ROMANIA - Primul Război Mondial – Preliminariile declarării neutralităţii României BBB X

             In jurul anului 1900 cercurile politice austro-ungare urmăreau cu consecvenţă planuri de expansiune în Peninsula Balcanică. Orientările certe spre agresiune ale Austro-Ungariei s-au materializat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei în anul 1908, prin diversele presiuni asupra Serbiei, exercitate direct sau prin intermediul unor oameni politici bulgari, îndeosebi pe timpul războaielor balcanice și încercarea provocării unui război balcanic după pacea de la Bucureşti, din 1913.

            Agresiunea contra Serbiei fusese premeditată cu mult timp înainte, cu acordul secret al Germaniei. Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie/11 iulie 1914 împotriva arhiducelui Franz Ferdinnad şi a soţiei sale n-a constituit decât un pretext al agresiunii. In zilele ce au urmat, primul ministru maghiar, Şt. Tisza, ca şi înainte, era împotriva intenţiilor guvernului de la Viena de a se face unele concesii naţionalităţilor, cu atât mai mult românilor din Transilvania. El considera că era mai bine să convingă Berlinul asupra politicii balcanice a guvernului austro-ungar, care consta în atragerea Bulgariei de partea Puterilor Centrale. Apoi, de comun acord cu Berlinul, să exercite presiuni asupra României.
              Tot în privinţa României, Tisza se pronunţa pentru o poziţie fermă a Austro-Ungariei, bazată desigur pe aplicarea unei politici de intimidare. Se mai pronunșa să se ajungă la dispunerea unor modificări teritoriale în Macedonia în favoarea Bulgariei. Şt. Tisza conta foarte mult pe politica de şantaj preconizată de el sub denumirea de echilibru balcanic. El mai considera că în cazul izbucnirii unui război cu Serbia, Austro-Ungaria trebuia să acţioneze printr-o politică de forţă faţă de România: „Dacă România […] nu-şi va îndeplini datoriile sale de aliată, noi vom fi atunci, natural, degajaţi de toate obligaţiile faţă de ea, şi vom putea orienta politica noastră balcanică fără nici un menajament faţă de interesele acestei ţări“.

De altfel acest personaj ungar nu menajase niciodată interesele României, dar păstrase o poziţie rezervată la presiunea oficialităţilor de la Berlin, care nu voiau o determinare a relaţiilor cu România.

            Inainte de izbucnirea războiului, ministrul austro-ungar la Bucureşti, Ottokar Czernin, a fost în audienţă la regele Carol I-ul spre a-i sonda opinia. Carol a afirmat păstrarea neutralităţii României în cazul unui război austro-sârb, dar că nu va putea intra în acţiune alături de Puterile Centrale dacă Rusia va fi în război cu acestea. L-a asigurat pe Czernin atât de poziţia de neutralitate strictă a României chiar şi într-un conflict al Austriei cu Rusia, cât şi de faptul că nimeni nu-l va putea determina să lupte contra Austro-Ungariei aliate din anul 1883.

          De fapt, România se afla, în ajunul declanşării războiului mondial, într-o poziţie mediană, atât geografică cât şi politică, între Rusia şi Puterile Centrale. Aşa se explică de ce Rusia a solicitat guvernului român să întreprindă demersuri la Viena şi la Belgrad pentru aplanarea diferendului austro-sârb. Pe de altă parte, însărcinatul cu afaceri german la Bucureşti, Waldburg, a făcut cunoscut la Berlin, că România va protesta, împreună cu Grecia, dacă se va prejudicia pacea de la Bucureşti, din 1913, în eventualitatea unui război austro-sârb. Poziţia ce urma să fie adoptată de România faţă de cele două tabere beligerante nu era deloc clară în rândurile politicienilor şi militarilor austrieci.

               Pentru feldmareşalul Conrad von Hoetzendorf, şeful Statului Major general al armatei austro-ungare nu mai exista nici un dubiu asupra viitoarei atitudini a României: „România este pierdută pentru noi şi ea pretinde că este greşeala noastră că relaţiile noastre cu ea sunt deteriorate. In realitate, atitudinea noastră a servit numai de pretext pentru a ascunde adevărate sentimente şi adevărate motive. Problema României Mari se pune deja de 30 de ani. Un timp oarecare ea a fost lăsată în umbră. Criza balcanică a repus-o la ordinea zilei. Românii vor mobiliza şi se vor menţine, mai întâi, departe de luptă, pentru a acţiona, apoi, potrivit întorsăturii evenimentelor“.

