luni, 29 aprilie 2013

ROMÂNIA - RESTRICȚII COMUNISTE


             La scurt timp după 23 august 1944, Gheorghiu Dej îi zugrăvea principesei Ileana, tabloul viitoarei României comuniste: o lume modernă, industrializată, cu ştiinţă de carte, având parte de toate binefacerile lumii moderne dar fără nedreptățile acesteia.
Lucrurile aveau să stea cu totul altfel decât le-a zugrăvit liderul comunist. Măsurile luate pentru modernizarea ţării (industrializarea, colectivizarea etc.) s-au făcut cu mari sacrificii datorate despăgubirilor de război, a lipsei de experiență, a preocupărilor politice revanșarde și în dauna bunăstării populației. Cu toate progresul economic parea evident față de perioada interbelică, în realitate venitul unui muncitor, în anul 1963, era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938. O lungă perioadă de timp, în anii 50, produsele alimentare s-au distribuit de bază de cartelă în cantități minime. Cartelele de alimete dădeau dreptul anumite cantități de produs în funcție categoria muncii depuse (muncă grea, medie sau ușoară, la funcționari) și în funcție de vârstă (pensionari, copii, etc.)  Spre exemplu, un muncitor din industria grea putea primi zilnic, pe cartelă, 450 grame de pâine neagră, un pensionar care lucrase înainte de război primea 250 de grame, iar un copil tot 250 de grame. A mai existat o piață particulară, țărănească, care putea suplini nevoile alimentare și a salvat populația de incompetența și incapacitatea comerțului sectorului de stat. Tot pe cartele se distribuiau și textilele, lemnele de foc, etc. Situația, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii 60 şi în prima parte a anilor 70.

La fel de adevărat este însă că au existat şi multe progrese: numărul știutorilor de carte a crescut permanent; au fost construite, creșe, grădinițe, școli, spitale, șosele asfaltate (înainte de război existând numai 1.800 de Km de șosele asfaltate), o agricultură modernă, o industrie multilateral dezvoltată, capabilă de exporturi largi și un sector de cercetare ce cuprindea toate sectoarele economiei. Dar la fel de adevărat este că drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor au fost încălcate după nefastul model sovietic. Sumar trebuie amintite doar: libertatea de exprimare (regimul comunist aplicând o cenzură extrem de dură asupra tuturor mediilor de exprimare), libertatea confesională (simplul mers la biserică devenise un gest de mare curaj), libertatea de circulație (ieșirile în afara țării erau cvasi-imposibile pentru cetățenii de rând) etc.
Dorința și ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a crea o Românie independentă financiar a condus la o politică financiară dură, sprijinită pe exporturi masive din toată economia și, mai ales, din agricultură. Această politică a avut grave consecințe asupra nivelului de trai al populației în ultima parte a regimului Ceaușescu. La sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80, prețurile la alimente, servicii și la bunuri de uz casnic și cotidian, au început să crească. Lipsurile alimentare au devenit cronice, și s-au reintrodus cartelele ce „funcționaseră” cu aproape treizeci de ani în urmă. Pe 19 decembrie 1980 s-a emanat legea „pentru constituirea, repartizarea și folosirea pe județe a resurselor pentru aprovizionarea populației cu carne, lapte, legume și fructe”. Consumul de alimente era raționalizat în fiecare județ, circulația liberă a produselor fiind practic împiedicată. Mai mult, fiecare județ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la prețuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la pâine, la zahăr și ulei au fost diferențiate pe categorii de populație: rații mai mari pentru orășeni și mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantități limitate, ajungându-se la situații aberante ca o persoană să nu poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. Cei din mediul rural nu aveau dreptul la cartele d pâine, trebuind să-și asigure necesarul din grânele obținute, pe zile muncă, de la CAP. In octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea și combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populației”, stabilea pedepse cu închisoarea de la șase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unitățile comerciale de stat și cooperatiste, în scop de stocare, în cantități care depășesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez. Excepție făceau legumele şi fructele pentru iarnă.
Totul  a culminat în 1982, când s-a aprobat Programul de alimentație științifică a populației. „Specialiștii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane este de 2700 – 2800 de calorii, ori aceiași „specialiști” au stabilit că românii sunt niște „îmbuibați” care consumă 3300 de calorii zilnic. Așadar trebuie să mănânce mai puțin. In sprijinul hotărârii se venea cu recomandări medicale privind raportul dintre înălțime şi greutate. Astfel, pentru un bărbat de 1,65 m înălțime, cu vârsta între 30 – 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg; pentru unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, greutatea trebuia să fie de 80,5 kg. La femei, „standardele” erau cam de tipul: înălțime 1,57 m / vârsta 30 – 39 ani / greutate 56,6 kg; înălțime 1,68 m / vârsta 40 – 49 ani / greutate 66,9 kg. Consumul anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; pește și produse din pește: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăți; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg. Se consideră însă că „oferta” este prea generoasă şi, în 1984 se adoptă un nou plan alimentar în care rațiile erau mult reduse față de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curățenia poporului român, având în vedere că fiecărui cetățean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980! Locuitorii satelor erau obligați, pentru a primi rațiile, să vândă la cooperativele locale ouă – de o anumită mărime –, lapte, la prețuri fixate de autorități. Țăranii erau „binecuvântați” și cu alte solicitări aberante. Spre exemplu, dacă doreau să sacrifice un porc, țăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidașii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peștele oceanic” (ne amintim de celebra reclamă „Nici o masă fără pește!”) au intrat astfel în limbajul cotidian al românilor. Chiar și pentru aceste produse se stătea la „coadă” ore în șir, dar este adevărat că toată lumea "se descurca". Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau țigările fine – în special Kent, erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.
Criza alimentară era doar un aspect al restricțiilor impuse populației. Deși țara era producătoare de țiței și dispunea de mari rafinării în care procesa și țiței din import, benzina a fost raționalizată (30 de litri /lună); circulația automobilelor a fost restricționată – cele care aveau număr cu soț circulând într-o duminică, cele fără soț în duminica următoare. Fabricile de mașini se numărau şi ele printre marile realizări ale regimului, dar datorită exporturilor românii așteptau uneori ani de zile până le venea rândul să poată achiziționa un autoturism. In România socialistă, care se dorea „multilateral dezvoltată” până în anul 2000, lumina era întreruptă în deceniile 70-80 în orele de seară. Becurile trebuiau să fie doar de 40 wați, dar în comerț se găseau oricând becuri de 60, 75, sau 100w. Consumul industriei era atât de mare încât a fost sacrificat consumul populației la orele de vârf.  Concomitent, Conducătorul statului a recomandat cetățenilor să pună pe ei „o haină în plus”, în momentul în care s-a luat decizia raționalizării agentului termic și a apei calde menajere. In 1988, un decret de economie a energiei stabilea ca în spațiile publice – cu excepția școlilor şi grădinițelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă! Agricultura socialistă, unde anual se realizau producții mari și chiar depășiri de plan, ducea de fapt o mare lipsă de mână de lucru, regimul rezolvând și acest aspect într-un stil caracteristic: scoaterea la muncile agricole a militarilor, elevilor și studenților. Spre exemplu, în anul 1981, 2,5 milioane de elevi și studenți au fost scoși de la cursuri și trimiși să lucreze în agricultură.  Armata lucra și la toate marile șantiere ale țării și chiar în mine de cărbuni.
România stătea prost la infrastructură. Rețeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi telefonice la o populație de peste 23 milioane locuitori. Sistemul de șosele și autostrăzi era și el într-o stare jalnică, existând o singură autostradă, București – Pitești, cu puțin peste 100 de kilometri.