marți, 7 iunie 2016

ASASIAREA LUI CAESAR


La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A, la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică.

Senatul se întrunea în ziua fatidică, iar senatorii așteptau sosirea lui Caear. Se spune însă că acesta se hotărâse să nu vină din motive de sănătate, dar motivul real ar fi fost soția sa, Calpurnia, care se panicase din cauza unor semne rele.

„Ce spui, Cezar? Oare cineva de statura ta va lua în seamnă visele unei femei și semnele oamenilor fără minte?” Sunt cuvintele lui Decimus Iunius Brutus Albinus către Caesar. Așa l-a făcut să se răzgândească astfel că Caesar a decis, în cele din urmă, să participe la ședința Senatului, chiar și numai pentru a anunța amânarea acesteia pentru o altă dată. El nu știa că mai bine de 60 de uneltitori îl așteptau acolo, cu pumnalele ascunse sub robe. Decimus știa însă acest lucru prea bine, el fiind, în fond, unul dintre liderii conspirației, iar acțiunile sale din acea dimineață aveau să schimbe cursul istoriei.

Majoritatea istoricilor i-a identificat pe Brutus și Cassius drept cei care au pus la cale întreaga conspirație împotriva lui Cezar, tinzând să-l omită pe Decimus Brutus, chiar dacă el este adevărata cheie a poveștii: motivele sale sunt mai clare decât se crede, iar comportamentul său arată cât de bine se organizaseră conspiratorii.

Spre deosebire de Brutus și Cassius, Decimus era omul lui Cezar. În războiul civil dintre Cezar și generalul Pompei (49-45 e.A), Brutus și Cassius l-au sprijinit pe cel din urmă și au schimbat ulterior tabăra. Decimus, în schimb, l-a susținut pe Cezar de la început până la sfârșit. În timpul conflictului, Cezar l-a însărcinat pe Decimus să guverneze Galia în absența sa, iar la sfârșitul războiului, în anul 45 e.A , acesta s-a întors la Roma pentru a fi alături de Cezar.

Apoi lucrurile au luat o altă turnură. Intre septembrie 45 e.A și martie 44 e.A, Decimus și-a schimbat sentimentele față Caesar. Nu se știe exact de ce, dar probabil că nu a fost o problemă de principii, ci mai degrabă de putere. Scrisorile lui Decimus către Cicero arată un om de acțiune cu un acut simț al onoarei și cu o sete puternică de răzbnunare

Poate elementul care l-a făcut pe Decimus să schimbe tabăra a fost participarea la cele două parade ale victoriei organizate pe străzile Romei în toamna anului 45 e.A. Atunci, Caesar le-a permis, în pofida obiceiurilor, generalilor săi spanioli să sărbătorească, dar nu i-a acordat același privilegiu și lui Decimus pentru victoria sa împotriva unui trib galic.

Sau poate că a fost numirea lui Octavianus (Octavius), nepotul lui Caesar, în funcția de comandant-adjunct în războiul împotriva parților, rivalii Romei din Mediterana de răsărit. Asta în timp ce Decimus era lăsat în urmă, în Galia, pe care trebuia să o guverneze.

Indiferent care i-au fost motivele, odată ce s-a întors împotriva lui Cezar, Decimus a fost indispensabil complotului. Era atât șeful de securitate al conspiratorilor, cât și principalul lor spion. Era singurul complotist din cercul apropiat al victimei, așa că a putut juca rolul de cârtiță, revelându-le asasinilor gândurile lui Caesar. Mai mult, el controla o trupă de gladiatori, care va avea un rol important în ziua asasinatului.

Cezar a rămas la Roma între octombrie 45 e.A și martie 44 e.A. – cea mai îndelungată ședere a sa aici în mulți ani. N-a făcut niciodată public un program clar, dar acțiunile sale dădeau de înțeles că urma să schimbe maniera de guvernare a Romei. Se comporta din ce în ce mai autoritar și și-a luat titlul, nemaiîntâlnit în istoria cetății, de Dictator pe viață. A păstrat magistraturile republicane tradiționale, dar alegerile deveniseră deja simple formalități: puterea de numire în funcții o deținea de fapt Cezar. Consulii, pretorii și senatorii au văzut cum puterea se transfera către secretarii și consilierii lui Cezar, chiar dacă unii abia deveniseră cetățeni romani de drept; unii erau chiar foști sclavi. Cezar nu era rege, dar obținuse o putere echivalentă cu cea a unui monarh.

