MILITARE - LEGIUNEA STRĂINĂ

Visul de a deveni razboinic, luptator sau simplu barbat al armelor ramane pentru totdeauna viu in sufletele unor copii. Cand cresc se uita in jur si nu regasesc nimic din valorile in care cred. Pasul urmator pentru o buna parte dintre acesti tineri este inrolarea. Legiunea straina este ea insasi o legenda vie care-i astepta pe toti cei gata sa-si desavarseasca destinul sub stindardul celui mai cunoscut corp militar din istoria moderna a omenirii.

In dimineata zilei de 10 martie 1831, sub soarele ucigator care ardea nisipurile algeriene, regele francez Louis - Philippe punea bazele entitatii militare denumita Legiunea Straina Franceza. Gurile rele ale istoricilor francezi spun ca aparitia unei asemenea forte armate s-a datorat faptului ca persoanelor straine le era interzisa inrolarea in armata franceza in urma unui edict oficial aparut in preajma Revolutiei din luna iulie 1830.

Scopul principal care a dus la aparitia Legiunii Straine a fost, insa, unul lipsit de aureola de romantism, aventura si eroism care avea sa invaluiasca odata cu trecerea timpului acest original grup de soldati. Regele Louis - Philippe nu a dorit decat crearea unei armate destinata exclusiv pentru protejarea coloniilor franceze si inabusirea oricaror incercari de revolta ale bastinasilor. Legionarii aveau, de asemenea, rolul de protectie al transportului materiilor prime extrase de Franta din colonii. In ciuda faptului ca in prezent multi analisti militari din cadrul N.A.T.O. considera Legiunea Straina nimic mai mult decat un anacronism, eficienta si valoarea sa ca etalon in cadrul trupelor de elita pe plan mondial, a dus la consacrarea Legiunii si a simbolurilor sale drept veritabile brand-uri recunoscute international. Faimosul corp militar a supravietuit unui imperiu, trei republici, doua razboaie mondiale, dezmembrarii retelei coloniale franceze si, in final, pierderii de catre Franta a locului de nastere al Legiunii Straine, colonia Algeria.

Istorie si profesionalism

Legiunea Straina nu este cunoscuta doar pentru ca este o unitate militara de elita. Celebrul sau “Esprit de Corps” este insasi creuzetul care uneste si anima acesta originala armata. Desi pentru detractori este doar o versiune romantata a unei banale adunaturi de mercenari cu apucaturi violent-grobiene, istoria si adevarul demonstraza exact contrariul. Datorita acestui sentiment indescriptibil de “Esprit de Corps” legiunea a supravietuit in trecut si isi trage puterea in zilele noastre. Aici vin barbati din toate colturile lumii, de toate conditiile socialesi toate religiile. Intr-adevar, unii dintre ei au un trecut nu tocmai imaculat, dar Legiunea-i primeste si le da o nouă şansa, o viata pe care societatea din care proveneau nu le-o putea oferi niciodata. Aici invata pe pielea lor si cu propriul spirit adevaratele valori ale luptatorului, alaturi de sensul pur al unor notiuni tot mai des uitate, precum Onoare, Fidelitate, Fraternitate, Sacrificiu…
Odata acceptat in randurile soldatilor, recrutul uita de deosebirile aparente dintre fiintele umane si isi slefuieste propria fiinta in conformitate cu paragrafele si regulamentele de ordine interioara ale Legiunii. Aici rasismul, egoismul, infatuarea, superficialitatea si zgarcenia sunt primele defecte umane de care viitorul legionar se va debarasa cat mai curand. Scandalagii au viata scurta in Legiune, iar consumul de alcool este prohibit. Conceptia conform careia Legiunea Straina este un refugiu pentru elemente antisociale si neadaptati nu este nimic altceva decat o simpla legenda urbana careia multi inca ii dau crezare.

De la inceputurile sale Legiunea a avut drept sediu principala oraselul algerian Sidi bel Abbes. Aici, in acest avanpost colonial francez in fata nemarginirii Saharei, se afla cea mai importanta parte din istoria si mostenirea lasata de Legiunea Straina. Asezarea si-a primit numele dupa cel al unui mistic musulman al carui mormant din mijlocul localitatii a devenit, cu timpul, centru de pelerinaj pentru credinciosii Islamului. Pana in anul 1961, Sidi bel Abbes a fost centrul principal de recrutarea al legionarilor, teren de antrenament, precum si cartierul general al Legiunii. Aici s-a slefuit spiritul Legiunii si tot aici s-a definitivat caracterul acestui grup de armata. Conform surselor istorice, sub soarele algerian s-au desfasurat unele dintre cele mai importante pagini din istoria Legiunii. Au devenit deja clasice confruntarile trecute dintre legionari si rebelii kabili care atacau neostoit forturile si taberele de campanie ale coloniei franceze.

