sâmbătă, 2 iulie 2016

RADU DE LA AFUMAȚI




După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.
Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.
S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.
Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.


După asasinarea mișelească a temutului Vlad Ţepeş, în ianuarie 1476, şi până la obținerea tronului Ţării Româneşti de către marele voievod Mihai Viteazul, unificatorul de țară, cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi. Acesta a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte, cu unele mici întreruperi, între anii 1522-1529. Era fiul domnitorului Radu cel Mare şi strănepotul aprigului Vlad Dracul și, ca atare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân. Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov.
Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab, iar moştenitorul său Teodosie fiind minor, conducerea țării va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori, la acea vreme, ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă otomană. In acele împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor.
S-a inaugurat, atunci, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva, între 1522-1525, vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios.
Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar câte odată chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De abia din 1525, când guvernarea sa a căpătat un caracter mai stabil, a avut posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumți, a realizat o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se, după decesul primei sale soţii, la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab. Aceea, în realtate era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu. Astfel, vodă Radu a obţinut sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice.
In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.
Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.
Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.
Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.
Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 
Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  
Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.
Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.
Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            
Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace.
Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 
Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.
Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 
Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.
 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).
Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.
Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.
Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.


In politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.
Incă de la început, datorită poziției sale clar antiotomane, turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie. Ca urmare, înaltul demnitar otoman a trecut Dunărea, în februarie 1522, „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”. Infrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah l-a alungat, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul insistent. A urmat alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine,  trecut la mahomedanism, a cerut, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul, cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul a iniţiat o reorganizare a instituţiilor (printre altele numind subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele” din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc.
Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați  restabilit însă situaţia. In curând, însă, padişahul a întreprins noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care a reuşit, de două ori, să preia domnia.
Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Suleyman Magnificul a fost silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia, la acea epocă de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”, Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”, a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”.
Indemnat de „toți boierii”, care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”, Radu de la Afumați a plecat la Constantinopol „ca să plece capul la poala împăratului”. Ajuns la Curtea padișahului, Süleyman Magnificul, acesta l-a recunoscut ca domn al Țării Românești și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”. 

Faptul că plătea tribut, acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi, nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri, el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello, informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci, cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească. In acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”), dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați.  
Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului, dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Süleyman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el. Radu de la Afumați era gata să-l ajute pe regele Ungariei în această grea încercare, atacând pe otomani”. Domnitorul „Țării Românești” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”.
Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”, primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Inalta Poartă. In aceste împrejurări, aavut loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre” inițiat de Radu de la Afumați. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor, în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor, principele Ioan Zápolya participând, din dispoziţia suveranului de la Buda, alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522. „Prima măsură luată de voievodul Radu de la Afumați după ocuparea scaunului domnesc, în vara anului 1522 a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii puși de Mehmed Beg pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele», curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”.
Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Inalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul, în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toatăTransilvania”.                                                            
Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace.
Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526, a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei, principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului romano-german, Carol Quintul. 
Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană, care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa, forțelor militare ale Regatului Ungar,constituite, îndeosebi, din trupe regale ;i nobiliare. Aceasta deoarece după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani. S-au făcut aprecieri că, nu se va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács, pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre, astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”, poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”, căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”, alta decât a Ungariei. Scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura” statul medieval intracarpatic.
Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar, care, la rândul său, luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său, considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei. Nu trebuia uitat nici sultanul Süleyman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”. 
Iniţial, Radu de la Afumaţi, s-a situat de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, s-a refugiat în Polonia. Intoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, l-a determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.
 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial, dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan, ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari” și cel al „Valahiei Mici” se străduia să-şi păstreze independenţa).
Desfiinţând Regatul Ungar şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Süleyman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri, adepți ai unei politici de înțelegere cu Inalta Poartă îl vor trăda, organizând un complot în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani, în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea.
Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, capul fiindu-i trimis la Istanbul. De înmormântare s-a îngrijit, probabil, iubitoarea  lui soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”. Acesta este următoarea: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”.
Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”, A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”.