             In luna iulie 1914 evenimentele au evoluat precipitat spre declanşarea conflictului austro-sârb, ajungându-se ca la 15/28 iulie 1914 Austro-Ungaria să declare război Serbiei. La 19 iulie/1 august Germania i-a declarat război Rusiei, iar la 3 august 1914 a declarat război Franţei. In ziua de 22 august/4 septembrie 1914 cele trei puteri ale Antantei, Franţa, Anglia şi Rusia au emis o declaraţie prin care s-au angajat reciproc să nu încheie pace separată şi să nu emită condiţii de pace fără acordul prealabil a fiecăreia dintre aliate.

Intr-o telegramă de după declararea războiului de către Austro-Ungaria, fără consultarea României ca aliat, împăratul Franz Joseph căuta să explice regelui Carol I mobilurile acţiunilor întreprinse, spre a-l determina să rămână în alianţă şi chiar să acţioneze de partea sa. In mod fals el făcea cunoscut că: „Serbia n-a îndeplinit cererile guvernului meu şi în afară de aceasta trupele sârbeşti au provocat o luptă fără declararea de război“.

               Czernin, ministrul austro-ungar la Bucureşti primise sarcina de a citi lui Carol I ultimatumul austriac în acelaşi timp cu remiterea acestuia la Belgrad. Bătrânul şi înţeleptul rege român a înţeles pe loc consecinţele acestui pas. Fără a aştepta să i se citească hârtia până la capăt a strigat: „Asta înseamnă război mondial!“

In telegrama sa tardivă Franz Joseph mai menţiona: „Am dat deci astăzi ordin armatei unele să deschidă ostilităţile contra puterilor armate sârbeşti. M-a hotărât la acest pas convingerea că numai pe această cale pot asigura popoarelor mele o pace durabilă şi propăşirea lor nestingherită“. In aceeaşi telegramă, împăratul făcea apel la sentimentele lui Carol I-ul, la „Indelungata ta prietenie“ şi mai adăuga că „relaţiile pline de încredere care ne leagă sunt pentru mine o chezăşie că în această clipă serioasă vei judeca forte sincer hotărârile luate de mine“.

             Intr-un răspuns protocolar şi doar de circumstanţă, Carol I a amintit că a înţeles însemnătatea acestei grave deciziuni şi că: „Relaţiile noastre cordiale şi calda mea afecţiune sunt chezăşie că urmăresc cursul acestei serioase crize, luând partea cea mai sinceră“. Carol I nu se putea angaja mai mult pentru că avea de învins rezistența marii majorităţi a oamenilor politici şi a opiniei publice româneşti.

                Intr-o altă telegramă, împăratul a făcut apel la sentimentele lui Carol I: „Sper şi am credinţa că în această clipă gravă a soartei care e de o însemnătate hotărâtoare pentru amintirea ta în istorie ca ofiţer şi domnitor, cum şi pentru viitorul ţării tale, îţi vei ține cuvântul şi vei ordona armatelor tale să lupte umăr la umăr cu noi contra Rusiei. Hegemonia slavă în Balcani la care năzuieşte Rusia, ar aduce în viitor la nimicirea României, dacă, ţara ta pierde sprijinul sigur al Triplei Alianţe“.

Pe de altă parte, cercurile conducătoare ţariste erau, şi ele, conştiente de însemnătatea poziţiei României şi de rolul pe care l-ar putea avea între cele două mari forţe adverse şi de aceea căutau să o determine să rămână neutră atâta timp cât nu puteau să o atragă de partea Antantei.

              Călătoria de câteva zile la Bucureşti a ministrului român, C. Diamandy, ministru plenipotenţiar la Petersburg, a indicat presei că s-au făcut la Petersburg propuneri importante guvernului român. Ştirile se dovedeau a fi cu totul reale. Guvernul român negocia cu cercurile conducătoare ruse încheierea unei convenţii sau a unui acord cu privire la o eventuală poziţie de neutralitate a ţării în schimbul recunoaşterii de către Rusia a dezideratului unirii la România a teritoriilor locuite de românii din monarhia austro-ungară. O convenţie privind o colaborare militară şi politică româno-rusă nu era posibilă, deocamdată. Regele Carol I se opunea cu energie alăturării României de Antantă. In timpul vieţii sale se putea încheia cel mult un acord de neutralitate.