Multi bastinasi nord-africani au ajuns totusi sa lupte sub flamura Legiunii. Pentru ei a fost infiintata o unitate speciala, faimoasa Armee d’ Afrique, compusa din nu mai putin celebrii spahii, zuavi, tiraliori, meharisti, harkii, gumi si vanatori africani. Impreuna cu voluntari veniti din intreaga lume, acestia au luptat in toate confruntatile armate din coloniile franceze din secolul 19, in razboiul franco-prusac, ambele razboaie mondiale, razboaiele din Mexic, Indochina, Benin, Madagascar, Congo si Algeria.

Momentul Camerone

Nicio evocare a vreunei batalii a trecutului nu prezinta o mai mare importanta pentru Legiunea Straina decat comemorarea bataliei de la Camerone. La data de 30 aprilie 1862, bravura si sacrificiul legionarilor i-a dus pe acestia deopotriva in legenda si in paginile istoriei universale. In preajma de zilei de 30 aprilie a fiecarui an, legionarii din lumea intreaga sarbatoresc aniversarea luptei de la Camerone. Fie ca se afla in junglele ucigatoare ale Guyanei Franceze, in desertul necrutator din Djibouti, in insulele pierdute din Pacific sau in cartierele generale din Vienot sau Strasbourg, ceremonia are o solemnitate deosebita. In cadrul unei parade publice, mana de lemn a capitanului Danjou este prezentata legionarilor si este citita cu glas tare povestirea luptei. Legionarii, cu toate decoratiile atarnand pe piept, defileaza cu inimitabilul lor pas lent si maiestuos, evocand o forta de nezdruncinat. In frunte, conform traditiei, sunt genistii, purtand sortul din piele de bivol si securea pe umar. Urmatorul moment important este acela in care seful de corp da semnalul inceperii veseliei. In ziua Cameronului si in noaptea urmatoare, totul este permis.

Compania capitanului Danjou numara in acea fatidica zi 62 de soldati si 3 ofiteri. In zori, compania escorta un convoi de refugiati catre orasul Puebla, care se afla sub asediul a 2000 de soldati ai armatei nationale mexicane. Legionarii au fost atacati de catre armata mexicana si fortati sa se adaposteasca intr-o hacienda locala denumita Camerone. In ciuda situatiei fara scapare, legionarii au luptat cu eroism pana la epuizare. Cand au ramas doar cinci legionari supravietuitori, acestia au constatat ca nu mai au munitii si au hotarat de comun acord sa atace la baioneta. Trei dintre cei cinci au fost impuscati iar ceilalti doi au fost luati prizonieri. Cei doi au fost adusi in fata generalului mexican Alberto Sanchez care, impresiunat de curajul si eroismul legionarilor, hotaraste sa-i elibereze pentru a se intoarce in Franta drept garzi de onoare pentru corpul capitanului Danjou, cazut in acea lupta.

In prezent, mana de lemn a capitanului este pastrata in Muzeul Legiunii din orasul Aubagne, unde este pazita zi si noapte de o garda de onoare. Mana din lemn apare in parada publica doar pe data de 30 aprilie.

Mergi sau Crapa

Acesta este probabil cel mai cunoscut motto al Legiunii Straine. Simplu si explicit, motto-ul este o marturie a duritatii antrenamentelor zilnice ale legionarilor si in egala masura o trimitere la vechi concepte martiale conform carora razboinicul este dator sa se infranga pe sine in fiecare zi, autodepasindu-si capacitatile umane. Cea mai importanta calitate a unui legionar este rezistenta fizica. Instructorii militari de aici insista tocmai pe dezvoltarea acesteia pentru ca odata cu rezistenta fizica creste si cea mentala iar psihicul se slefuieste la fel ca al unui razboinic desavarsit de odinioara. In comparatie cu cei 120 de pasi pe minut reglementati in cursul unui mars pentru infenteristii armatei franceze, legionarii trebuie sa mentina un ritm de 88 pasi pe minut in cadrul marsurilor.

Conditiile in care se desfasoara acestea sunt extreme de dure. In timpul antrenamentului legionarii marsaluiesc pe o distanta de 40 km avand in spate echipamentul militar si arma aferenta a caror greutate combinata variaza intre 25-30 kg in functie de anotimp si tipul de misiune. Traditional, in timpul marsului legionarii canta Le Boudin cel mai cunoscut cantec al Legiunii, vechi de peste 100 de ani. Alt aspect luat in serios in timpul pregatirii fizice si al antrenamentului de lupta, este cel al deprinderii tehnicilor de lupta corp la corp. In acest scop legionarii au dezvoltat un sistem de lupta care cuprinde elemente diverse din Karate, Jiu-Jitsu, Kung Fu, Silat si Sambo.