VLAD CEL TÂNĂR - VLĂDUȚ




Vlad cel Tânăr se enumără printre domnitorii Țării Românești care nu s-au bucurat, dintr-un motiv sau altul, de o cunoaştere mai cuprinzătoare, din partea publicului român. A fost supranumit Vlăduț datorită faptului că a luat domnia pe când era adolescent, El a guvernat Ţara Românească, din ianuarie (înainte de 26) 1510 până în 23 ianuarie 1512.
Născut, în jurul anului 1494, el era cel dintâi născut dintre feciorii lui Vlad Călugărul (1481; 1482 –1495) şi ai Mariei (Eupraxia, după numele monahal), cea de a doua consoartă a acestuia (văduva lui Basarab al IV-lea cel Tânăr zis şi „Ţepeluş”, care a cârmuit Ţara Românească, în 1474, 1477-1481 şi 1481-1482). De altfel, fratele său vitreg, Radu cel Mare (15 septembrie 1495 – aprilie 1508), l-a amintit în două dintre hrisoavele sale emise, în martie şi respectiv septembrie 1497, Faptul  demonstrează, o dată în plus, că Vladuţ exista, deja, înainte de anul în care acestea fuseseră redactate.
Vlad cel Tânar a ajuns domn cu ajutorul boierilor Craioveşti, care fugiseră peste Dunăre din cauza persecuţiilor la care fuseseră supuşi de către Mihnea cel Rău (aprilie 1508 – octombrie 1509). Sprijinit de aceştia,în frunte cu cei doi fraţi, marele ban Barbu şi marele vornic Pârvu Craiovescu, el a obţinut de la sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481 – 25 aprilie 1512)4, în toamna anului 1509, firmanul de domnie.
Și-au făgăduit unii altora credinţă, pecetluită prin jurăminte solemne, rostite chiar în faţa padişahului şi, mai apoi, repetate şi dinaintea lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole, la trecerea Dunării, când Craioveştii s-au legat că „de vom umbla noi cu hicleşug şi de nu vom sluji domnului nostru, Vladului-vodă, cu dreptate să piiarză numele şi neamul nostru dintr-această ţară în veci”, La rândul său, Vlăduţ, s-a arătat dispus ca „de voiu face eu acestui neam vreun rău sau vreun hicleşug sabiia ta (a lui Mehmed beg ) să taie capul mieu cu mare ruşine şi să pierzi neamul meu dintr-această ţară”. Noul voievod şi susţinătorii săi au pătruns în Ţara Românească, la începutul anului 1510, însoţiţi de oştile turceşti dunărene comandate de Mehmed beg.
După ce l-a înfrâns pe Mircea al III-lea (1509-1510), fiul lui Mihnea cel Rău, în februarie 1510, lângă mănăstirea Cotmeana, silindu-l şi pe el să se refugieze în Transilvania (tatăl lui făcând aceasta încă din clipa în care aflase de faptul că Vlăduţ trecuse Dunărea), noul domn a urcat pe tronul Basarabilor, începându-şi guvernarea, ce nu va dura, efectiv, decât „un an şi nouă luni şi jumătate”, aşa cum aflăm din inscripţia de pe mormântul său. Probabil că el s-a încoronat, oficial, abia pe la mijlocul lunii martie 1510, primul hrisov redactat din porunca sa şi păstrat până în zilele noastre, un privilegiu comercial acordat saşilor, fiind emis, la 1 aprilie 1510, din reşedinţa voievodală de la Târgovişte. El a trimis, de asemenea, la Sibiu, printr-o solie, o scrisoare prin care anunţa conducerea orașului că „am venit în Ţara Românească şi m-am aşezat în scaunul părintelui şi fratelui meu Radu voievod”.