Pentru criticii săi, favorurile pe care i le făcea lui Octavianus (Octavius) aduceau pericolul fondării unei dinastii.

Unii romani răspundeau la puterea din ce în ce mai mare a lui Cezar cu lingușiri. Ii acordau foarte multe titluri onorifice, numindu-l chiar zeu. Alții, însă, au decis că el trebuia oprit și au hotărât să-l asasineze, spunând că acționează în numele Republicii și al Libertății, și împotriva unei monarhii în devenire. Adevărul era însă că aceștia vedeau în puterea lui Cezar o amenințare directă la propriile lor privilegii.Primele idei cu privire la asasinarea lui Cezar s-au înfiripat din vara anului 45 e.A, dar complotul care va duce la crima din 15 martie s-a încheagat abia în februarie 44 e.A. Cel puțin 60 de oameni s-au alăturat complotului (dintre care se pot identifica, astăzi, doar 20). Potrivit lui Seneca, cei mai mulți dintre complotiști nu erau inamicii lui Caesar (foști aliați ai lui Pompei), ci prieteni și susținători de-ai săi.

Nu se poate spune însă același lucru despre Brutus și Cassius, cei mai cunoscuți dintre complotiști. După Victoria asupra lui Pompeius, Caesar l-a iertat pe Brutus și ulterior chiar l-a răsplătit cu funcții importante. Acesta a fost însă punctul pozitiv culminant al relației dintre cei doi. In vara lui 45 e.A, Brutus a divorțat de soția sa și s-a recăsătorit cu nimeni altcineva decât Porcia, fica marelui dușman al lui Cezar, Cato.

Din iarna anului 44 e.A., opozanții lui Caesar au început să facă apel la Brutus ca să apere tradiția predecesorilor săi, printre care se număra și fondatorul Republicii, Lucius Junius Brutus, cel care veghease asupra expulzării regilor etrusci ai Romei. Astfel, dintr-o combinație de mândrie, principii și, poate, dragoste pentru soția sa, Brutus s-a întors împotriva lui Cezar.

Asasinatul a fost comis în spațiul afectat Senatului din Câmpul lui Marte, aparținând lui Pompeius, marele rival al lui Cezar. Aceasta făcea parte dintr-un complex imens ce includea un teatru, un parc, magazine ș.a. De 15 martie, aici aveau loc jocuri ale gladiatorilor, fapt folosit de Decimus drept scuză pentru a-și trimite trupa de gladiatori în apropiere de Casa Senatului. Însă adevăratul lor scop acolo era de a servi drept forță de securitate în caz că ceva nu mergea conform planlui.

In calitate de general, Caesar beneficia de un apărător apropiat (bodyguard) și chiar de o gardă, dar el a renunțat la acesta când s-a întors la viața de civil în Roma. Dorea să pară mai accesibil și lipsit de frică. În plus, numai senatorii puteau participa la o ședință a Senatului, așa că alaiul de însoțitori ai lui Cezar trebuia să rămână în afara clădirii. Mai mult, Cezar numise personal mai mulți senatori, unii dintre ei militari, iar dacă aceștia ar fi venit în ajutorul său, i-ar fi putut opri pe asasini.

Pentru a preveni acest lucru, asasinii au trebuit să acționeze foarte repede, izolându-și victima înainte de a lovi. Chiar înainte ca Caesar să-și ocupe locul pe scaunul său special și central, câțiva dintre complotiști s-au așezat în spatele lui, în timp ce alții au venit în jurul său pentu a-i distrage atenția. De fapt, ei au format un cordon în jurul lui Caesar. Apoi au pornit la atac. Tillius Cimber, un fost soldat pe care Cezar îl ajutase în trecut, a tras de toga victimei, iar la acest semnal ceilalți au scos cuțitele.

Cezar s-a adresat imediat lui Cimber – „Dar asta e violență!” - și l-a înjurat pe Publius Servilius Casca, care a lovit primul.