Nu este vorba de practicarea unei arte martiale propropriu zise, ci mai degraba de insusirea celor mai eficiente miscari folosite in lupta corp la corp. Antrenamentele sunt deosebit de solicitante atat pentru fizic, cat mai ales pentru psihicul uman. Se urmareste eliminarea fricii si a urii, considerate principalele vinovate in cazul pierderii unei lupte. Un membru redutabil al renumitelor unitati Beretele Verzi, din cadrul armatei americane, declara ca nu exista mare diferenta intre antrenamentul din Legiunea Straina si cele practicate de alte trupe de elita, cu o singura exceptie - aceea ca antrenamentul de mars, lupta si alergari se desfasoara pentru legionari in conditiile in care acestia nu au dormit in noaptea precedenta si nici nu au mancat nimic in ultimele zile…amanunte care fac diferenta!

Legio Patria Nostra

Sub simbolul Legiunii Straine, reprezentat de o grenada inconjurata de saisprezece flacari, au luptat mii de oameni de-al lungul istoriei. Pentru toti acestia Legiunea a fost casa, masa, si de multe ori chiar ratiunea de a trai. Aici un om nu era foarte mult judecat pentru trecutul sau, cat pentru calitatile de soldat si dupa capacitatea de a-si indeplini misiunile ce i se incredinteaza. S-a vorbit deseori despre legionari ca ar proveni din infractori, aventurieri fara credinta si lege, escroci, sau fii ai unor familii bogate care s-au abatut de la calea cea dreapta. Nimic mai fals. Fiecare voluntar face obiectul unei anchete discrete inainte de a fi primit. Daca se descoperea ca omul era cautat pentru fapte grave, portile Legiunii erau inchise in fata sa fara drept de apel.

Legiunea are mai multe devize, printre care si cea inspirata de de blazonul Regimentului 3 Infanterie straina : “ Legio Patria Nostra” – Legiunea este patria noastra. Noul legionar stia de acum inainte ca avea o noua familie si ca acesta nu-l va abandona niciodata, atat in lupta cat si in viata. Legiunea a avut si inca are propriile legi drastice care merg de la degradare la inchisoare. Functioneaza si un cod propriu al onoarei, dupa care erau judecati membrii ei.

Codul de onoare al Legiunii Straine Franceze

1. Legionar, esti un voluntar care serveste Franta cu onoare si fidelitate.
2. Fiecare legionar este fratele si camaradul tau de razboi, indiferent de rasa, nationalitatea sau religia lui. Considera-l fratele tau. Si el te va considera la fel.
3. Respecta-ti superiorii ierarhici precum si traditiile Legiunii. Disciplina si camaraderia sunt cu adevarat fortele pe care sa te bazezi. Curajul si onestitatea sunt singurele tale virtuti adevarate.
4. Fii mandru ca esti un legionar. Da dovada oricand de maniere elegante si inteligenta. Fii modest. Hainele si efectele sa-ti fie intotdeauna curate si ingrijite.
5. Esti un soldat de elita care are respect pentru propria persoana. Trateaza-ti armele cu respect, antreneaza-te si nu uita ca de armele tale depinde viata ta. Antreneaza-te constant astfel incat sa fii mereu in forma de lupta.
6. Misiunea ta este sfanta, indeplinesteti-o intotdneauna in respectul legilor si tratatelor internationale de razboi. Nu pregeta sa-ti risti viata pentru camarazii tai sau pentru indeplinirea misiunii.

MILITARE - PERSONALITAŢI - Vasili Arhipov, omul care a salvat omenirea de la un război nuclear

Criza rachetelor cubaneze a marcat un moment decisiv al secolului al XX-lea, acela în care Războiul Rece dintre SUA şi URSS a fost foarte aproape de a se transforma într-o conflagraţie nucleară cu consecinţe devastatoare asupra întregii planete.

Puţini ştiu, însă, cât de aproape s-a aflat omenirea de acest punct critic, conflagraţia nucleară fiind evitată ca urmare a eforturilor depuse de un singur om: Vasili Arhipov.
Rolul jucat de acest ofiţer naval sovietic în timpul crizei rachetelor cubaneze a ieşit la iveală abia la 40 de ani după eveniment, în 2002, în cadrul unei conferinţe a National Security Archive (Departamentul Arhivelor privind Securitatea Naţională din cadrul Universităţii George Washington) dedicate acestui eveniment. După ce povestea incredibilă a lui Arhipov a fost dezvăluită, Thomas Blanton, şeful National Security Archive a declarat că "Arhipov a salvat lumea".

 Un scurt istoric al crizei rachetelor cubaneze

 În luna octombrie a anului 1962, un avion de spionaj american a descoperit că URSS asambla în Cuba rachete ce ar fi putut lovi orice oraş american.


