duminică, 23 februarie 2014

ROMA - BAPTISERIUL DE LA LATERAN XXXX



Ca și Basilica Sfântul Ioan in Lateran, Baptiseriul său a fost clădit în prima parte a sec.al 4-lea (în jurul anilor 312-313), pe timpul domniei lui Constantin cel Mare. Elevația a fost realizată din cărămidă în totalitate și nu a fost placată cu material mai scump. Pe parcursul sec.al 4-lea, toți creștinii din Roma au fost botezați aici. Astăzi, el servește ceremoniilor din Sâmbăta Sfântă. A devenit model pentru toate baptiseriile ridicate în evul mediu timpuriu.  Are plan octogonal și este acoperit cu o cupolă. Baptiseriul depindea de catedrala Romei, adică de basilica Sfântul Ioan de Latran, de care a fost unit printr-o construcție târzie.

A fost refăcut de către papa Sixtus al III-lea, între anii 432-440, care i-a adăugat un nartex, un vestibul compus din două abside și un baldachin deasupra cuvei de botez octogonale. In jurul bazinului de botez se află un deambulatoriu.
In evul madiu timpuriu viitorii creștini se botezau la vârste înaintate și coborau treptele într-un bazin (cuvă) de piatră. Creștinul era botezat în picioare. Copii lor erau botezați în cristelnițe.
Cu aceeași ocazie, a refacerii din sec.al 5-lea, s-au ridicat pe centru opt coloane de porfir cu capiteluri corintice și s-au înscris pe antablamentul octogonal versuri referitoare la botez. Plafonul era decorat cu frescă reprezentând Bătălia de la podul Milvius.

Colonada superioară și lanterna centrală s-au adăugat în sec.al 16-lea. Papa Urban al VIII-lea a dat actualul aspect al baptiseriului, în sec.al 17-lea. Frescele datează din aceeași perioadă. De-a lungul timpului s-au adăugat edificiului patru capele: capela Sfântului Ioan Botezătorul, capela Sfântului Ioan Evanghelistul, capela Sfinșilor Rufinus și Secundus și capela Sfântului Venancus. Primele două au fost realizate în sec.al 5-lea de papa Hilerius. Cea de a treia a fost realizată în sec.al 12-lea în nartexul antic prin care se pătrunde în baptiseriu. Este un vestibul alungit prevăzut cu două abside, una decorată cu un frumos mosaic din sec al 5-lea. Cea de a patra capelă dateaxă din sec,al 7-lea, din inițiativa papei Ioan al IV-lea. Este ornată cu mosaic în stil bizantin, cu personaje alungite și puțin rigide.

Un mic portic, cu două coloane cu capiteluri și un antablament bogat ornamentat, era orientat de la baptiseriu spre basilică. Fațada din cărămidă a fost ornată, în 1657, de o friză desenată de Francesco Borromini, friză ce încorpora blazonul papei Alexandru al VII-lea.
Baptiseriul de la Latran este unul dintre cele mai vechi edificii creștine din Roma și cel care a inițiat planul octogonal la mulțime de baptiserii ridicate ulterior.

