luni, 25 februarie 2013

JAFUL ȘI DEGRADAREA DIN ECONOMIA ROMÂNIEI POST-DECEMBRISTE 1


           
Academicianul Dinu C. Giurescu a emis în 2009 o părere amară despre situația economică a României. De atunci s-au scurs patru ani, care au împins și mai mult țara spre o prăpastie a istoriei sale, cel puțin egală cu cea fanariotă. Alături de cele spuse de academicianul istoric au trebuit adăugate și alte date de mizerie  din economia condusă de o pleiadă de afaceriști veroși și de politicieni veroși din așa-zisele partide democratice.

Dinu C. Giurescu spunea: Dl. Ministru al Economiei declara în ianuarie (2009), la reuniunea din Braşov a Partidului Democrat-Liberal: „La Ministerul Economiei am în vedere o politică de reindustrializare a României şi o politică de asigurare a securităţii energetice a României…; industria este cea mai importantă componentă de valoare adăugată brută la creşterea economică, a PIB” (sublinierea D.C.G.). Domnia Sa are dreptate când reaminteşte aportul industriei în economie; o face folosind conceptul de reindustrializare. Un demers corect - după toate probabilităţile. După Lovitura de stat, cu ajutor străin, din 1989, noii guvernanți au trecut la prădarea țării și la vinderea pe bază de mită a unui covârșitor de capacități de producție, fabrici, uzine, complexe agro-zootehnice, a bogățiile subsolului și a unor rețele de infrastructură vitale ale țării. Noii guvernanți, pe lângă faptul că nu au avut nicio legătură cu economia reală înainte de 1989, s-au triat dintre cei mai veroși trădători ai intereselor țării, motivând că jaful lor era justificat de ura împotriva lui Ceaușescu. Jaful economic la scară mare a devenit o practică nepedepsită de nicio autoritate sau de nicio lege. Au apărut peste noapte averi uriașe ale unor nemernici fără școală și fără experiență sau studii economice. Averile monstruoase realizate prin fraudă directă, sau prin falsuri și “inginerii” financiare tâlhărești nu au fost niciodată cercetate de conducerea statului, pentru că lupii nu vroiau și nu puteau să se mănânce între ei, indiferent din ce partid făceau parte (exista un singur partid, cel al bandiților cu gulere albe și al distrugătorilor de țară).  

Dinu C. Giurescu mai spunea: Un demers care ne aminteşte de industria existentă până în 1989 este idificator. Atunci, România era o ţară industrial-agrară. „Industrializarea socialistă”, aplicată cu rost, dar şi fără rost, a avut ca rezultat construcţia şi punerea în funcţiune a sute şi sute de fabrici, întreprinderi şi linii de producţie noi, răspândite în mai toate judeţele ţării. Istoria României în date (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003) consemnează principalele unităţi ale feluritelor ramuri, inclusiv acelea ale industriei uşoare şi alimentare, toate realizate sub regimul socialist, mai ales pe timpul conducerii statului de către Nicolae Ceaușescu.

Astăzi România importă aproape tot: chibrituri, săpun, cremă de pantofi, perii de dinţi, conserve de tot felul, cămăşi, haine, pantofi, aparatură casnică, aparatură electronică, hârtie, birotică de tot felul, vase de bucătărie, sticlărie, materiale de construcţii şi izolaţii, carne de pui, carne de porc, roşii, castraveţi, pepeni, mere, pere, căpşuni, struguri, caise, piersici… România agrară nu-şi mai poate hrăni locuitorii cu produsele solului şi recurge la importuri din Turcia, Grecia, Spania, Italia, Franţa, Germania, Ungaria. Combinatul „Comtim” de lângă Timişoara (1.000.000 porci anual) a fost falimentat şi închis în anii ‘90. Presa remarca de curând costul ridicat al cărnii de porc adusă din import!!! Mai există industria farmaceutică română? Rămâi mirat când farmaciile îţi vând un medicament fabricat în România. Măreâe structuri industriale au fost demolate și tăiate pentru valorificarea la fier vechi. Nu răspunde niciun guvern ? Tote structurile industriale distruse erau averea statului. De starea sau conservarea lor trebuia să răspundă guvernele și parlamentele ce s-au succedat. Va veni oare ora pedepsei populare _

De la o ţară industrial-agrară în anii ‘80, România este astăzi o ţară a tot importatoare, o piaţă de desfacere a produselor aduse din alte părţi. Are situația unei foste colonii !!!

Ce a devenit industria existentă în anii ‘80? Câtă a rămas, câtă a dispărut?

Poate că în unele cazuri tehnologia utilizată era depăşită şi nu mai putea fi valorificată în continuare. In alte cazuri, nu mai exista piaţă de desfacere - am pierdut-o pe propria noastră mână, mai ales, pieţele din Federaţia Rusă şi din alte părţi. Dar este aproape sigur că o bună parte din industrie a fost dată la o parte fără vreo motivaţie reală, ci numai din perspectiva câştigului strict personal. Răspunsurile vor veni cândva, dar nu curând.