Pe 22 octombrie, preşedintele John F. Kennedy a făcut publică descoperirea într-un discurs televizat şi a cerut sovieticilor să-şi retragă armele, sugerând că era gata să declanşeze un război nuclear în cazul unui refuz.
Navele SUA au instituit o blocadă în jurul Cubei, iar bombardierele americane B-52 dotate cu arme nucleare zburau în apropiere de spaţiul aerian sovietic, gata de atac în orice moment.
Criza s-a stins atunci când Hruşciov, liderul URSS, a acceptat să-şi retragă rachetele, iar Kennedy a promis că nu va invada Cuba. După ce vasele sovietice au pornit înapoi spre URSS încărcate cu armele care ameninţau SUA, americanii şi-au retras la rândul lor rachetele cu rază medie de acţiune din Turcia.



Cele două superputeri au fost la un pas de a declanşa un război nuclear. Nici Kennedy, nici Hruşciov nu au ştiut la acea vreme cât de aproape au fost de o astfel de conflagraţie, omenirea urmând să afle mult mai târziu de incidentele de pe B-59, submersibilul sovietic ce putea aduce apocalipsa nucleară.

Submarinul sovietic B-59 - cu el putea începe războiul nuclear


Incidentul a avut loc la scurt timp după ce preşedintele american John F. Kennedy instituise o blocadă în jurul Cubei. În cadrul efortului de a menţine această "carantină", forţele navale ale SUA căutau sistematic submarinele sovietice din jurul insulei. Deşi le considerau un pericol la adresa blocadei navale, la acea vreme ofiţerii navali ai SUA nu ştiau că submarinele sovietice Foxtrot erau dotate cu arme nucleare.
Procedura standard de acţiune stabilită de Secretarul Apărării Robert McNamara era următoarea: după ce submarinele sovietice erau identificate, trebuiau să fie forţate să iasă la suprafaţă şi să se identifice. Deoarece nu ştiau dacă sistemul de comunicare subacvatic era compatibil cu cel sovietic, americanii au decis să folosească grenade antisubmarine de antrenament - aşa-numitele practice depth charges (PDC) - care ar fi trebuit detonate în apropierea submarinelor pentru a le semnaliza să se ridice la suprafaţă.
Pe 23 octombrie, SUA au făcut publică această procedură, comunicând-o Moscovei şi celorlalte guverne implicate. Ziua următoare, preşedintele Kennedy a adus în discuţie în cadrul şedinţei ExCom (Comitetul Executiv dedicat crizei) ameninţarea reprezentată de submarinele sovietice, expunând riscul unui incident în timpul interacţiunilor cu acestea. Conform relatărilor ulterioare, atunci când Secretarul Apărării, Robert McNamara, a explicat cum urmau să fie folosite grenadele antisubmarine pentru comunicarea cu submersibilele sovietice, Kennedy s-a arătat foarte îngrijorat.
Pe 27 octombrie 1962, criza rachetelor cubaneze atinsese un punct critic: un avion de spionaj U-2 al armatei americane fusese doborât deasupra Cubei, iar preşedintele Kennedy ameninţa tot mai des cu invadarea Cubei, sub presiunea consilierilor militari.
La câteva ore după doborârea avionului american, navele marinei americane au identificat submarine sovietice apropiindu-se de Cuba şi au folosit aparatura din dotare pentru a le urmări mişcările. Când au considerat că submersibilele sovietice riscă să încalce blocada, navele americane au început să lanseze grenade antisubmarine pentru a le obliga să iasă la suprafaţă.
Americanii presupuneau că toţi comandanţii submarinelor sovietice fuseseră informaţi despre metoda neconvenţională prin care li se cerea să iasă la suprafaţă. Presupunerea era greşită. Guvernul sovietic nu a recunoscut niciodată că a recepţionat mesajul americanilor, iar cei 4 comandanţi ai submarinelor sovietice nu fuseseră informaţi.
Situaţia la bordul submarinului B-59, unul dintre submersibilele sovietice urmărite de americani, era critică. Sistemul de ventilaţie se stricase, instalaţiile de răcire erau blocate de sare, mai multe compresoare electrice se defectaseră, iar bateriile erau aproape goale. Temperatura la bord varia între 45 şi 50 de grade Celsius, atingând chiar 60 de grade în camera motoarelor. Căldura infernală, alături de nivelul ridicat de dioxid de carbon din aer, a făcut ca numeroşi membri ai echipajului să leşine.
Comandantul Valentin Savitsky nu reuşise să comunice cu Moscova de mai bine de 24 de ore. La ora stabilită pentru comunicarea radio, Savitsky fusese nevoit să scufunde vasul în regim de urgenţă după apariţia câtorva avioane americane.
Conform regulilor stabilite de Moscova, torpilele nucleare cu care erau dotate submarinele sovietice nu puteau fi lansate decât în urma unui ordin codificat de la Kremlin. În cazul torpilelor convenţionale, ordinul de lansare putea fi dat chiar de comandatul flotilei. Cu toate acestea, torpilele nucleare nu erau dotate cu niciun fel de încuietoare specială care să prevină utilizarea neautorizată - dacă ofiţerul însărcinat cu controlul focosului nuclear şi căpitanul submarinului ar fi decis lansarea armei nucleare, acest lucru ar fi fost posibil.
Pe lângă echipaj, ce număra 78 de persoane, submarinul lui Savitsky găzduia în acea după-amiază câţiva pasageri: o echipă de experţi ce avea rolul de a intercepta şi analiza mesajele navale americane şi adjunctul comandantului flotilei de submarine, comandantul Vasili Arhipov ( foto). Deşi Arhipov şi Savitsky erau egali în grad, cel de-al doilea era responsabil de soarta submarinului, fiind căpitanul său.