ROMA - PALATUL LATERAN XXXX



Un al doilea edificiu din complexul papal de la Lateran este Palatul de la Latran (Palazzo Latranense) Atunci când papa Grigore al XI-lea s-a reîntors la Roma, în 1377, după perioada în care papalitatea a avut ca sediu palatul de la Avignon, el a găsit la Lateran un palat devastat de ultimul incendiu și a trebuit să se instaleze la Vatican. Edificiul actual al palatului Lateran a fost reconstruit, între anii 1586 și 1589 de Domenico Fontana sub pontificatul lui Sixtus al V-lea (Quintus).
Fațada basilicii și o latură a palatului
Cladirea se află lipită de arhibasilică și ocupă locul antic al micului palat numit "Patriarhia", prima reședință a papilor din timpul lui Constantin cel Mare. După secole de decădere, palatal a fost reconstruit de către arhitectul Domenico Fontana. A fost gândit a fi reședința de vară a curții papale. Cu toate acestea, papii au preferat scaunul de la Vatican și nu l-au prea folosit ca reședință.. In secolele următoare Palatul de la Lateran a primit utilizări diferite . A fost folosit ca spital , ca ospiciu, și ca arhivă a Statului Papal. In anul 1838 a adapostit Muzeul Gregorian, fondat de papa Gregore XVI-lea . In 1960 , papa Ioan al XXIII-lea a transferat tezaurul muzeal la Muzeul Vaticanului, iar palatal a devenit doar sediu al Vicariatului.  A urmat o restaurare majoră și o reabilitare, lucrări finalizate în anul 1967. Din 1987, un etaj servește drept  Muzeul de Istorie al Vaticanului.
A doua fațadă a basilicii și a doua latură a palatului Lateran
Clădirea s-a inspirat de la Palazzo Farnese, deși a inclus mai multe forme severe, tipice perioadei de Contrareformă. Acoperă un plan dreptunghiular și are trei părți vizibile (a patra este lipită în partea dreaptă a aehibazilicii Sf. Ioan din Lateran) . Fiecare dintre acestea are un portal mare, cu coloane netede, cu balcon deasupra . Două dintre aceste balcoane au blazonul papei Sixtus  al V-lea (1585-1590), iar al treilea  poartă blazonul papei Clement al XII-lea ( 1730-1740 ) . La parter, pe toate laturile se deschid ferestre mari, cu pervazuri și cu bare de fier. La primul și al doilea etaj ferestrele au frontoane alternativ curbate și triunghiulare In partea de sus există o loggie de veghe cu coloane . Interiorul palatului are o curte înconjurată de un portic cu trei ordine suprapuse, adică trei loggii suprapuse. O scară monumentală duce la apartamentul papal, format din zece camere și o capelă. Aceasta este decorată cu fresce ce reprezintă episoade din pontificatul papei Sixtus al V-lea, în timp ce camerele sunt decorate cu episoade din istoria Imperiului Roman și creștin și cu episoade din Vechiul și Noul Testament .
In  camera numită Sala Concilierii a fost semnat, la 11 februarie 1929, Tratatul de la Lateran dintre Sfântul Scaun și statul italian, tratat semnat de Benito Mussolini și de cardinalul P.Gaspari. De atunci, clădirea este o parte integrantă a statului Vatican și se bucură de privilegiile de extrateritorialitate.
Vedere interioară a palatului Lateran - muzeu
Muzeul organizat aici cuprinde două părți: apartamentul papal și muzeul istoric.         
Apartamentul cuprinde zece săli, fiecare decorate cu fresce de la sfârșitul sec.al 16-lea.
Muzeul istoric cuprinde trei secțiuni consecrate istoriei papalității, ceremonialului pontifical și corpului de armată pontifical.
Vestigiile palatului medieval sunt:  Tricliniumul papei Leon a III-lea și Scala Sancta
Leon al III-lea (795-816) a inițiat construirea a două săli ale palatului. Din Triclinium, sau sala de masă, a mai rămas o absidă ornată cu mosaic, refăcut în sec.al 18-lea. Mozaicul amintește alianța dintre papa Leon al III-lea și Carol cel Mare: Carol a repus pe Leon al III-lea în scaunul papal, iar acesta din urmă l-a încoronat pe Carol ca împărat la Basilica Sfântul Petru de la Vatican.
Papa Sixtus al V-lea (1585-1590) a demolat ceea ce rămăsese din palatal medieval. In același timp el a păstrat foarte aproape de amplasamentul primitiv, capela privată a papilor. Pentru a o adăposti a dispus realizarea unui edificiu de către  Domenico Fontana. Pentru a accede la capelă el a cerut plasarea scării principale a palatului, tradițional identificată a fi aparținut palatului lui Pilat Pontius, scară pe care ar fi urcat Christos. Credincioșii urcă pe această scară sacră în genunchi. Alte scări sunt rezervate celor care urcă normal. Sus, capela papilor adăpostește relicve prețioase. Ea este numită Sancta Sanctorum, prin analogie cu Sfânta Sfintelor din templul de la Ierusalim.
Capela adăpostește icoana lui Christos, icoană numită archeropoete, adică nefăcută de mână omenească. Legenda spune că Sfântul Luca o începuse, dar a fost terminată de un înger. Ea a ajuns în "mod miraculos" de la Constantinopol la Roma, în sec.al 8-lea. In capela Sfântului Laurentius, care flanchează pe dreapta Capela pontificală, se poate vedea poarta antică de bronz cu închizători impresionante, care se deschide spre Sancta Sanctorum.
Pe ansamblu, palatal nu impresionează prin arhitectura sa, ci numai prin interioarele sale decorate și prin trecut.