In curând, însă, bunele relaţii dintre Vlăduţ Vodă şi boierii Craioveşti s-au deteriorat. Craioveștii au fost scoşi din Sfatul domnesc. Principalul motiv a fost că marele vornic Bogdan, moldovean de origine, cumnatul voievodului, i-a acuzat pe boierii olteni că urmăreau să impună la domnie pe ruda lor, marele comis Neagoe, fiul lui Pârvu Craiovescu, cel care a condus, pe atunci în calitate de vătaf de vânători, oastea boierilor răsculaţi împotriva lui Mihnea cel Rău, obţinând victoria, de la Cotmeana, asupra fiului acestuia, Mircea.
La aceasta s-a adăugat şi preferinţa arătată de domn prinţului otoman, Selim (viitorul sultan Selim I, care va guverna statul otoman, între 25 aprilie 1512 şi 21 septembrie 1520). Selim, având o fire foarte energică, a fost supranumit „Yavuz” adică „cel Aspru” sau „cel Dur”. Acesta se revoltase împotriva tatălui său, Baiazid al II-lea, nemulţumit de politica pacifistă promovată de el. Ori, atât Mehmed beg cât şi puternicii boieri olteni îl susţineau, pe acesta din urmă, astfel că şi în această privinţă au apărut neînţelegeri între foştii aliaţi.
De asemenea, datorită unei secete îndelungate, ce a pustiit ţara, şi a orientării politice impuse lui Vlăduț de către Craioveşti, acesta aproape că a pierdut frâiele puterii, fiind nevoit, pentru a redresa situaţia, să se recunoscă drept vasal al regelui Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516), aşa cum procedase şi fostul domn.
Astfel, la 17 august 1511, Vlăduţ a depus jurământul de credinţă faţă de suveranul regatului ungar, cerând, totodată, acestuia ajutor militar în vederea declanşării luptei antiotomane, aspect ce-i va nemulţumi profund pe turci, dar fapt ce a demonstrat schimbarea orientării sale în politica externă.
Speriaţi de această „insubordonare” a domnitorului şi aşteptându-se la represalii, Craioveştii au fugit din nou peste Dunăre (între 28 noiembrie – 27 decembrie 1511), punându-se sub protecţia paşei de la Nicopole.
Profitând de haosul instaurat la Curtea sultanilor, spre finalul domniei lui Baiazid al II-lea, Mehmed beg l-a „numit”, oferindu-i chiar şi însemnele domneşti, ca domn al Ţării Româneşti. Aceasta, bineînţeles, în numele, dar fără acordul padişahului, pe Neagoe, viitorul domn Neagoe Basarab, ce a guvernat între 1512-1521). Mehmed beg a solicitat, abia ulterior, de la Inalta Poartă actul prin care Neagoe era investit oficial.
Situarea lui Vlăduţ pe o poziţie contrară Craioveştilor şi lui Mehmed beg şi în conflictul dintre Selim şi fratele său Ahmed, care îşi disputau tronul Imperiului Otoman, după detronarea tatălui lor, Baiazid al II-lea, de către Selim – el plasându-se de partea lui Selim, iar ceilalţi de cea a lui Ahmed – a dus la încălcarea jurământului de a nu face „vreun rău sau vicleşug” boierilor olteni. Prin urmare, în primele zile ale anului 1512, Mehmed beg a trecut, în fruntea oştirii sale, la nord de Dunăre, ciocnindu-se, în câteva rânduri, cu oastea lui Vlăduţ (ce număra cca 4.000-5.000 de oşteni şi era comandată de marele ban Datco sau Deatco) .