In acea după-amiază, la bordul submarinului vizibilitatea era minimă. Comandantul decisese ca doar luminile de avarie să fie aprinse, pentru a conserva bateria. Din senin, în jurul vasului au început să se audă explozii puternice şi din ce în ce mai aproape. Ulterior, membrii echipajului au relatat că se simţeau "ca într-un butoi de metal lovit cu barosul".
Comandantul vasului, Valentin Savitsky, se găsea în camera de control a submarinului, alături de Arhipov şi de şeful echipei de informaţii, Vadim Orlov. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu a ieşit la iveală abia în 2002, în urma dezvăluirilor făcute de Orlov.

La un pas de catastrofa nucleară

Epuizaţi, cu tot mai puţin oxigen, fără posibilitatea de a comunica cu celelalte submarine sau cu Moscova şi neştiind de ce erau atacaţi de americani, membrii echipajului de pe B-59 aveau nervii întinşi la maxim. Vadim Orlov a relatat în 2002 cum au decurs clipele acelea:

Americanii ne-au atacat cu ceva mai puternic decât o grenadă. Ne gândeam doar că ne găsiserăm sfârşitul. După atacul americanilor, comandatul Savitsky, complet epuizat după două zile petrecute pe oceane, era furios. Savitsky l-a chemat pe ofiţerul responsabil de torpila nucleară şi i-a cerut să o pregătească pentru lansare. «Poate că războiul deja a început la suprafaţă, în timp ce noi pierdem timpul aici, jos», a ţipat comandantul. «Îi vom ataca! Vom pieri, dar îi vom distruge! Nu vom face de râs marina URSS!», şi-a justificat Savitsky ordinul.

Vasili Arhipov a intervenit în situaţia tensionată, opunându-se vehement acestei decizii. În cele din urmă, Arhipov a reuşit să-l convingă pe Savitsky să nu ia o decizie pripită, într-un moment de tensiune şi oboseală. Căpitanul a fost convins de argumentele lui Arhipov şi acceptat sugestia acestuia, ridicând submarinul la suprafaţă.



Ofiţerii sovietici au descoperit că nava era înconjurată de nu mai puţin de patru distrugătoare americane, iar cerul era survolat de numeroase elicoptere ce luminau submersibilul sovietic cu reflectoare. Epuizaţi, murdari şi cu spiritul la pământ, marinarii sovietici savurau aerul proaspăt şi răcoros precum nişte oameni salvaţi de la înec.



Conform datelor marinei SUA, submarinul sovietic a ieşit la suprafaţă la ora 21:52. Savitsky a cerut marinarilor să arboreze steagul roşu al URSS (deşi în mod normal ar fi fost arborat drapelul militar folosit de marină), pentru a sugera americanilor că submarinul său este protejat de o superputere.



La o oră după ce submarinul B-59 a ieşit la suprafaţă, Savitsky a primit un mesaj de la Moscova în care i se cerea să scape de urmăritori şi să se retragă într-o poziţie de rezervă, în apropiere de Insulele Bermuda. În dimineaţa celei de-a doua zi, după ce bateriile submarinului s-au încărcat, Savitsky s-a scufundat la 150 de metri adâncime şi a plecat din punctul ce ar fi putut deveni locul în care a început cel de-al treilea război mondial.
La conferinţa în care Orlov a dezvăluit detaliile incredibile de la bordul B-59 a fost prezent şi Robert McNamara, Secretarul Apărării în timpul crizei rachetelor. Acesta a afirmat că un atac nuclear asupra unui vas american s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-un război nuclear pe scară largă.
Un alt participant la conferinţă, Dino Brugioni, unul din analiştii CIA ce au interpretat primele imagini surprinse de avioanele-spion U-2, ce demonstrau prezenţa rachetelor sovietice în Cuba, a afirmat că "27 octombrie 1962 este o zi pe care nu o voi uita niciodată. Planeta ar fi putut fi distrusă".
Criza rachetelor cubaneze avea să se încheie pe 20 noiembrie 1962, după ce Hruşciov a decis demontarea armelor sovietice ofensive din Cuba. Americanii au ridicat blocada navală, iar la sfârşitul anului au retras la rândul lor rachetele amplasate în Turcia.
În urma acestei crize ce putea avea un final nefericit pentru întreaga planetă, cei doi lideri au agreat instalarea unei linii directe de comunicare între Casa Albă şi Kremlin, aşa-numitul "telefon roşu".
Vasili Arhipov nu a fost singurul erou sovietic care a împiedicat declanşarea unui război total între SUA şi URSS. In 1983, un alt incident a fost aproape de a provoca un holocaust nuclear.