Intre timp, Trebonius fusese însărcinat să-l țină de vorbă pe Marcus Antonius la intrarea clădirii. Antonius era un veteran respectat, considerat puternic și periculos, și un om loial lui Caesar. Dacă s-ar fi aflat în sala crimei, ar fi sărit cu siguranță în ajutorul acestuia.

Cu Marcus Antonius ținut departe de locul crimei, Caesar nu a avut cum să se apere. A murit, probabil, în doar câteva minute din cauza rănilor grave suferite. Potrivit surselor, a suferit 23 de lovituri de pumnal.

In pofida asasinatului executat cu precizie, dispariția lui Carsar n-a avut efectul scontat de asasini. Roma a fost cuprinsă din nou de un război civil, iar complotiștii aveau să fie la rândul lor uciși. Mai mult decât atât, Republica în numele căreia au acționat a pierit, fiind înlocuită de o conducere imperială. Asta nu înseamnă însă că complotiștii au fost niște idealiști nesăbuiți, ci doar că abilitățile lor militare, demonstrate în 15 martie, nu erau completate și de o perspicacitate politică, care le-ar fi permis să întrevadă mai bine efectele acțiunii lor.

Evenimentul a căpătat dimensiuni cosmice: scurtă vreme mai târziu a fost zărită timp de şapte zile pe cer o cometă, iar soarele, transmite Plutarh, un an întreg a strălucit mai palid, semn că zeilor nu le-a fost indiferent evenimentul. Căderea dramatică a lui Caesar a devenit un motiv artistic prezent permanent, până şi în epoca internetului, în cultura europeană. 

Imediat după înfăptuirea asasinatului conjuraţii au proclamat restaurarea Constituţiei republicane. Iulius Caesar anulase în fapt instituţiile şi magistraturile tradiţionale, golindu-le de conţinut: consulatul, de pildă, din cea mai importantă magistratură executivă a devenit un simplu titlu onorific: şi, pentru a da satisfacţie la cât mai mulţi din partizanii săi, Caesar a creat consuli suffecţi, adică supleanţi, al căror număr era nelimitat. El însuşi şi-a spus dictator. Trebuie însă amintit că în Roma republicană dictatura era o magistratură extraordinară, dar constituţională. În situaţii de criză gravă Senatul alegea un dictator care era înzestrat cu puteri depline pentru rezolvarea ei; dictatura era limitată în timp: ea înceta odată cu rezolvarea crizei şi în nici un caz nu putea depăşi şase luni; pentru a salva măcar în aparenţă principiul colegialităţii, una din caractersticile fudamentale ale sistemului roman, dictatorului i-a fost asociat un “magister equitum” (comandant al cavaleriei) care, spre deosebire de magistraturile normale, era într-o poziţie inferioară dictatorului. Aşadar, Caesar, preluând dictatura, nu a încălcat Constituţia romană; gestul anticonstituţional săvârşit de el a fost că s-a declarat dictator perpetu. 

Imediat după ce trupul dictatorului a zăcut fără viaţă, senatorii au părăsit în panică sala de şedinţe şi s-au ascuns care pe unde a nimerit; chiar şi Marcus Antonius, credinciosul şi curajosul partizan al lui Caesar, a cedat sentimentului de frică şi a dispărut fără urme pentru o vreme. Străzile Romei s-au golit, căci şi plebea, deşi dornică de spectacole inedite, s-a retras, neştiind ce “spectacole” aveau să urmeze pe scena romană. Strigătul conjuraţilor de revenire la sistemul pe care dictatorul Caesar îl distrusese a fost un strigăt în pustiu. În scurtă vreme ei au trebuit să se refugieze pe Capitoliu. A doua zi pe 16 martie în capitala imperiului a sosit Lepidus, comandantul cavaleriei dictatorului Caesar, cu trupe.