               Declanşarea neaşteptată a primului război mondial l-a adus pe Carol I în imposibilitatea de a-şi pune în aplicare dezideratul participării României la conflict alături de Puterile Centrale. Fostul cancelar al Germaniei, von Bülow, a recunoscut în memoriile sale dificultatea dilemei în care se găsea regele: „Carol I a fost brusc pus în situaţia de a se uni cu noi într-un război poate mondial, făcut posibil prin uşurinţa diplomaţiei austriece şi slăbiciunea celei ale noastre. Dilema era pentru el următoarea: sau trebuia, după o domnie de aproape o jumătate de secol să depună coroana şi să întoarcă spatele patriei sale de adopţie, sau, el, Hohenzollern şi ofiţer prusac, să trădeze patria natală. Acesta a fost durerosul conflict moral pentru care a murit două luni mai târziu, după cum a spus regina Elisabeta, soţia sa, prinţului Wedel trimis de la Berlin la funeraliile sale“.

              Pe de altă parte, Al. Marghiloman spunea că într-o convorbire regele făcea următoarele constatări: „Starea de spirit a opiniei publice şi a armatei este antiaustriacă; […] o alianţă cu Rusia este imposibilă datorită existenţei unui tratat cu Puterile Centrale". In problema Transilvaniei regele a afirmat "că nu era timp a se gândi în mod serios la eliberarea ei“. După părerea sa această problemă urma a fi copată peste 20 de ani şi va veni la sigur, fiindcă Austria tot se va disloca din cauza Ungariei.

            In acest timp, marile puteri aflate în grupări politice adverse, făceau propuneri insistente României spre a intra în război în schimbul unor concesii.

            Incă din 1913, pe când se afla în opoziţie, I.I.C. Brătianu a declarat regelui Carol I că dacă va fi chemat la putere va refuza să reînnoiască tratatul care lega România de Puterile Centrale. In acelaşi an, a spus reprezentantului german la Bucureşti că, în caz de război, România nu va putea merge alături de Ungaria. Pe perioada a doi ani de tratative privind intrarea României în război, el n-a meritat reproşul de indecizie pe care i l-au adresat aliaţii şi nici acuzaţia de duplicitate care i-a fost aruncată de inamici. Brătianu spunea că „România nu putea intra cu uşurinţă în război, fără să fi avut maximum de garanţii, într-un război în care era în joc existenţa ei“.

             In acele momente oamenii politici români, cu puţine excepţii, erau preocupaţi de a nu se da urmare tratatului cu Puterile Centrale. Dar politica neutralităţii întâmpina și ea dificultăţi, întrucât şeful statului român, regele Carol I, nu renunţase la ideea de a pune în aplicare tratatul de alianţă cu puterile germanice. Ambele tabere aflate în conflict acţionau cu febrilitate spre a determina neutralitatea României, oferind viitoare concesii sau reglementări privind Transilvania. Acest teritoriu mult dorit era promis atât de Franţa prin preşedintele Poincare, cât şi de Rusia prin ministrul de externe Sozonov. Dar oricât de solemne erau aceste promisiuni, ele nu puteau să determine România la o acţiune alături una din părţi fără a se lua o hotărâre publică într-un Consiliu de Coroană prezidat de rege, cel ce influenţase de cele mai multe ori politica externă a ţării.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB -X - Considerente privind România în memoriile lui Wiston Churchill

           Personalitate diplomatică şi şef de guvern de cel mai înalt rang al Europei secolului al 20-lea, Churchill a fost activ şi determinant, ca şi ţara sa, în ambele războaie mondiale.

           In memoriile sale, aşternute pe hârtie la vârsta senectuţii şi-a expus şi păreri despre România cuprinsă de furtuna Marelui Război, cu toate că în acea perioadă s-a aflat departe de frontul răsăritean şi de lumea balcanică. Deşi referirile la România, care mereu a stat în planul doi al atenţiei britanice, în zona sud-est europeană, nu sunt numeroase în memoriile lui Churchill, iar unele din opiniile sale privind conduita Bucureştiului în afacerile balcanice din 1912-1913 şi din anii următori sunt vizibil eronate şi chiar nedrepte, din acele memorii se desprind suficiente informaţii cu caracter de ansamblu.