Ar mai fi astăzi posibil un război nuclear?
Conform estimărilor făcute de oamenii de ştiinţă ce editează jurnalul Bulletin of the Atomic Scientists şi care au înfiinţat Ceasul Apocalipsei pentru a atrage atenţia asupra pericolului războiului nuclear, pe Terra există în acest moment aproximativ 19.500 de arme nucleare, arhisuficiente pentru a ucide toţi locuitorii de pe planetă.
Cercetătorii spun că există un risc alarmant ca armele nucleare să fie folosite în conflictele regionale din Orientul Mijlociu, Asia de nord-est şi în Asia de sud.
Există şi semne pozitive: spre exemplu, în 2004, India şi Pakistan au stabilit, sub îndrumarea SUA, o «linie roşie» care să servească la facilitarea dialogului şi la prevenirea unei astfel de conflagraţii.
Chiar şi aşa, un război nuclear ar putea izbucni în regiune: specialiştii se tem de posibilitatea ca armele nucleare pakistaneze să ajungă sub controlul unor grupări teroriste islamiste.
O altă ţară ce ar putea sta la originea unui război nuclear este Coreea de Nord, unde Kim Jong-un a ajuns recent la putere după moartea tatălui său, Kim Jong-Il. În vârstă de 28 de ani, Kim Jong-un este cel mai tânăr lider al unui stat şi totodată cel mai tânăr conducător ce dispune de arme nucleare.
Nu în ultimul rând, Iranul este acuzat de statele occidentale că programul său nuclear nu are în totalitate scopuri civile, precum generarea de energie electrică, statul islamic fiind acuzat că intenţionează să construiască o armă nucleară ce ar destabiliza Orientul Mijlociu. Mai mulţi oameni de ştiinţă iranieni ce activau în domeniul nuclear au fost asasinaţi, iar centrele nucleare au suferit atacuri cibernetice. În decembrie 2011, fostul şef al serviciului de informaţii al Arabiei Saudite, prinţul Turki al-Faisal, a declarat că ţara sa va dori la rândul său să producă arme nucleare în cazul în care Iranul va intra, după Israel, în clubul select al ţărilor care dispun de un arsenal atomic.
Nuclear Threat Initiative, o organizaţie non-guvernamentală care pledează împotriva proliferării armelor nucleare, a dat publicităţii un clasament în care cele 32 de state care deţin cel puţin un kilogram de plutoniu sau de uraniu îmbogăţit sunt clasate în funcţie de condiţiile de siguranţă în care sunt stocate materialele nucleare. Conform rezultatelor, ţările care lasă cel mai mult de dorit în ceea ce priveşte securitatea nucleară sunt Coreea de Nord, Pakistan, Iran, Vietnam, India şi China.
Aşadar, chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, omenirea este expusă şi în secolul al XXI-lea riscului unei deflagraţii nucleare. Principalul arhitect al politicilor americane în timpul Războiului Rece şi totodată unul dintre cei mai apreciaţi diplomaţi din istoria SUA, George F. Kennan, pleda în anii '80 pentru renunţarea la armele nucleare, transmiţând un mesaj liderilor ţărilor cu arsenal atomic:

"Pentru numele lui Dumnezeu, pentru dragostea pe care o purtaţi copiilor voştri şi civilizaţiei de care aparţineţi, încetaţi această nebunie! Sunteţi muritori. Sunteţi supuşi greşelilor. Nu aveţi niciun drept să ţineţi în mâinile voastre - nu este nimeni suficient de înţelept şi de puternic să facă asta - o putere atât de distructivă încât să pună punct vieţii civilizate pe o mare porţiune din această planetă".

La momentul în care Kennan a scris aceste cuvinte, pledoaria sa a fost ignorată. Rămâne de văzut dacă avertismentul lui va fi luat în serios, totuşi, măcar pe ultima sută de metri.