La 17 martie a avut loc prima şedinţă a Senatului după asasinare; Cicero, un fanatic adept al Constituţiei tradiţionale, experimentat om politic, a obţinut amnistierea conjuraţilor şi a făcut un apel insistent la concordie; el n-a putut împiedica Senatul să voteze onoruri divine pentru Caesar şi interdicţia de a aduce vreo atingere actelor dictatorului. În Roma şi-a făcut reapariţia Marcus Antonius care, datorită trupelor aduse de Lepidus, domina scena politică. Atunci când la 20 martie au avut loc funeraliile lui Caesar, situaţia conjuraţilor a devenit critică: plebea romană, abil manipulată de Marcus Antonius prin citirea testamentului dictatorului care lăsase bunuri impresionante poporului roman şi chiar şi unora dintre conjuraţi, a incendiat casele acestora. Cât de nefavorabilă era atmosfera pentru asasinii lui Caesar în zilele următoare morţii dictatorului se vede şi dintr-o scrisoare, păstrată în corespondenţa lui Cicero, pe care Decimus Brutus, unul din complotişti, le-a trimis-o lui Iunius Brutus şi lui Cassius în ziua de 17 martie; Decimus Brutus relatează o discuţie pe care a avut-o cu unul din locotenenţii lui Caesar, Hirtius: acesta îl avertizase că populaţia capitalei şi armata erau în efervescenţă, foarte iritate de actul de la idele lui martie pe care-l socoteau criminal şi de neiertat; în consecinţă, Decimus Brutus consideră că participanţii la conjuraţie trebuie să se retragă în insula Rodos sau în alt loc îndepărtat în aşteptarea unor vremuri mai bune. La 18 aprilie acelaşi an Cicero exclamă disperat într-o scrisoare către editorul şi prietenul său Atticus: “O zei binefăcători! Tirania trăieşte, deşi tiranul a murit! Ne bucurăm de moartea tiranului, dar îi apărăm actele!” Ceva mai târziu, la 3 mai, Cicero formulază în alţi termeni aceeaşi idee “Noi împlinim toată voinţa regală, deşi regele a fost ucis” şi enumeră toate abuzurile noii puteri: falsificări de hotărâri ale Senatului, scutiri de datorii, acordarea de imunităţi în chip arbitrar, acordarea de avantaje materiale. În fapt atentatul de la idele lui martie eşuase. 

Eroarea fundamentală săvârşită de complotişti a fost că ei nu s-au concentrat decât asupra modalităţii prin care urma să fie eliminat fizic Iulius Caesar, socotind că, automat după aceea, sistemul tradiţional îşi va reintra în drepturi. Nu şi-au dat seama că Caesar pusese la punct o structură prin intermediul căreia el exercita actul de guvernare. Caesar a fost asasinat, dar structura a rămas intactă. Conjuraţii n-au pregătit o structură de putere care să contrabalanseze, dacă nu să înlocuiască, sistemul instaurat de Caesar. A crede că lucrurile decurg de la sine este o iluzie periculoasă. Talentul oratoric al lui Cicero nu era suficient pentru distrugerea sistemului pus la punct de dictator.

Surpriza trebuie să fi fost mare pentru asasini când au realizat că senatorii, adică acea categorie care teoretic avea tot interesul să se alăture imediat lui Brutus şi Cassius, n-au luat nici o iniţiativă - mulţi erau partizanii dictatorului; plebea romană era amorfă, dar a devenit violentă, când a aflat prevederile testamentului dictatorului. În acest haos exista o structură care în circumstanţele date reprezenta elementul decisiv, şi anume armata pe care adjunctul lui Caesar, Lepidus, a deplasat-o imediat în capitală.

Nu erorile tactice au determinat eşecul conjuraţilor, ci faptul că nu au pregătit o structură care să preia şi să-şi asume guvernarea. Cum adversarii lor aveau la dispoziţie o asemenea structură, asasinarea lui Caesar a fost din multe puncte de vedere un gest inutil.

v

BRUTUS TRĂDĂTOR ȘI ASASIN


La idele lui martie (15 martie) conform calendarului roman, în anul 44 e.A., la Roma s-a produs un asasinat care a devenit un eveniment epocal pentru istoria lumii. In plină Senatul roman, reunit în sala construită de Cneius. Pompeius pe Câmpul lui Marte, stăpânul absolut şi  aproape de necontestat al Romei, Caius Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti senatori. O conjuraţie vicleană, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, cu Marcus Iunius Brutus Caepio şi Gaius Cassius Longinus, cumnatul său, în frunte, dar și cu Decimus Iunius Brutus Albinus l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, că ar voi să reinstaureze forma de guvernământ monarhică. Cassius a fost conducătorul instigatorilor complotului și cel care l-a atras pe Brutus.


