținută de toată artileria română disponibilă a atacat și a reușit să reia o parte din terenul pierdut ziua precedentă.

             Această acțiune a constituit ultimul episod major a celei de-a doua bătălii de la Oituz, purtată în vara anului 1917. Armata 1 austro-ungară reușise doar să înainteze între 2 și 6 km pe un front larg de 20 km și eșuase să patrundă pe Valea Trotușului, de unde să amenințe spatele armatelor române și ruse din sudul Moldovei. In total 25 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români pentru faptele săvârșite in august 1917 în zona Oituz. Drapelele de luptă a trei unități (un regiment si doua batalioane) au fost decorate cu aceeasi prestigioasă decorație.
              La Oituz a luptat eroic și legendarul Peneș Curcanul, cântat în versurile lui Vasile Alecsandri.
Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui. Era singurul copil al lui Gheorghe Țurcan și al Mariei. Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. La 15 mai 1875 s-a înrolat în Regimentul 13 Dorobanți, iar în timpul Războiului de Independență s-a distins în luptele de la Grivița. La începutul războiului avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent. La sfârșitul războiului, sergentul Constantin Țurcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independenței”, “Medalia comemorativă rusă” și în mod cu totul excepțional “Steaua Romaniei”, care era rezervata exclusiv ofiterilor.

Constantin Țurcan -alias Peneș Curcanul

Constantin Țurcan a participat și la Al II-lea Razboi Balcanic și la Primul Razboi Mondial, chiar dacă avea deja o vârst înaintată. Cu unitatea lui se afla printre cei care în bătălia de la Oituz au oprit înaintarea germanilor. La sfârșitul războiului, Peneș Curcanul avea pe piept alături de medaliile primite în 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militară”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativă a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Vitezul”. In afară de aceste distincții românești, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiană de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” și “Crucea de război”. La 1 iunie 1920 Țurcan a fost avansat la gradul de plutonier major și cu toate că se apropia de 70 de ani a fost menținut, la cererea sa, în serviciul activ. A rămas în armată până în ziua morții sale, la 15 noiembrie 1932.  

           Generalul german Erwin Rommel, supranumit "Vulpea Deșertului" în cel de al Doilea Razboi Mondial, a fost rănit grav la mână în august 1917 în luptele pentru cucerirea Muntelui Coșna de la Oituz.

          Cota 789 Coșna era ultimul obstacol care împiedica intrarea armatelor germane și austro-ungare pe Valea Trotușului, urmând ca pe această cale să cadă în spatele forțelor ruso-române care luptau pe frontul din sud, de la Mărășești. Locotenentul Erwin Rommel avea 26 de ani în 1914, cand a fost trimis pe front. A luptat în Franța până în octombrie 1916, când batalionul său a fost trimis în România. In octombrie, unitatea sa a purtat lupte de mică intensitate, Rommel remarcandu-se într-un episod în care unul din plutoanele companiei sale s-a izolat pe timpul unui atac pe ceață. El a luat o mitralieră și a ținut românii cu capul în pământ până când plutonul s-a întors. Cel puțin așa a spus Charles Messenger in biografia lui Rommel. 
        In noiembrie Rommel a mers în Germania, unde se va casatorit cu Lucie Mollin, iar la mijlocul lui decembrie s-a intors în România. Bucureștiul fusese ocupat iar batalionul său a fost trimis să curețe munții la nord-est de capitală. Compania comandată de Rommel fusese întărită cu un pluton de mitraliere astfel încât, practic, el comanda acum două companii, dezvoltând un concept pe care avea să-l pună în practică în Africa: acela de a folosi concomitent grupe de infanterie și mitraliere în cursul unei operațiuni.

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘEȘTI - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

           

           După victoria românilor la Mărăşti, sub comanda generalului Avesrescu, germanii au încearcat străpungerea frontului atât în zona Oituz, cât şi în sudul Moldovei, între cotul Carpaţilor şi Siret (zona situată la Nord de Focşani, având ca punct strategic Mărăşeşti). Atacurile au avut loc concomitent. Prin cele două acţiuni ofensive, aflate în strânsă legătură, Germania şi aliaţii săi de pe Frontul de Est (Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în sudul Ucrainei, ceea ce ar fi creat premisele câştigării războiului în est.