vineri, 14 februarie 2014

ROMÂNIA COMUNISTĂ - BUNE ȘI RELE 1



La scurt timp după 23 august 1944, Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei Ileana, tabloul României comuniste de viitor: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne, dar fără nedreptăţile acesteia. O parte din cele relatate s-au  adeverit cu prisosință și au schimbat fața țării cu eforturi grele impuse populației de conducerea comunistă.
Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist. Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au făcut prin sacrificarea intereselor cetăţenilor şi în dauna bunăstării acestora. Deşi pe hârtie progresul economic pare evident faţă de perioada interbelică, în realitate venitul unui muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. In schimb s-au asigurat multe înlesniri sociale și multe gratuități, de care sărăcimea nu ar fi visat în fostul regim de dinainte de război. Cu toate eforturile de preluare abuzivă a produselor agricole de la țărănimea încă liberă, prin regimul „cotelor” împovărătoare, o lungă perioadă de timp, în anii 50, la orașe produsele alimentare s-au obţinut de bază de cartelă, în cantităţi minime. Situaţia, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii 60 şi în prima parte a anilor 70. Țărănimea s-a aflat totdeauna pe poziția unei populații secundare, menită să fie exploatată la sânge, ca în evul mediu, sub lozinca neoficială a activiștilor de partid, „trage pe țăran”. Oficial se folosea loznica “alianței dintre clasa muncitoare și țărănime”. Țăranii obțineau produse industriale de strictă necessitate numai prin plata cu produse din gospodăria proprie, prin troc cu statul comunist. Spre exemplu, petrolul (gazul lampant) se obținea prin schimbul cu ouă, sau cu păsări vii. La orașe mari, sau mici, se procurau produse de îmbrăcăminte tot pe cartelă. Drepturtile de cumpărare prin cartele era diferit, în funcție de categoria socio-profesională din care făcea parte posesorul (pensionari, copii, funcționari, muncitori cu muncă ușoară, muncitori cu muncă grea, etc). Cartelele erau împărțite în dreptunghiuri mici și erau colorate diferit. La pâine, care era numai neagră, cartelele aveau atâtea dreptunghiuri câte zile avea luna, iar vânzătoarea tăia dreptunghiul aferent (mai târziu cumpărătorul se putea duce la magazin cu dreptunghiurile deja tăiate). Spre exemplu, un pensionar și un copil aveau dreptul la 250 grame de pâine pe zi, iar un muncitor cu muncă grea avea dreptul la 450 grame de pâine pe zi. La cartelele pentru îmbrăcăminte dreptunghiurile corespundeau unei anumite valori. Pentru a cumpăra pânzeturi, sau confecții, se tăiau dreptunghiuri de valoarea produsului cumpărat. Plata se făcea separat, la sacerie, după tăierea dreptunghiurilor. Existau cartele pentru foarte multe produse alimentare sau industriale, printre care și pentru lemne. Unele produse dintre cele cartelate se vindeau și „la liber”. La acestea din urmă aveau acces și țăranii, pentru că ei nu primeau cartele pentru nici un produs.
La fel de adevărat este însă că au existat şi unele „binefaceri”: numărul ştiutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite creşe, grădiniţe, şcoli, spitale. Dar la fel de adevărat este şi că drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor au fost încălcate, sau lichidate, dacă ar fi să amintim doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la biserică devenise un gest de mare curaj pentru membrii de partid sau persoanele cu unele funcții), libertatea de circulaţie (ieşirile în afara ţării erau cvasi-imposibile pentru cetăţenii de rând) etc.
Unii susțin că economia socialistă a avut grave consecinţe asupra nivelului de trai al populaţiei în ultima parte a regimului Ceauşescu. Nu este adevărat. Economia, pe ansamblu, mergea bine și era aptă pentru exporturi masive. Exporturile exagerate au dus către o exploatare dură a forței de muncă (In schimburi prelungite și prin muncă în zilele de sâmbătă și duminică) și la lipsuri umilitoare în aprovizionarea populației,. La sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80 preţurile la alimente, servicii şi la bunuri de uz casnic şi cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice la orașe  datorită exporturilor, şi s-au reintrodus cartele la câteva produse alimentare, precum pâine, ulei și lactate. Țăranii  nu primeau cartele, ei trebuind să-și asigure alimentația din gospodăria proprie, sau pe plan local. Pe 19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi ulei au fost diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia, cartela fiind valabilă numai în localitatea de domiciliu. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez. Excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă.