           Churchill a susţinut pe drept că unicul mijloc care ar fi permis Aliaţilor occidentali să sprijine pe aliatul răsăritean, Rusia, ar fi fost stăpânirea Dardanelelor. Aceasta ar fi permis o legătură permanentă cu Rusia şi aliaţii săi, ar fi împiedicat Turcia să intre în război şi ar fi permis puterilor occidentale să unească statele balcanice, Serbia, Grecia, Bulgaria şi România, într-o coaliţie îndreptată împotriva Austriei şi a aliatului său puternic, Germania. Eşecul şi abandonarea definitivă a expediţiei din Dardanele au stabilit individual soarta statelor balcanice dar şi a Rusiei. Germania a rămas cu ruta de transport orientală deschisă, putând să-şi ajute oricând aliaţii mai mici.

          România, eclipsată de vecinătatea a două imperii de la care râvnea importante teritorii, a aplicat o politică de calcul. România viza şi Basarabia de care o frustraseră ruşii în 1878 prin tratatul de la Berlin, dar viza şi Transilvania şi Bucovina de la Austro-Ungaria. Dorinţa şi politica română viza realizarea unei Mari Românii care să unească toţi copiii risipiţi sub jugul unor ţări vecine şi puternice. Aceste aspiraţii erau bine cunoscute atât de Rusia cât şi de Austro-Ungaria, care observau cu atenţie toate evoluţiile ce aveau loc în legătură cu spaţiul românesc, păstrându-şi pentru orice eventualitate câte o puternică forţă militară.

             Pe celelalte două frontiere ale sale, România se ciocnea cu două state balcanice rivale. Cu Serbia de la care dorea anexarea Banatului de Timişoara, provincie aflată însă între hotarele Austro-Ungariei şi cu Bulgaria de la care preluase sudul Dobrogei în urma războiului balcanic din 1912. Aceste relaţii externe neliniştitoare erau amplificate de complicaţiile politicii interne şi dinastice. Politicienii conservatori erau filogermani, iar liberalii, aflaţi la putere, erau francofili.

Regele Carol I era un copil devotat al Casei Hohenzollern, prinţul moştenitor , Ferdinand, era pro-francez, iar soţia sa, Maria, era abglofilă.

         In rezumat, România putea să se întoarcă, în caz de conflict, în orice direcţie, funcţie de câştigurile teritoriale tentante. Opţiunea finală implica riscuri teribile, dar România nu putea aştepta în stare de neutralitate fără rost şi să scape ocazia cea mai favorabilă din istoria sa contemporană, pentru reîntregirea statală.

         La toate dilemele politico diplomatice s-a adăugat influenţa atentatului de la Sarajevo. Arhiducele asasinat Franz Ferdinand era binevoitor faţă de România şi ostil predominanţei ungurilor. Se considera că el era favorabil ideii formării pe seama Ungariei, a unei Românii mari, care să fie incorporată într-un imperiu tripartit, înlocuind monarhia dualistă. Dispariţia sa avea să rupă una din legăturile României cu puterile germanice, iar ultimatumul adresat de Austria Serbiei avea să le rupă şi pe celelalte.

           Timp de doi ani România a aşteptat diplomatic să vadă care din părţi îi poate oferi garanţii solide în schimbul ajutorului militar. Aceasta, totuşi, pe fundul unei puternice opţiuni de alăturare la Antantă.

Motivul pentru care România nu a dat curs alianţei cu puterile germanice a fost acela că nu ele fuseseră atacate ci invers. Acel casus foederis cuprins în tratat nu se poate aplica. Aceeaşi poziţie a adoptat-o şi Italia la începutul războiului.

             Succesele Puterilor Centrale, pe toate fronturile, în anul 1915, a ţinut România încă în expectativă. Ea nu oprea tranzitul muniţiilor germane spre Turcia, dar nu a rupt nici tratativele cu Aliaţii. Dar eşecul expediţiei din Dardanele, aderarea Bulgariei la Puterile Centrale, invazia şi prăbuşirea Serbiei, ca şi evacuarea generală a peninsulei Gallipoli, au produs o schimbare nefavorabilă în situaţia militară a României proantantiste. La începutul anului 1916 ea se găsea înconjurată şi izolată de aliaţii pe care îi dorea. Cu toate acestea concentrarea de trupe ale Antantei la Salonic a indus României speranţe înşelătoare. Deşi se miza pe concentrarea a 400.000 - 500.000 de oameni din diverse armate, acea forţă nu s-a putut asigura și nici nu a slujit României şi nici Antantei timp de doi ani.

               Neputinţa Alianţei pe toate fronturile a lăsat România să devină principala ţintă a forţelor centrale, deoarece nici acestea nu mai aveau speranţe mari pentru cea de a doua parte a anului 1916. Intrarea în război a României a fost aleasă greşit pentru sfârşitul verii 1916 şi s-a produs sub ameninţarea Aliaţilor care doreau să-şi elibereze propriile fronturi.