              Confruntările cunoscute generic ca fiind „bătălia de la Mărăşeşti” s-au desfăşurat pe o lungime a frontului de circa 35 km, întreaga fâşie a frontului având circa 75 km (între Nămoloasa şi Valea Sării). Aici stăteau faţă în faţă efective importante: de o parte Armata IV rusă (care avea 84 de batalioane, 32 de escadroane şi 79 de baterii) şi Armata I română, alcătuită din 6 divizii, dintre care una de cavalerie, trei brigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul II aeronautic etc. (forţele luptătoare ale armatei române însumau 170 000 de oameni); de cealaltă parte, Armata IX germană, cu 174 de batalioane, 16 escadroane, 150 de baterii, trei escadrile, o companie de ciclişti etc.

             Bătălia a cunoscut trei faze importante. In prima fază (24 iulie/6 august – 30 iulie/12 august 1917), Corpul I rezervă german a atacat Divizia 34 infanterie rusă, care a cedat frontul pe o adâncime de 3 km şi o lungime de 10 km. Intrarea în luptă a Diviziei 5 infanterie română a zădărnicit încercările germanilor de a ocupa trecerile peste Siret de la Ciuşlea şi Movileni. In aceste condiţii, comandantul trupelor inamice, feldmareşalul August von Mackensen, a schimbat direcţia atacului în sectorul Moara Albă-Doaga, forţând trupele româno-ruse să se retragă circa 2 km şi să abandoneze satul Doaga. In noaptea de 25 iulie/7 august – 26 iulie/8 august 1917 au intrat în dispozitiv Diviziile 71 infanterie rusă, 9 infanterie şi 14 infanterie române, pentru a acoperi golul lăsat de Divizia 34 rusă, decimată aproape complet.

              In după-amiaza zilei de 28 iulie/10 august a avut loc o contralovitură pentru lichidarea intrândului realizat de inamic între comunicaţia Focşani-Mărăşeşti şi Siret. La ea au participat diviziile 5 şi 9 infanterie române, care au atacat frontal, şi 13 şi 71 infanterie ruse, care au acţionat la flancul de vest. Confruntarea a fost sângeroasă, iar trupele româno-ruse nu şi-au realizat obiectivele, satul Doaga neputând fi cucerit. In acest context au apărut neînţelegeri între comandanţii trupelor române şi ruse, gen. Constantin C. Cristescu, respectiv, gen. Aleksandr I. Ragoza, cu privire la desfăşurarea operaţiunilor (29 iulie/11 august). Comandantul român, care dorea o acţiune ofensivă, este înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu. Totodată, este creat un comandament unic româno-rus, pus sub comanda generalului Ragoza. In ultimele două zile ale celei dintâi etape a avut loc o reducere a intensităţii luptelor şi o reorganizare a trupelor române şi ruse.

              In a doua fază a bătăliei (31 iulie/13 august – 6/19 august), inamicul a atacat în zona Panciu, forţând unităţile ruse din zonă să se retragă cu circa 6 km. Geneneralul rus  Ragoza a ordonat ulterior ca marile unităţi române din zonă să se retragă şi ele pe linia noului front de apărare organizat de trupele ruse, ceea ce implica, între altele, şi cedarea localităţii Mărăşeşti. Generalul Grigorescu s-a opus vehement acestei măsuri, dorind ca trupele române să nu-şi părăsească poziţiile. Noua criză de comandament a fost rezolvată de această dată prin demiterea geneneralului Ragoza şi preluarea conducerii trupelor româno-ruse de către geneneralul Eremia Grigorescu.