Marcus Iunius Brutus Caepio s-a născut în jurul anului 85 a.Hr., ca cel mai vârstnic fiu al unui politician roman cu acelaşi nume, un om care nu s-a făcut niciodată foarte remarcat pe scena publică. Totuși în 78 e.A. tatăl lui Brutus a fost ucis de către Gnaeus Pompeius, un tânăr general care avea să devină faimos. Copilul rămas orfan avea să fie educat de Marcus Porcius Cato, fratele vitreg al mamei sale Servilia, şi apoi adoptat de o altă rudă, Quintus Servilius Caepio, de unde i-a derivat şi numele complet.
Brutus şi pe alţi câţiva cetățeni de vază au fost reclamați de un turnător, numit Vettiuus că organizau în taină un complot pentru a-l ucide pe Pompeius. De fapt complotul nu a existat, iar unul dintre consulii în exerciţiu din acel an, Caius Iulius Caesar, a făcut tot posibilul pentru a-I scăpa de acuzaţii, cu atât mai mult cu cât avea o legătură amoroasă cu mama lui Brutus şi nu dorea să aducă sfârşitul tânărului pe care îl întâlnea adesea când venea în vizită la Servilia.


In următorii doi sau trei ani, Brutus a călătorit împreună cu Cato în Cipru, insulă cucerită de Pompeius şi anexată în 58 e.A. Sev știe că Brutus a reuşit să ajute oraşul Salamina, aflat în criză profundă, dar dobânda se ridica la nu mai puţin de 48%. Brutus s-a întors plin de bogăţii la Roma, unde s-a însurat cu Claudia. In 53 e.A. a fost ales quaestor, o primă magistratură care l-a lansat către cariera politică. Responsabilitatea sa o constituiau taxele din Cilicia, unde era guvernator socrul său, şi a profitat de ocazie folosindu-se de armata de acolo pentru a-şi rezolva treburile în Cipru. Marcus Tullius Cicero, viitorul guvernator al Ciliciei, va condamna acest comportament.
Intre timp, Roma se îndrepta spre o situație internă periculoasă, pentru că cei doi generali dobândeau multă putere: Pompeius controla Roma şi Hispania, iar Caesar câştiga prăzi şi popularitate prin cucerirea Galliei. Statul era ameninţat de izbucnirea unui război civil. Brutus, în schimb, şi-a îndeplinit obligaţiile de comandant militar în Cilicia şi Macedonia, trecând de partea politicienilor conservatori precum Cicero sau Cato, care urmăreau apărarea drepturilor Senatului în faţa generalilor. Războiul între Pompeius și Caesar a izbucnit până la urmă, în ianuarie e..A. Atunci, Brutus şi conservatorii s-au alăturat cauzei lui Pompei, care, însă, a fost învins în august 48 în bătălia de la Pharsalus. După bătălie, Caesar s-a arătat îngăduitor faţă de fiul iubitei sale, făcut prizonier.
 La rândul lui. Brutus i-a devenit recunoscător și prieten lui Caesar, care l-a trimis într-o misiune importantă în răsărit, l-a ridicat la rangul guvernator al Galliei Cisalpine, l-a ales praetor în anul 44 e.A şi i-a promis consulatul pentru anul 41 e.A. Nimeni nu mai primise astfel de onoruri extravagante. In adâncul său, Brutus rămâne însă pe convingeri conservatoare. După ce divorţează de Claudia se însoară cu Porcia, fiica lui Cato, dușmanul înveșunat al lui Caesar. In acelaşi timp îşi onorează socrul în cadrul unui pamflet. In 44 e.A. se văd semnele care anunţă că Caesar nu intenţiona să restaureze republica, proclamându-se dictator pe viaţă. Sursele (senatoriale, ce-i drept), îl acuză că ar fi căutat să devină rege. In acest context, 60 de senatori au pus la cale o conspiraţie ce a avut printre lideri şi pe Brutus. Decimus Brutus şi Cassius sunt şi ei implicaţi, chiar mai puternic. Asasinatul părea uşor de săvârşit, pentru că Caesar, ca şi Sulla, îşi demobilizează garda personală, încrezător că nimeni nu ar fi îndrăznit să provoace alt război civil.
Istoricul Suetonius relatează că Caesar, după întrarea în Senat, a dat la o parte nota prin care cineva dezvăluia complotul şi că l-ar fi ignorat pe Spurinna care îi prezisese nenorocirea. Istoricul ne mai povesteşte că atunci când s-a aşezat, conspiratorii s-au adunat în jurul lui, în frunte cu Tillius Cimber, care s-a prefăcut că vrea să-l întrebe ceva şi în schimb l-a apucat de togă. Când Caesar s-a plâns de violenţă, unul dintre fraţii Casca l-a înjunghiat, urmat de alte atacuri. A căzut cu 23 de răni a căzut.
 Brutus, care a lovit și el, a acţionat sub vălul unor iluzii. Omorârea “tiranului” nu însemna nicidecum că vechile structuri republicane îşi vor reveni pe deplin. Caesar învinsese senatul la Pharsalus şi nu mai exista drum de întoarcere la vechea ordine. In aceeaşi zi, asasinii s-au grăbit să ocupe Capitoliul, unde aveau o sigurantă cel puţin temporară.