             Obiectivele esenţiale şi singurele posibile care se ofereau Germaniei în 1916 erau: să învingă definitiv Rusia şi să determine România să se alăture Puterilor Centrale.Aceste două proiecte se completau, reuşita primului uşurând realizarea celui de al doilea.

In acele momente, din vara lui 1916, România era esenţială pentru Germania. Ludendorff, cel de al doilea decident din Germania, ca adjunct al lui Hindenburg, a lăsat scris: „noi nu am fi putut continua să supravieţuim, şi, încă mai puţin, să continuăm războiul fără grâul şi petrolul României“.

           Germania avea în vedere că prin România ar fi ajuns mai uşor la bogăţiile din sudul Rusiei. O înaintare prin Ucraina spre Odesa i-ar fi permis să obţină mai uşor hrana necesară popoarelor germanice. Planurile s-au schimbat brusc prin atacul declanşat de România părăsită de toţi Aliaţii, aliaţi care nu şi-au îndeplinit sarcinile luate prin Tratatul de alianţă şi Convenţia militară de la 4/17 august 1916. România a devenit elementul de sacrificiu aruncat de Aliaţi, Puterilor Centrale, pentru a-şi odihni şi reorganiza propriile fronturi.

           Churchill a emis ipoteza că România ar fi trebuit să atace mai devreme, atunci când generalul Bonsilov repurta mari şi neaşteptate victorii la nord de România. Intrarea României în război cu 23 de divizii organizate şi cu mai mult de 1.500.000 (în realitate 1.000.000) de oameni în stare să poarte armele, ca şi suspendarea furniturilor de grâu şi de petrol românesc, puteau să fie în acel moment, atât pentru prietenii săi, cât şi pentru adversari, una dintre cele mai teribile lovituri pe care Germania şi şovăitoarea ei aliată, Austro-Ungaria, le suportaseră până atunci.

             Churchill nu ştia că România nu a dorit să intervină anterior, deoarece nu accepta să nu se bazeze pe un tratat ferm. Din acest motiv România a pierdut unele ocazii favorabile de a interveni, iar Brătianu a fost considerat un negociator meticulos de tip bizantin de către ambele părţi în conflict.

            Germanii au fost nevoiţi să aducă pe frontul român 38,8% din forţele militare, au înfrânt-o în prima parte a războiului şi au uşurat presiunea pe celelalte fronturi. In schimb Rusia a făcut tot posibilul să întârzie orice ajutor și să intre târziu în luptă. Miza să-şi atingă scopul de a lăsa Muntenia în mâna inamicului şi de a stabiliza frontul pe Siret.

             Trupele române s-au retras în Moldova unde au suferit o refacere cu ajutor majoritar francez, iar în vara lui 1917 au dat proba unei neasemuite vitejii la Mărăşti, Mărăseşti şi Oituz răpind orice speranţă inamică de lichidare a Regatului României. Trecute prin cel mai aprig foc al războiului aceleaşi trupe au reintrat în luptă la 10 noiembrie 1918 şi au ajuns cu toate şicanele marilor puteri de la Conferinţa de Pace, în centrul Europei, la Györ. Acolo au fost oprite, cu ameninţări de marii Aliaţi, de teama de a nu pune piciorul în Viena. Ar fi fost posibil ca „germanul“ Ferdinand să ducă la îndeplinire ideea de imperiu tripartit al lui Franz Ferdinand. Sub altă formă şi cu alte atitudini faţă de minorităţi.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Anii de neutralitate în memoriile lui Czernin (Ottokar von Czernin und zu Chuden itz)

             A fost un diplomat cu o ascensiune politică remarcabilă, având origine cehă, născut în Boemia la 26 septembrie 1872. A devenit curând un apropiat al cercurilor influente din jurul arhiducelui Franz Ferdinand, ale cărui idei politice de reformare a imperiului le-a îmbrăţişat şi susţinut cu căldură. Graţie simpatiei şi încrederii acordate de moştenitorul tronului austro-ungar, în 1912 a fost desemnat membru al Casei imperiale, iar în 1913, la cererea expresă a peotectorului său, Czernin a primit postul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Imperiului Dualist la Bucureşti.