            In ziua de 1/14 august, von Mackensen a atacat cu o grupare puternică flancul drept al dispozitivului româno-rus, în fâşia Corpului 18 armată rus, pentru a ameninţa flancul stâng al Armatei a II-a române, angajată în bătălia de la Oituz. Inamicul a înaintat câţiva km în zona Chicera (2 km nord de Panciu), ceea ce a creat pericolul străpungerii aliniamentului de apărare. Contraatacul puternic al Diviziei 10 infanterie română, aflat în spatele trupelor ruse, a salvat o situaţie care putea deveni extrem de periculoasă. Concomitent, grupul german condus de gen. von Morgen a atacat poziţiile române din pădurea Prisaca, cele care protejau podul de la Cosmeşti, forţând trupele române să se retragă şi să dinamiteze podul.

 

             După două zile de acalmie relativă (4/17 – 5/18 august), a avut loc atacul general al trupelor inamice (6/19 august 1917), care poate fi considerat apogeul bătăliei de la Mărăşeşti. Grupul de atac german, comandat de gen. von Morgen, compus din 5 divizii de infanterie, a lovit în segmentul de front cuprins între Panciu şi Mărăşeşti, apărat de diviziile române. Cea mai intensă confruntare a fost în zona pădurii Răzoare, unde s-au dus lupte grele pentru cota 100, care domina zona şi asigura stăpânirea ultimei terase spre Siret. Aici, compania de mitraliere condusă de Grigore Ignat, care a rezistat până la ultimul om, a întârziat înaintarea inamicului, în timp ce marile unităţi române au rezistat tuturor atacurilor. Totodată, pentru lichidarea inamicului pătruns, geneneralul Ion Popescu a organizat un contraatac cu batalioanele de rezervă, obligând trupele germane să se retragă, cu mari pierderi.

           A treia etapă (7/20 august – 21 august/3 septembrie) s-a caracterizat prin slăbirea considerabilă a intensităţii confruntării, inamicul făcând un ultim efort ofensiv pentru îmbunătăţirea poziţiilor, în zona Varniţa-Muncelu.

Conccluzii

            Bătălia de la Mărăşeşti, continuarea în timp şi spaţiu a celei de la Mărăşti, a durat 28 de zile, între care 15 au fost de luptă şi 13 de acalmie relativă. Datele tehnice confirmă amploarea deosebită a confruntării. Armata a I-a română a pierdut 27 410 oameni, ceea ce reprezenta 16% din efectivul avut la începutul bătăliei (între aceştia, 5 125 de morţi, 9 818 dispăruţi şi 12 467 de răniţi). Armata IV rusă a avut şi ea pierderi serioase, cifrate la circa 25 650 de oameni, între care 7 083 morţi, 10 400 răniţi şi 8 167 dispăruţi. De cealaltă parte, Armata IX germană, principala grupare de forţe a inamicului, a avut 60 000 – 65 000 de oameni scoşi din luptă (morţi, răniţi şi dispăruţi).

            Prin rezistenţa viguroasă a trupelor româno-ruse la Mărăşeşti şi Oituz, inamicul a fost forţat să renunţe la ofensivă, eşuând în încercarea de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totodată, statul român îşi continua existenţa, la fel şi s-a întărit speranţa românilor într-un deznodământ favorabil al războiului.

               

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘTI -PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

               

        Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 22 iulie și 1 august 1917 (stil nou) și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operatiunea ofensivă de la Nămoloasa la care s-a renunțat între timp.

Forțele române și inamice :

Armata a 2-a română avea următoarea grupare a forțelor :

Eșalonul 1

Corpul 4 armată - comandat de gen. Gh. Văleanu: - Divizia 8 infanterie - Brigada 11 din divizia 6 infanterie

În rezervă: Divizia 6 infanterie mai puțin Brigada 11 - Regimentul 10 vânători - Batalionul 3 din Regimentul 24 infanterie

Corpul 2 armată – comandat de gen. Arthur Vătoianu: - Divizia 6 infanterie mai puțin Brigada 11 din rezerva corpului 4 - Divizia 3 infanterie

Eșalonul 2

Divizia 1 infanterie mai puțin Regimentul 18 - 2 divizioane de artilerie de munte - 1 divizion artilerie grea (152 mm) - 7 baterii tunuri lungi si obuziere

Grupul Gerok avea in componență:

Grupul Ruiz: - 1 divizie cavalerie - 1 divizie infanterie

Grupul 8 Armată: - 1 brigadă de munte – brigada 8 austo-ungară întărită cu 2 batalioane din divizia 71 infanterie austro-ungară - 1 brigada de cavalerie - 2 divizii infanterie

În rezervă:: - Divizia 7 cavalerie austro-ungară.