MILITARE - ARME - TANCUL T-34

In anul 1937, inginerii din cadrul Fabricii de Tancuri din Harkov primiseră de la temuţii politruci sovietici ordinul de a produce un nou tanc - unul de neînvins. Aşa s-a născut celebrul tanc T-34. Nu a fost cel mai puternic, nici cel mai masiv, nici cel mai precis tanc din cel de al Doilea Război Mondial. Dar a fost tancul care a făcut diferenţa. Tancul câştigător. Cel mai fiabil, cel mai eficient, cel mai de temut dintre toate aceste adevărate care de fier ale unui Ares modern. In opinia multor experţi în domeniu, T-34 a fost cel mai bun tanc din războiul care a îndoliat jumătate din omenire.

Vehiculele blindate cuceresc fronturile

Tancurile au jucat un rol hotărâtor pe câmpurile semănate cu moarte ale celui de-al Doilea Război Mondial. Inventate de britanici în timpul primei conflagraţii mondiale, tancurile au fost perfecţionate continuu, în principal de către germani, sovietici şi americani, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial.

Concepute iniţial cu rolul de a susţine asalturile trupelor de infanterie, tancurile au trecut într-o nouă etapă a tacticii militare moderne odată cu succesul fără precedent al operaţiunii Blitzkrieg. De fapt, după operaţiunea Blitzkrieg, tancurile şi-au cucerit gloria, devenind asociate unui un corp de sine stătător al tuturor forţelor militare moderne.

Înainte de încheierea conflagraţiei amintite, tancurile deveniseră deja cea mai importantă forţă de pe câmpurile de bătălie. Chiar dacă unele părţi co-beligerante precum Italia, Marea Britanie şi Japonia au produs un număr considerabil de tancuri, grosul acestor care de luptă moderne a provenit din Germania nazistă şi din Uniunea Sovietică.

De fapt, Uniunea Sovietică a început şi terminat războiul cu un număr de tancuri mai mare decât al tuturor forţelor militare oponente laolaltă, adică aproximativ 18.000-20.000 de bucăţi.
La începutul conflagraţiei, vedeta blindatelor cu şenile de fabricaţie sovietică era tancul de tip T-26. Majoritatea acestor tancuri erau echipate cu tunuri de calibrul 45 mm, puţine erau echipate cu radio şi toate aveau un design rigid şi butucănos chiar pentru standardele sovietice.

Prin urmare, generalii din fruntea Armatei Roşii ordonă inginerului proiectant militar Mihail Koşkin să îşi aleagă o echipă nouă pentru a crea un model eficient care să înlocuiască atât tancurile model T-26, cât şi pe cele din clasa BT.

Koşkin şi-a început titanica muncă în uriaşele hale ale Fabricii de Locomotive Komintern din Harkov, în secţia de producţie pentru tancuri şi alte vehicule militare. Încercările lui Koşkin de a-l influenţa pe Stalin în privinţa deblocării unor fonduri care să-i permită să proiecteze un tanc cu adevărat eficient au fost influenţate şi de bătălia de la Khalkhin Gol, din Mongolia, dintre sovietici şi trupele imperiale nipone dislocate în Manciuria. Cu lecţiile odată învăţate, sovieticii au trecut repede la treabă. Noţiuni şi concepte noi legate de blindaj, armament din dotare, mobilitate pe terenuri dificile şi multe altele au fost incorporate în noul prototip, botezat de Koşkin T-34. T, de la tanc şi 34 de la anul 1934, an în care începuse deja să pună bazele unui vehicul blindat de concepţie proprie.


Mândria Armatei Roşii

"Nu avem nimic comparabil cu el" - Friedrich von Mellenthin (Panzer Battles)
Versiunea iniţială a tancului T-34 avea un tun de calibrul 76,2, modelele ulterioare -produse începând cu anul 1944 - beneficiind de o turelă mai masivă, capabilă să susţină un tun mai mare, respectiv de calibrul 85 mm.

T-34 era echipat cu acelaşi tip de suspensii pe arc, prezente şi la vechiul model BT. Primele tancuri aveau instalată o aparatură radio de tip 10-RT 26 E, înlocuită ulterior de radiouri de tipul 9-RS şi R-113 Granat.
Armamentul suplimentar consta în două mitraliere grele de calibrul 7,62 mm. Colosul de oţel atingea greutatea de 26 tone, lungimea de 6,68 metri, lăţimea de 3 metri, înălţimea de 2, 45 metri şi putea atinge o viteză maximă de 53 kilometri pe oră. Autonomia era de 400 kilometri şi era acţionat de un motor diesel model V-2 cu 12 cilindri, capabil să dezvolte o forţă de 500 cai-putere. Blindajul său atingea grosimea de 60 mm în partea din faţă a turelei, iar trapa turelei avea o grosime de 16 mm.