Caesar
 După moartea lui Caesar puterea a ajuns în mâinile lui Marcus Antonius, care s-a asigurat de cooperarea lui Lepidus, comandantul trupelor lui Caesar din afara Romei. La apus a intrat în posesia documentelor şi bogăţiilor lui Caesar, putând astfel negocia dintr-o poziţie de putere. Pe 16 martie, a anunţat o şedintă cu Senatul ce avea să aibă loc ziua următoare. Le-a oferit complotiştilor o soluţie de compromis: graţierea în schimbul respectării dorinţelor lui Caesar şi venerării sale ca zeu. Când Piso, socrul lui Caesar, i-a deschide testamentul, Marcus Antonius a găsit acolo resursele pentru a intra în graţiile populaţiei. Grădinile lui Caesar urma să devină parc public, iar fiecare localnic să primească o sumă considerabilă de bani. Pe 20 martie, trupul lui Caesar a fost ars în for, iar zvonul despre distribuţiile pecuniare şi discursul fulminant al lui Marcus Antonius i-a sensibilizat pe cetăţeni. Speriaţi de întorsătura lucrurilor şi forţaţi de presiunea populară, Brutus şi aliaţii săi au părăsit oraşul spre beneficiul căruia susţineau că au luptat.


Moneda reprezentând pe Caesar - fals sec. 16 - Padova

Brutus s-a retras în Creta, o mică insulă și provincie răsăriteană, în calitate de fost praetor. Se apropia sfârșitul carierei sale. In anul 44 e.A, însă, s-a iscat un nou război civil, pentru că a apărut în scenă Ocatavianus (Octavius), fiul adoptiv al lui Caesar, care și-a aliat legiunile VII şi VIII, precum şi două legiuni ale lui Antonius, Martia şi a IV-a Macedonica. Pentru Brutus şi Cassius însemna o nouă şansă. Adunând o armată în est, nutreau speranţa că vor elibera Roma de sub jugul lui Octavianus care îl învinsese pe Marcus Antonius, restaurând puterea senatorială. Oraşe precum Xantus (Xantos), care nu au trecut imediat de partea lui Brutus, au fost sălbatic jefuite. Intre timp, Senatul a fost forțat să ajungă la o înţelegere cu urmaşul lui Caesar.  Acesta a primit consulatul pentru anul 42 e.A. A încheiat un tratat de pace cu Marcus Antonius, care încă mai controla Hispania şi Gallia, dar în 
schimb compromisul cu ucigaşii lui Caesar a fost declarat nul.


In anul 42 e.A, Marcus Antonius şi Octavianus au travesat Adriatica şi s-au confruntat cu armatele adunate de Brutus şi Cassius, reunite la Sardes în asia Mică. In două bătălii de lângă Phillipi, la ţărmul nordic al Mării Egee, cei doi au fost învinşi. Brutus s-a sinucis, după ce aflase că și Cassius procedase la fel. Visul lui de a reda puterile Senatului nu s-a împlinit, iar în curând Republica nu va mai fi decât o amintire.