Raportul de forte era urmatorul:

Categorii de forţe	Armata a 2-a română	Grupul Gerok	Raport de forțe
Batalioane de Infanterie	56	28	2/1
Escadroane de cavalerie	14	36	1/2,6
Guri de foc de artilerile	228	142	1,6/1

              In vara anului 1917, în România se afla una din cele mai mari concentrări de forțe din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie și 19 de cavalerie totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane cifrau 800.000 de combatanți și 1.000.000 rezerve.

                                                              General Alexandru Averescu

Amplasarea forțelor:

           In momentul declanșării operațiunii situația frontului în zona Mărăști-Nămoloasa era următoarea: Armata a 2-a română era poziționata între dealul Arșița Mocanului și satul Răcoasa având în flancul drept Armata a 9-a rusă și pe flancul drept Armata a 4-a rusă. Fiecărei din cele 3 divizii din eșalonul frontal al Armatei a 2-a îi revenau circa 12 km de linie de front. În fața românilor se sprijinea flancul drept al armatei 1-a austro-ungare mai precis elemente ale grupului Gerok cu forțele principale dispuse între dealul (vârful) Momâia și dealul Arșița Mocanului. Distribuția liniei de front era tot 12 km/divizie.

Pregătirea luptei și confruntarea:

Ordinul de luptă dispunea că ofensiva principală se va desfășura în trei faze:

   -Străpungerea apărării inamice între Poiana Incărcătoarea și localitatea Mărăști cu scopul de a cuceri dealul Teiuș. Lovitura trebuia executată de Divizia 3 infanterie și forțele din dreapta Diviziei 6 infanterie și trebuia să fixeze aliniamentul Poiana Încărcătoarea – Câmpurile – Vizantea Mănăstirească – Găurile, iar în caz de necesitate să se introducă și forțe din eșalonul doi.

   -Intrarea în luptă a Corpului 4 armată care să declanșeze ofensiva pe flancul stâng pe direcția poiana Coada Văii Babei. La sud înaintarea trebuia să se desfășoare în cooperare cu flancul drept al Armatei a 4-a ruse și cu sprijinul Armatei a 2-a române cu scopul de a ajunge pe aliniamentul poiana Coada Văii Babei – Rotilești – dealul Teiușului – Valea Teiușului.

    -Atingerea aliniamentului vf. Sboina Neagră – dealurile de la nord de Lepsa – nord de râul Putna – Valea Sării.

                Comandamentul inamic fusese informat despre operațiunea armatei române și aliate, însă considera că avea capacitatea să respingă ofensiva acestora și chiar să lanseze un contraatac. Lucrările defensive ale unităților germane și austro-ungare erau structurate pe 2 poziții:

   -Centre de rezistență conectate printr-o rețea de șanțuri și tranșee protejate de diverse obstacole și acoperite de tirul de artilerie și de focul mitralierelor. Aceste centre de rezistență aveau în punctele esențiale cupole de oțel, labirinturi de șanțuri de comunicații și de tragere, platforme pentru artilerie, cuiburi de mitraliere, adăposturi pentru personal și muniție. Legătura între aceste centre de rezistență se făcea printr-un dispozitiv de tranșee bine pus la punct care permitea ducerea luptei și în situație de încercuire.

   -Sectoare discontinui de tranșee sumar amenajate situate la o distanță de 1500-2000 m de prima linie. Așa cum reiese și din descrierea de mai sus dezvoltarea liniilor defensive în adâncime era deficitară și mai mult decât atât, prima linie de apărare se desfășura pe teren descoperit si nu avea avanposturi puternice, fapt care a favorizat identificarea cu ușurința a acestor poziții atât de patrule terestre ale armatei române cât și cu sprijinul aviației. Un alt dezavantaj al acestor linii de apărare exploatat cu succes de armata română era dat de constituția terenului din fața liniilor defensive și anume un teren accidentat care permitea mascarea unor grupuri numeroase de ostași români și executararea cu succes a unor atacuri la baionetă sau a unor asalturi decisive.