Încă de la primele sale apariţii pe câmpurile de bătălie, tancul T-34 a provocat groază inamicilor. Era practic impenetrabil pentru obuzele trase de majoritatea tunurilor germane. Doar tunurile antiaeriene ale celebrelor baterii "Flak" de calibru 88 mm sau tunurile montate pe uriaşele tancuri germane de tip Tiger puteau penetra armura butucănoasă, dar eficientă, a tancului sovietic. Bătăliile de pe fluviul Nipru s-au dovedit un coşmar pentru diviziile de tancuri ale Wermacht-ului.

Apariţia şirurilor necruţătoare de T-34 ajunsese să provoace adevărate şocuri de ordin psihologic soldaţilor germani care, pe baza propagandei fără acoperire a lui Goebbels, se aşteptau la un adversar inferior din punct de vedere militar.

O altă mare calitate a tancului conceput de Koşkin era mobilitatea sa fără egal. T-34 era un tanc lat, cu suspensii ideale şi un motor puternic care îl putea propulsa fără probleme pe cele mai dificile terenuri şi în cele mai diverse condiţii meteo. Echipajul său, compus din 4 oameni, se simţea la adăpost şi beneficia de un tanc cu comenzi simple, extrem de fiabil şi uşor de reparat, comparativ cu alte tipuri de vehicule blindate.

Evident, ca orice produs sovietic, avea şi defecte, concretizate în principal în vizibilitate scăzută
şi compartimente pentru muniţie amplasate defectuos. Dar care tanchist sovietic ar fi încercat să se plângă, ştiind că riscă o excursie - numai dus - spre temutele Gulaguri?

Oricum, comandanţii germani ai diviziilor de blindate au învăţat rapid să evite orice confruntare deschisă cu şirurile de T-34. Blindajul său de 76,2 mm era pur şi simplu impenetrabil de la distanţe mari.
Singurii factori care afectau impactul nimicitor al lui T-34 erau mai degrabă de ordin uman.

Epurarea armatei, declanşată de paranoia lui Stalin şi încheiată cu eliminarea a mulţi ofiţeri şi subofiţeri valoroşi, lipsa antrenamentului specific al echipajelor, lipsa unor tactici de teren pe măsura capabilităţii unui T-34, toţi aceşti factori au influenţat negativ eficienţa tancului în primii ani de folosinţă pe frontul din est. Aceste probleme au fost însă eliminate în stil sovietic, odată cu anii 1943-1944. În cumplita iarnă din 1941-1942, T-34 a surclasat clar toate tancurile germane trimise să-l înfrunte.

Abilitatea sa de a străbate noroaie adânci şi nămeţi uriaşi era de neegalat. Acolo unde tancurile germane se împotmoleau şi deveneau ţinte fără apărare, T-34 se deplasa fără probleme. Deja în pragul anului 1942, prestigioasa revistă Life îl desemnase drept "Probabil del mai bun tanc din lume"...

Epopeea unui tanc prin lume (inclusiv la noi...)

Clipele de glorie ale lui T-34 au survenit în două momente istorice decisive, care au marcat desfăşurarea şi încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
T-34 este tancul vedetă care a câştigat Bătălia de la Kursk, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie, şi tot el a jucat un rol-cheie la Stalingrad.

De asemenea, acesta este tancul cu care sovieticii au pătruns triumfători în Berlin pentru a urca steagul roşu al comunismului pe clădirea ruinată a Reichstag-ului.
Iar T-34 a continuat să-şi consolideze o temută reputaţie şi după încheierea conflagraţiei mondiale.

Îl regăsim, aşadar, în teatrele de operaţiuni din Coreea, Cipru, războaiele statului Israel cu vecinii săi, precum şi în luptele din Vietnam, dintre Vietcong şi armata americană.

Tot el este tancul care a zdrobit revoltele din Ungaria anului 1956 şi Cehoslovacia anului 1968. A fost produs până în anul 1958, dar a rămas în funcţiune mulţi ani după ce a ieşit din producţie. Bunăoară, la nivelul anului 1996, T-34 era încă folosit de forţele armate din 27 de ţări.

Ultima apariţie în cadrul unor confruntări militare din Europa a avut loc în decursul războaielor din fosta Iugoslavie. Este vorba de luna mai a anului 1995, când un T-34 sârbesc a atacat un post militar al UNPROFOR din Bosnia.

Forţele armate române aveau circa 1060 tancuri T-34 la nivelul anului 1990, unele surse susţinând că toate au fost retrase între anii 1994-1996.

În decursul întregii istorii a acestui tanc, sovieticii au produs un număr de 80.070 de bucăţi. T-34 a devenit aşadar cel mai fabricat tanc din lume, recordul său nefiind doborât nici astăzi.

Oricum, ca români, nu trebuie să uităm că pe tancuri de tip T-34 au pătruns trupele invadatoare sovietice în România, inaugurând o epocă cu multe aspecte sumbre în istoria noastră.