            In timpul celui de al doilea război balcanic, raporturile dintre Viena şi Bucureşti se răciseră, deoarece Viena susţinea acţiunea agresivă a Bulgariei în Balcani, iar România a luat o poziţie contrară, încheiată cu Pacea de la Bucureşti, 28 iulie –10 august 1913, pace care a pedepsit Bulgaria. Raporturile se răciseră între Viena şi Bucureşti şi datorită nemulţumirii crescânde în România faţă de politica de oprimare a românilor din Transilvania, Banat, Bihor şi Maramureş, de către guvernul de la Budapesta.

          Se ştie că politica mai realistă a arhiducelui în problemele româneşti era apreciată de Czernin. În pofida atmosferei destul de tensionate cu care s-a confruntat la Bucureşti, Czernin a desfăşurat o activitate intensă şi variată pentru misiunea de ameliorare a relaţiilor cu românii. A acţionat insistent şi persuasiv pe lângă regele Carol I, ale cărui sentimente se dovedeau de încredere faţă de vechii aliaţi (din Tratatul secret din 1888).

            Pe linia politică promovată de arhiduce, Czernin a criticat politica intransigentă a premierului ungar Tisza Istvan, recunoscând ca întemeiate unele din solicitările româneşti din Transilvania, atitudine ce a atras protestul guvernului de la Budapesta.

           Czernin, observator realist, a devenit conştient că întreruperea tratativelor ce se purtau atunci între români şi unguri la Budapesta „va influenţa negativ relaţiile dintre Monarhie şi România“. Pe de altă parte el a raportat despre acţiunile Antantei de atragere a României, cerând măsuri urgente pentru a evita desprinderea ei din alianţă.

            Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la 28 iunie 1914 şi evenimentele ulterioare, care aveau să ducă la declanşarea ostilităţilor în Europa, au îngreunat misiunea lui Czernin la Bucureşti. Totuşi el a apreciat pozitiv atitudinea de neutralitate a României adoptată în Consiliul de Coroană din 21 iulie/13 august 1914. Aceasta fără a părăsi speranţa unei cooperări în perioada următoare. In cei doi ani care aveau să treacă până la intrarea în război a României împotriva Puterilor Centrale, Czernin a încercat să menţină dialogul şi relaţiile normale între cele două state, în paralel încercarea de contracarare a acţiunilor antantofile şi de crearea unui bloc politic intern favorabil Puterilor Centrale.

           Moartea regelui Carol I la 27 septembrie/10 octombrie 1914 şi preluarea tronului de către Ferdinand I a condus cu încetul la adâncirea apropierii României de Italia şi Antanta. Bine informat asupra părerilor oamenilor politici şi cunoscător al sentimentelor opiniei publice româneşti, l-au determinat pe Czernin să afirme, încă de la sfârşitul anului 1914, că „aproximativ 90% din politicieni consideră că România va acţiona împotriva Puterilor Centrale“.

            Aducerea, în ianuarie 1915, în fruntea Ministerului de Externe imperial a lui Burian, a fost considerată un semn al sporirii influenţei politice a Ungariei în afacerile Austro-Ungariei. Prin noi instrucţiuni s-a căutat o nuanţare a demersurilor diplomatice pe lângă guvernul Brătianu. In acest sens el a căutat să sugereze noi posibilităţi de cooperare, explicând, totodată, consecinţele negative ale unei eventuale aderări a României la Antantă.

           Cu toate acestea, Czernin s-a împotrivit ideii de a se folosi forţa armată a Puterilor Centrale pentru atragerea României în mod forţat. A recomandat ca măsuri punitive precum închiderea graniţei din vara lui 1915 să nu se mai repete, evitându-se provocarea ca armata română să fie mobilizată şi „să atace ea înainte“.

          In iunie 1916, Czernin a fost tot mai convins că Brătianu se pregătea să adopte o hotărâre şi „că momentul critic al relaţiilor cu România se va produce cam în a doua jumătate a lunii august“. Cu toate acestea nu a sesizat momentul 4/17 august de semnare a Tratatului politic al României cu Antanta şi de semnarea Convenţiei militare, ambele semnate în aceeași zi. Acest eşec l-a marcat atât de profund şi jicnitor încât pe parcursul războiului, al armistiţiului şi al Păcii de la Bucureşti a adoptat o poziţie total răzbunătoare împotriva României. A avut această posibilitate deoarece după intrarea României în război a fost promovat în fruntea Ministerului de Externe în locul lui Burian.

             Intr-o întâlnire pe care a avut-o la cererea sa, cu regele Ferdinand, pentru tratativele de pace aflate la început, s-a purtat chiar ameninţător, ostentativ şi lipsit de curtoazie. Intâlnirea a avut loc în vagonul regal român în gara Răcăciuni de lângă Bacău.