             Premergător asaltului trupelor terestre, artileria româna a avut un rol decisiv in succesul operatiunii. Astfel artileria divizionară a avut rolul de a ataca, distruge și dezorganiza lucrările genistice din prima linie de apărare și să execute breșe în rețelele de sârmă ghimpată, iar artileria corpurilor de armată a avut misiunea de a executa lovituri de contrabaterie ( distrugerea pieselor de artilerie inamice). Pregătirea de artilerie a durat din 22 iulie ora 12.00 până a doua zi la orele 20.00. Eficiența acestei pregătiri a fost bine apreciată de ofițerii români, fiind continuu verificată de trupele din prima linie, astfel încât Comandamentul armatei a II-a a decis prin ordinul nr. 1908 declanșarea asaltului terestru în ziua de 24 iulie ora 04.00.
               Ofensiva de la Mărăști a început în dimineața zilei de 24 iulie 1917 la ora 03.50. Ostașii români, cu baioneta la armă, au luat cu asalt pozițiile inamice, au trecut prin breșele create de artilerie și s-au angajat în lupte corp la corp. În scurt timp, divizia a 3-a infanterie, prima care a pornit la atac, a rupt apărarea inamică (elemente ale diviziei 218 infanterie germană) intre cota 536 și localitatea Mărăști. 

               O sarcină deosebit de dificilă i-a revenit regimentului 22 infanterie care a avut sarcina să nimicească apărarea inamica din localitatea Mărăști. După lupte grele, locotenent-colonelul A. Gheorhoiu, comandantul regimentului a reușit cu oamenii săi să ajungă pe înălțimea ce domina localitatea Mărăști. Acest lucru a fost posibil deoarece 2 companii s-au desprins din corpul regimentului cu sarcina de a fixa inamicul în localitate creând astfel premizele ca fortele germane să fie încercuite. Sesizând situația, inamicul a părăsit în grabă pozitile detinute în sat. Succesul actiunii regimentului 22 infanterie a favorizat ocuparea dealului Mănăstioara de catre regimentul 30 infanterie, în al cărui sector datorită luptelor grele se progresa mai lent. Ajungând pe acest alinimament, divizia 3 infanterie și-a îndeplinit obiectivul fixat pentru prima zi a ofensivei. Concomitent cu acțiunile diviziei 3 infanterie, brigada 12 din divizia 6 infanterie a cucerit o parte din pozițiile inamice de pe dealul Puturoasa. Pentru a umple golul dintre divizia 3 și brigada 12, Înaltul Comandament a introdus în luptă regimentul 17 infanterie din divizia 1 din rezerva Armatei a 2-a. Corpul 8 armată rus a atins în mare măsură obiectivele zilei, reușind să cucerească vârful Momâia (625 m). 
          Rezultatele primei zile de ofensivă au fost următoarele: o pătrundere de aproximativ 3 km în dispozitivul inamic și o spărtură a frontului pe o lungime de 10 km. , 2000 de prizonieri, importante capturi de armament și muniție. Despre prima zi de ofensivă arhiducele Iosif nota următoarele: „ La 11 iulie, după cea mai vie pregătire de artilerie (...), inamicul cu o superioritate de forțe de infanterie pleacă la atac pe întegul front al diviziei 218. (...) In luptă disperată, linia noastă subțiată este respinsă. Pe un teren foarte greu și sub presiunea celui mai tare foc de artilerie inamic, contraatacurile noastre au avut prea puține rezultate. (...) Artileria noastră a fost decimată, iar infanteria a suferit foarte mari pierderi.” 
            Ofensiva viguroasă a armatelor române și ruse i-a alarmat pe generalii germani, aceștia cerând întariri pentru a fortifica liniile de apărare pe care le crezuseră până atunci de necucerit. Urmărind exploatarea succesului obținut, armata română a ordonat regruparea trupelor în noaptea 11/24 iulie. In dimineața zilei de 12/25 iulie, diviziile 3 și 1 infanterie au atins aliniamentul Dealul Mare–Vizantea–Livezi, iar divizia 8 și brigada 11 infanterie, componente ale Corpului 4 armată au cucerit și ocupat dealul Mărioarei. Concomitent, profitând de replierea parțială a diviziilor 217 și 218 germane, Corpul VIII armată rus a atins aliniamentul Livezi-Vidra, consolidând astfel flancul stâng al armatei a II-a române. Inaintarea medie în această zi a fost de 2 km.