Totul a culminat, în 1982, când s-a aprobat Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei. „Specialiştii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii Aceiaşi „specialişti” au stabilit că românii sunt nişte „îmbuibaţi” care consumă 3300 de calorii zilnic. Aşadar trebuie să mănânce mai puţin. În sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălţime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau cam de tipul: înălţime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălţime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. S-a considerat însă că „oferta” era prea generoasă şi, în 1984, s-a adoptat un nou plan alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român, având în vedere că fiecărui cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980! 
Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale de consum, ouă – de o anumită mărime –, lapte, la preţuri fixate de autorităţi. Ţăranii erau „binecuvântaţi” şi cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” (se amintește celebra reclamă „Nici o masă fără peşte!”) au intrat astfel în limbajul cotidian al românilor. Chiar şi pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în şir. Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine – în special Kent, erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.
            Criza alimentară era doar un aspect al celei generale în care se găseau românii. Deşi regimul se lăuda cu marile sale rafinării, benzina a fost raţionalizată (30 de litri /lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau număr cu soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, românii aşteptau ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil. În România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, copiii erau obligaţi să înveţe la lumina lămpilor cu gaz pentru că lumina era întreruptă zilnic. Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de „anii-lumină” ai epocii. „Conducătorul iubit” a recomandat cetăţenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raţionalizării agentului termic şi a apei calde menajere. În 1988, un decret aberant, ca atâtea altele, stabilea că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! 
            Agricultura socialistă, unde anual se raportau mari depăşiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul rezolvând şi acest aspect în stilu-i caracteristic, prin scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor/ studenţilor și a salariaților din posturile TESA, considerați neproductivi. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5 milioane de elevi şi studenţi au fost scoşi de la cursuri şi trimişi să lucreze în agricultură. Numărul salariaților obligați la muncile de recoltare nu s-a putut calcula.
              România stătea prost, în unele domenii, la capitolul tehnologie. Lucrurile nu stăteau bine nici la infrastructură, deși regimul comunist a extras țara din evul mediu prin asfaltarea a zeci de mii de kilometri de drumuri naționale, județene și comunale. Reţeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de drumuri şi autostrăzi era şi el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă – Bucureşti – Piteşti, cu circa 100 kilometri. Nu este, deci, greşit să se afirme că situaţia deplorabilă din punct de vedere alimentar și a bunurilor de larg consum, dar și mizeria în care era ţinut poporul român, a contribuit decisiv la căderea regimului comunist în decembrie 1989. In momentul respectiv s-a uitat că prin sacrificarea unor dorințe de libertate, statul comunist reușise să nu mai aibă datorii externe, mutase în locuințe noi milioane de locuitori, că ridicase nivelul cultural a majorității populației, că transformase România într-o țară industrială, producătoare în aproape toate domeniile industriale, că asigurase gratuitate în domeniul sănătății, învățământului, culturii și în multe alte domenii, că ridicase numeroase stațiuni de odihnă și balnerare, în care asigura concedii ieftine, accesibile tuturor locuitorilor și realizase multe, multe altele.