          Arhiducele Franz Ferdinand a exprimat înainte de decesul său neaşteptat, multe păreri politice şi administrative care puteau face din el un mare reformator al Imperiului Austro-Ungar intrat pe calea degradării. Una dintre ideile lui de anvergură era schimbarea caracterului dualist al guvernării într-una trialistă, care să cuprindă cu drepturi egale şi pe românii imperiului. Adică se gândea la un imperiu Austro-Ungaro-Român. Această idee nu a convenit părţii ungare a cărei impertinenţă începuse deja să depăşească limitele admise în raport cu Viena. Este sigur că aprecierea elementului românesc de către Franz Ferdinand a influenţat şi poziţia politică de început a lui Czernin, până a devenit aproape clar că România nu va primi nici o cedare din partea ungară şi că va trebui să se îndrepte spre Antantă.

                Czernin a menţionat în memorii că aflarea morţii lui Franz Ferdinand a creat o vie emoţie şi părere de rău în societatea română. Dar întreaga situaţie s-a schimbat fulgerător după ultimatumul adresat Serbiei la 1 iulie 1914. Ultimatumul şi pericolul războiului au zdruncinat întreaga stare de spirit a românilor, care au înţeles că scopul lor poate fi atins şi pe altă cale, adică prin război şi nu paşnic împreună cu Dubla-Monarhie. In câteva ore indignarea reală şi disimulată faţă de tonul ultimatumului austriac s-a aflat la ordinea zilei în Bucureşti, iar cea mai des întâlnită expresie era: „L'Autriche est devenu folle“ (adică Austria a înnebunit).

           Toate relaţiile bune ale lui Czernin în lumea Bucureştiului s-au transformat brusc în relaţii duşmănoase. Peste tot se putea observa un amestec de indignare şi o poftă crescândă de satisfacere a celei mai arzătoare dorinţe a inimii. Ura şi dorinţa de cucerire manifestate faţă de Austro-Ungaria au fost mai puternice în prima fază a războiului, pentru că atât românii cât şi inamicii au făcut greşeala să mizeze pe o durată mai scurtă a războiului. Mai târziu lucrurile s-au complicat şi resedimentat în funcţie de rezultatele de pe front.

              In timpul de început al ostilităţilor sau de pregătire a lor, regele Carol I, cu inima sa germană, se afla singur ca o stâncă în mijlocul oceanului clocotind de ură. Czernin a primit misiunea de a citi regelui român ultimatumul adresat Serbiei, concomitent cu remiterea acestuia la Belgrad. Bătrânul şi înţeleptul rege a înţeles pe loc consecinţele imense ale acestui pas. Czernin nu a apucat să citească până la capăt actul, când Carol I a reacţionat aproape strigând: „Asta înseamnă război mondial“.

             Cu puţin înainte de acele evenimente, ţarul rus Nicolae al II-lea şi ministrul său de externe Sozonov, au făcut o scurtă vizită la Constanţa, suveranilor români. Czernin a găsit ocazia să meargă la Constanţa şi să mulţumească regelui pentru acordarea ordinului „Coroana României“. Cu acel prilej a obţinut detalii interesante chiar de la rege. Extrem de interesantă i s-a părut descrierea convorbirii dintre rege şi Sozonov. Regele l-a întrebat pe demnitarul rus dacă considera la fel ca şi el, că situaţia Europei era sigură. Ministrul de Externe rus i-a răspuns afirmativ: „Pourvu que l'Autriche ne touche pas la Serbie“ (Cu condiţia ca Austria să nu se atingă de Serbia). Czernin a transmis imediat această informaţie la Viena, dar istoria şi-a urmat cursul cu jertfirea lui Franz Ferdinand. Din această cauză Czernin a tras concluzia că Rusia ar fi fost implicată în urzeala din Serbia împotriva Austro-Ungariei. La distanţă de un secol această bănuială nu s-a putut dovedi.

             Czernin afirma că imediat după izbucnirea războiului a început şi cunoscutul joc al lui I.I.C. Brătianu, care s-a situat intenţionat şi conştient între cele două grupuri de putere europene, în scopul obţinerii unor avantaje numeroase. In acelaşi timp l-a învinuit pe Brătianu că a aşteptat ca forţa cea mai puternică să se evidenţieze, pentru ca apoi să se năpustească asupra celei mai slabe. Diplomatul austro-ungar a mai afirmat că nici în cei doi ani de neutralitate nu a fost vorba de o adevărată poziţie neutră din partea română, ştrangulând uneori aprovizionarea Turciei cu materiale şi permiţând sârbilor transportul de muniţii pe Dunăre în multe ocazii. S-a simţit un ritm crescător al unor poziţionări favorabile faţă de inamicii Puterilor Centrale.