             Concomitent cu desfășurarea ofensivei de la Mărăști, ofensiva rusă pe frontul din Galiția s-a terminat dezastros, iar trupele Puterilor Centrale au trecut la ofensivă pe toată lungimea frontului și au ocupat orașul Tarnopol. In încercarea de a stabiliza frontul, Comandamentul Suprem rus, a decis unilateral retragerea Corpului 40 armată rus de pe frontul românesc și transferarea acestuia pe frontul din Bucovina. Astfel la cererea generalului rus D.G. Scerbacev, Armata a II-a română și-a extins frontul și pe aliniamentul ocupat de Corpul 40 armată rus. In această situație, Marele Cartier General român a decis oprirea ofensivei la Mărăști și anularea ofensivei prognozate a se desfășura pe frontul de la Nămoloasa. La solicitarea gen. Alexandru Averescu, Marele Cartier General român a dispus totuși continuarea ofensivei Armatei a II-a române astfel încât forțele germane să evacueze valea Putnei și să se concentreze în raionul Soveja-Rucăreni. Astfel ordinul de operații pentru ziua 26 iulie preciza următoarele:

„Divizia 6 a cucerit primul obierctiv și înaintează spre apus. Diviziile 3 și 1 au sarcina de a duce infanteria le linia: Poiana Calului – piscul Bobului – dealul Mesteacănului – Câmpurile – dealul Negru – dealul Babei. În caz că nu se întâmpină rezistență se va înainta până pe colinele ce limitează apa Putnei spre nord (malul stâng)(...). Patrulele de cavaleire vor fi împinse pe linia valea Putnei - Valea Sării – Răchitașul – Soveja – Roșculești – Gura Văii.”

               Ziua a 3-a a ofensivei a debutat cu lupte deosebit de violente astfel regimentele 17 si 18 infanterie și regimentul 1 vânători au atacat pe directia Vizantea – Dealul Lozea, regimentele 17 si 18 infanterie au ajuns până la periferia Sovejei iar brigada 12 infanterie a reușit ca până seara sa elibereze valea Șușiței și Răchitașul Mic. Până seara și Soveja a fost eliberată și a fost ocupată și culmea Răchitașul Mare ( 954 m). Divizia 8 infanterie din componența Corpului 4 armată a atins aliniamentul Culmea Țepei - vf. Tiharale iar brigata 11 infanterie a înaintat pe flancul stâng al diviziei 8 până la valea Șușiței. Rezultatele zilei s-au concretizat într-o pătrundere de 7 km în dispozitivul inamic, eliberarea localității Soveja, și ocuparea unor poziții avantajoase (culmea Răchitașul Mare, Culmea Țepei) în vederea dezvoltării ulterioare a ofensvei. La aceasta dată divizia 218 germană pierduse 2/3 din efectiv și 40 de tunuri iar divizia 1-a cavaleire austro-ungară se găsea într-o situație critică așa cum constata si arhiducele Iosif:

„Soveja este în mâinile inamicului, singurul drum de retragere al Div[iziei] 1 cav[alerie] este tăiat; Regimentul 7 hus[ari] va putea evita capturarea dacă se retrage prin păduri seculare și munți stâncosi. (...)Situația este pericilitată și cu puține șanse de salvare.”