Bătălia decisivă s-a dat în ianuarie 1512, între 8 ianuarie, când a fost redactat ultimul act, ce a parvenit peste veacuri de la el şi 23 ianuarie, când a murit. Bătălia s-a dat în dealul Văcăreştilor, lângă Bucureşti („la Văcăreşti den jos de Bucureşti”), ea soldându-se cu înfrângerea voievodului-adolescent, care a fost luat prizonier şi dus în cetatea de scaun a Bucureştilor şi decapitat, la 23 ianuarie 1512. „La văleat 7020 (la anul 1512), ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radul voievod, fiul prea bunului şi marelui Io Vlad voievod (…) şi a venit domn Io Basarab voievod şi, fiind luptă au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea Bucureşti”. Uciderea lui s-a realizat din porunca lui Mehmed beg sau a noului domn Neagoe Basarab28, în această privinţă existând mai multe versiuni.
Astfel, vornicul Radu Popescu, în „Istoriile” sale, afirmă că, după ce a fost învins, Vlăduţ, încercând să fugă „fu prins de oastea lui Mehmed paşa şi-l duseră în Bucureşti la paşa legat” şi „însuşi paşa, cu mâna lui, i-au tăiat capul în oaraş în Bucureşti supt un păr”, iar Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei, într-un raport din acea vreme, trimis pretendentului la sabia lui Osman, Selim, scria că Mehmed bei „a tăiat capul voievodului Vlad, cel amintit, sub steagul pe care i-l dăduse măria sa padişahul, tatăl domniei voastre şi a spart toba împăratului”30.
Din alte surse, cum ar fi Letopiseţul sârbesc de la Bjelo Polje, se află că Vlăduţ a pierit şi cu concursul lui Barbu Craiovescu, care i-a „tăiat capul lui Vlad la vlahi” împreună cu „fiul lui Ali beg”, care nu era altul  decât Hasan, begul Vidinului, ce participase şi el la expediţia de la nord de Dunăre, din ianuarie 1512.
Executarea lui Vlăduţ se pare că a fost determinată şi de unii dintre boieri apropiaţi lui („iar nişte boieri de-ai lui l-au viclenit şi i-au tăiat capul”), printre care s-au numărat până şi rude de-ale sale, cum ar fi cumnatul său, vornicul Calotă, din Stoeneşti. Acesta din urmă a fost cel care, aşa cum ne informează o variantă a cronicii interne a ţării, s-a aflat în fruntea trădătorilor.
Vlăduț și-a găsit odihna de veci în biserica mănăstirii Dealu (ctitoria fratelui său Radu cel Mare), în colţul sud-vestic al pronaosului, situat în dreapta intrării, căci, după executarea sa, din porunca lui Neagoe Basarab, slujitorii acestuia „luară trupul de-l duseră la mănăstirea din Deal care o făcuse frate-său Radu Vodă, de-l îngropară”.
Mormântul i-a fost acoperit cu o placă din marmură albă, fără ornamente, cu inscripţia în limba slavonă care precizează originea, durata domniei, data şi modul în care a pierit, Placa a fost pusă de Neagoe Basarab, aşa cum rezultă chiar şi din epitaful de pe lespedea sa funerară pe care se poate citi numele domnesc al rivalului său („Io Basarab voievod”).
Există, de asemenea, şi izvoare istorice care vorbesc despre căinţa lui Neagoe, care „după aceia tare s-au căit Basarabă vodă pentru moartea lui Vlăduţ vodă şi au chemat patriarşi şi vlădici şi episcopi şi egumeni şi tot cinul preuţăsc şi călugăresc şi au venit toţi în cetatea Târgoviştii, în sfânta mitropolie, de au făcut rugăciuni şi slujbe dumnezăeşti şi au dat multă milostenii la mulţi oameni”.
Vlad cel Tânăr a avut doi fii, care au domnit şi ei peste Ţara Românească, şi anume pe Vlad (Dragomir) Călugărul, ce a ocupat tronul Basarabilor, pentru o scurtă vreme, în septembrie-octombrie 1521, şi pe Vlad Inecatul, care a stat, la rându-i, din mai 1530 şi până în septembrie 1532, în scaunul domnesc de la Târgovişte.