            Nu a durat mult şi Czernin a simţit că Brătianu nu s-a îndoit niciodată că interesele române erau alături de Antantă, prin aprobarea pe care o obţinea privind revendicările teritoriale. Avea intuiţia şi speranţa că Puterile Centrale vor fi înfrânte. Sentimentele lui de simpatie erau generate de educaţie şi de raţiuni politice, alături de Antantă. Czernin nu a exclus nici unele şovăieli ale lui Brătianu pe timpul unor succese militare ale Puterilor Centrale. Au fost momente favorabile pentru a atrage România mai aproape de Puterile Centrale.

             In perioadele de succese ale Puterilor Centrale, guvernele acelora şi-ar fi dorit ca România să aibă un guvern condus de Titu Maiorescu sau Alexandru Marghiloman. In orice caz, trebuiau făcute unele concesii teritoriale inacceptabile pentru Ungaria. Poziţia intransigentă şi plină de ură a Ungariei l-a determinat pe Czernin să mărturisească: „Este o răsplată cutremurător de dreaptă că această nefericită Ungarie care a contribuit într-o măsură atât de mare la înfrângerea noastră efectivă (a Austro-Ungariei), a avut de suferit cel mai mult în urma acesteia şi că tocmai românii, atât de dispreţuiţi şi persecutaţi, au fost cei care au savurat cele mai mari triumfuri pe pământul unguresc“.

             Prin atitudinea ei plină de trufie şi de neînţelegere a situaţiei politice generale, Ungaria a împiedicat Puterile Centrale de a atrage România. Potrivit Constituţiei, Parlamentul era suveran în statul ungar aşa că Ministerul de Externe imperial nu a putut trece la nici o înţelegere rezonabilă de cedare de teritorii în Transilvania şi Bucovina. Aceste cedări ar fi fost probabil acceptate de un guvern Ion Maiorescu şi ar fi adus beneficii incalculabile Puterilor Centrale.

          Politica de rezistenţă a Ungariei s-a explicat în două moduri. In primul rând pentru unguri cedarea de teritorii era de neconceput şi în al doilea rând nu au crezut până în ultimul moment că România îşi va păstra neutralitatea. Astfel, ungurii erau convinşi că mai devreme sau mai târziu, imperiul va trebui să lupte împotriva României, salvând teritoriile maghiare locuite de minorităţi.

         Tisza chiar a încercat să-l convingă pe Czernin că România nu se va încumeta să atace Austro-Ungaria. Această convingere este şi una din cauzele că invazia românilor în Transilvania a reuşit să producă o surpriză de o amploare zguduitoare şi să determine capturarea unor provizii foarte bogate.

           Czernin a învinuit Imperiul Dualist că a avut o pregătire defectuoasă în vederea unui mare război, că preparativele privind ducerea unui război greu au fost extrem de deficitare. El nu a uitat să amintească că în Orient (al Europei) spre deosebire de Occident existau mulţi oameni politici fără imunitate la influenţa banilor. El susţine că Rusia nu a precupeţit să cheltuiască milioane pentru a-şi face o atmosferă favorabilă în România, ştiind de mult că nu o avea. Rusia reuşise înainte de război să ţină în mână o mare parte a ziarelor române şi să atragă numeroase personalităţi politice importante. In acelaşi timp Germania şi Austro-Ungaria neglijaseră acest fel de activitate şi când au început să le folosească era pre târziu. Rusia avea avans mare în domeniu, iar din prima zi de război şi-a deschis cu mai multă largheţe buzunarele, inundând România cu ruble.

         Czernin a susţinut şi a justificat insuccesul, prin faptul că Rusia a întreprins pregătiri în vederea războiului, care urma să se producă într-un termen imprevizibil, acţionând, în acelaşi timp, în scopul câştigării cooperării României. Czernin s-a aşezat în multe privinţe pe poziţia adversarului României şi a taberei învinse care nu a fost în stare să atragă România de partea ei, măcar pentru unele cedări minore de teritorii româneşti stăpânite de Austro-Ungaria. In acest fel partea învinsă a contribuit la cerbicia României în a-şi cuceri singură drepturile teritoriale.