           Deși situatia frontului impunea sistarea ofensivei, Marele Cartier General a decis ca frontul să fie împins pe aliniamentul prevăzut în planul inițial: Măgura Cașin – Sboina Neagră – valea Putnei – valea Sării – aliniament mai favorabil trupelor române. Mai mult decât atât, era necesară urmarirea resturilor diviziei 218 infanterie germană pentru a nu i-se da posibilitatea să fixeze un nou aliniament. Această urmarire a fost executată în data de 27 iulie de către divizia 1 infanterie. Tot în această zi regimentul 1 vânători a respins un contraatac inamic la nord de râul Putna iar regimentul 18 infanterie a nimicit un detasament de legătură dușman amenințând astfel flancurile diviziei 1 cavaleire austro-ungare și diviziei 218 infanterie germană, obligându-le să re retragă catre localitatea Lepșa. Divizia 3 infanterie, cea care a dus greul luptelor de eliberare a localității Mărăști în prima zi și care în a doua zi a a avut nenumărate angajamente de luptă corp la corp, în colaborare cu regimentele 22 infanterie și 2 vânători au hărțuit și atacat încontinuu inamicul atingând în cursul serii localitatea Valea Sării. Datorită modului energic de acțiune a diviziei 3 infanterie inamicul nu a mai avut posibilitatea sa fixeze nici o localitate cu scopul de a o transforma în punct de apărare. Concomitent cu acțiunile armatei române, diviziile 14 și 15 ruse din flancul stâng al corpului 2 armată român au atins aliniamentul stabilit: pantele de sud ale râului Putna.

             Pe 28 iulie regimentul 7 vânători, după ce a respins un contraatac inamic a ocupat creasta dealului Sboina Neagră, iar divizia 7 infanterie, după lupte grele a ocupat muntele Tiua Neagră. Divizia 8 infanterie a luat cu asalt Cornul Măgurii și Măgura Cașin ( 1167 m), însă în ciuda luptelor grele și a eroicului asalt al ostașilor români, forțele inamice de pe Măgura Cașin au rezistat. 

            In data de 30 iulie o grupare română a pus stăpânire pe vârful Războiului situat la sud de Magura Cașinului despărțit de aceasta de valaea râului Cașin. Tot în acastă zi, la ora 13.30 gen. Alexandru Averescu a hotărât, prin ordinul 2050, încetarea operațiunilor ofensive deoarece s-a considerat ca obiectivul a fost îndeplinit și anume: stabilirea liniei frontului pe aliniamentul Măgura Cașinului – muntele Seciului – Sboina Neagră – Tiua Neagră – Tiua Golașă – Tulnici – Bârsești - Valea Sării. Astfel, bătălia de la Mărăști se încheiase. O ultimă acțiune de amploare a diviziei 8 infanterie a mai avut loc în data de 19 iulie/01 august cu scopul de a cuceri Măgura Cașinului, însă datorită puternicelor fortificații și a sprijunului slab venit din partea forțelor ruse, rezultatul fost negativ. Luptele au mai continuat, dar numai pentru fixarea unor amplasamente, mascare, îmbunatățirea unor poziții, întărirea unor puncte de observație si direcționarea focului, etc.

Basorelief al Mausoleului Mărăști

Concluzii:

           Bătălia de la Mărăști a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea operațiunilor militare pe frontul românesc, dar a contribuit și la ridicarea moralului ostașilor români. Reorganizate și temeinic instruite dar având și experienta campaniei din 1916, trupele române s-au dovedit a fi un adversar capabil de a pune probleme și chiar de a învinge redutabilele armate germane și austor-ungare. Rezultatul acestei bătălii s-a datorat atât abilitățior tactice ale ofiterilor români , eficacității artileriei române și excelentei colaborări a acesteia cu trupele terestre, determinării și tenacității în luptă a ostașilor români, dar și prețiosului ajutor dat de localnici prin furnizarea de informații despre inamic și prin călăuzirea trupelor române pe poteci de munte spre flancurile și chiar in spatele trupelor inamice. Rezultatele ofensivei pot fi sintetizate astfel:

- Linia frontului a fost ruptă pe o lungime de 30 km și s-a pătruns pe o adâncime de 20 km;

- Forțele româno-ruse au făcut 2700 de prizonieri, au capturat 70 de tunuri și importante cantități de material de război, inclusiv o cantitate însemnată de muniții;

 - S-au acordat 32 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a unor ofițeri români. Steagurile a 4 regimente (4, 18, 30 Infanterie și 2 Vânători) au fost decorate cu aceeași distincție, iar gen.Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a.

Principalele cauze ale înfrângeii de la Mărăști identificate de arhiducele Iosif și prezentate in raportul său au fost:

- „O admirabilă cooperare între artilerie, infanterie și aviație la străpungerea și pregătirea ei. Aviația a condus nesupărată tragerile artileriei.” „Pe punctele de trecere au acționat excelent aruncătoarele de mine.”

- Epuizarea trupelor (...) în retragere pe teren accidentat

- Armata română „își schimba necontenit trupele din linia întâi, care erau duse de locuitorii din partea locului.”

                In timpul bătăliei de la Mărăști s-a realizat cel mai înalt ritm mediu zilnic de ofensivă din anul 1917 înregistrat pe teatrul de operațiuni european de partea aliată. Acest fapt este ilustrat cu ajutorul tabelului de mai jos.

Actiuni ofensive	Perioada (stil nou)	Durata (zile)	Front (km)	Adâncimea pătrunderii (km)	Ritm mediu (km/zi)
Ofensiva britanică Artois	9 aprilie - 5 mai	27	24	5	0,2
Ofensiva franceză pe Aisne	16 aprilie - 5 mai	19	0	5	0,3
Ofensiva franceză pe Moronvilliers	17 aprilie - 20 mai	34	12	3	0,1
Ofensiva aliată din Flandra	7-8 iunie	2	16	4	2,0
Ofensiva română de la Mărăști	24 iulie - 1 august	9	35	28	3,0

              In rândul opiniei publice victoria românească a avut un puternic ecou, acesta fiind foarte bine ilustrat în presa vremii. Astfel la câteva zile după încheiera bătăliei The Times scria: „Singurul punct strălucitor în Răsărit se găsește în România, unde armata reconstituită atacă viguros frontierele Carpațior, obținând succese apreciabile.” In acelasi ton și ministrul de război al Franței, aprecia scuccesul românesc: „Armata franceză a aflat cu bucurie despre frumoasele succese ale armatei române (...) Rog trimiteți felicitările cele mai calduroase și urările cele mai vii ale soldaților francezi către frații lor de arme.”

            Succesul acestei ofensive a determinat mutarea unui număr semnificativ de forțe ale Armatei a IX-a germane aflate in subordinea Mareșalului von Mackensen dinspre Nămoloasa spre Focșani, iar în acest fel Armata a IX-a germană și-a schimbat direcția ofensivă, diminuând în acest fel presiunea pe frontul de la Nămoloasa. De asemenea, în dispozitivul inamic s-a creat o breșă care putea fi dezvoltată existând astfel premizele generalizării operațiunilor ofensive pe frontul românesc ale armatelor aliate.

Mausoleul de la Mărăști

          Pentru cinstirea memoriei eroilor de la Mărăști și în amintirea luptelor care s-au dus aici, în anul 1928 s-a încept construcția Mausoleului de la Mărăști. Mausoleul a fost înălțat la cota 536, la inițiativa unui grup de ofițeri și generali constituiți în Societatea Mărășești, în comuna Răcoroasa - sat Mărăști. La intrarea în localitate este amplasat un portal cu inscripția Câmpul istoric de la Mărăști. Proiectul mausoleului aparține arh. Pandele Șerbănescu, iar basoreliefurile au fost executate de A. Bordenache. Intins pe e suprafață de 1000 mp, mausoleul se sprijină pe doi piloni mari de beton de secțiune dreptunghiulară pe care au fost amplasate 2 urne în care ardea o flacără veșnică. Pilonii sunt împodobiți cu ample basoreliefuri de bronz care înfățișează trecerea unui țăran român peste linia frontului cu informații despre inamic și primirea unui general român făcută de locuitorii din Marăști. Intre cei doi piloni, pe un perete de beton, sunt fixate 13 plăci de marmură albă pe care sunt inscripționate numele a 900 de ostași căzuți la datorie. La subsol se află osuarul ostașilor precum și criptele ofițerilor cazuți în bătălie. Aici au fost așezat, ulterior, sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu și criptele generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.