In prezent, reindustrializarea este la ordinea zilei. Sau, cel puţin, aşa ni se spune. In realitate este inexistentă.

O refacere a industriei proprii va întâmpina, foarte probabil, o îndărătnică rezistenţă. Aceea a importatorilor. Aceea a grupurilor de interese şi a unei părţi a birocraţiei care se vor bate să nu se schimbe nimic. Se va adăuga dificultatea majoră a găsirii fondurilor necesare. Reindustrializarea va cere şi un consens al partidelor politice, indiferent de orientările lor programatice (toate cu nuanțe de stânga). Se va cere imperios schimbarea politicilor fiscale pentru ca întreprinzătorii, îndeosebi cei mici şi mijlocii, să se dezvolte şi să dea de lucru oamenilor. Se va solicita voinţă politică pusă în aplicare timp îndelungat. Dar cine să realizeze ceva pentru economia României ? Noul guvern Ponta, din decembrie 2012 ? Este un guvern care a tăiat toate fondurile pentru dezvoltare economică, iar suma infimă alocată investițiilor merge spre obiective neproductive. Toate acestea constituie bariere reale. Rămâne de văzut dacă şi în ce măsură vor fi înlăturate.

Reindustrializarea reprezintă o cale firească de revenire spre normalitate, de constituire a unei pieţe interne funcţionale pentru producţie şi consum. Următorii doi-trei ani vor arăta dacă România se va îndrepta pe acest drum sau dacă va rămâne o piaţă de desfacere a produselor din import, inclusiv hrana.

3 martie 2009

P.S. Am aflat şi de alte mărfuri importate şi vândute în pieţe: praz din Spania, usturoi din China şi Spania, varză din Polonia, morcovi din Israel. Stăm cum nu se poate mai bine!!

*

Pentru informarea opiniei publice şi îndeosebi a tineretului în vârstă de 18-35 de ani, am extras din volumul Istoria României în date, Editura Enciclopedică, 2003, unităţile de producţie industrială puse în funcţie între 1969 (Congresul al X-lea P.C.R.) şi 1989 (până la Congresul al XIV-lea).

A. Unităţi industriale: fabrici, întreprinderi, uzine, secţii. Astfel:

1969

Piese de schimb şi reparaţii de utilaj chimic (Găeşti)

1970

Fibre artificiale (Săvineşti); laminorul de 6 ţoli (Uzina de ţevi - Roman); laminorul de benzi la rece (Combinatul siderurgic - Galaţi)

1971

Laminor de benzi la cald (idem)

1972

Carton şi confecţii de carton (Drobeta Turnu Severin); anilină (Făgăraş)

1973

„Electro-Argeş” (Curtea de Argeş); alumină (Tulcea); amoniac (Slobozia); Combinatul metalurgic (Târgovişte); aparataj electric auto (Sf. Gheorghe)

1974

Prefabricate din beton (Timişoara); plăci aglomerate din lemn (Bistriţa); rulmenţi (Alexandria); lianţi şi azbociment (Fieni); plăci aglomerate din lemn (Miercurea Ciuc)

1975

RIFIL (Săvineşti); aparataj electrotehnic de joasă tensiune (Botoşani); produse din beton celular autoclavizat (Adjud); uree (Săvineşti); utilaj chimic (Borzeşti); tractorul cu încărcător hidraulic (Craiova); linie de ciment (Fieni); linie de var (Fieni); mecanisme şi transmisii (Reşiţa); locomotive Diesel electrice de 4000 CP (Craiova)

1976

Hidrofugarea uleiurilor provenite din ţiţei naftenic

1977

Feroaliaje (Tulcea); îngrăşăminte chimice (Arad)

1978

Aglomerate, la Combinatul siderurgic Galaţi; Hidromecanica II (Braşov); amoniac şi acid azotic (Tg. Mureş); mase plastice pentru construcţii (Bistriţa); aparate de măsurat şi control (Vaslui-Rediu)

1979

Ciment (Taşca-Bicaz); ţevi sudate (Zimnicea); noua rafinărie de petrol de la Borzeşti; instalaţii pentru producerea de normal-parafine (Piteşti); maşini unelte, accesorii şi scule (Baia Mare); Rafinăria Midia-Năvodari; sârmă şi produse din sârmă (Buzău); faianţă (Baia Mare); mase plastice (Sf. Gheorghe); amoniac (Făgăraş)

1980

Panouri electropneumatice (Bacău); aparate de măsură şi control (Suceava); produse sodice (Giurgiu); furnalul 3 (Călan, întreprinderea Victoria); acumulatori pentru autoturisme (Bistriţa)

1981

Materiale refractare (Turda); complexul de cracare catalitică pentru producerea de benzină, motorină şi gaze asociate (Piteşti); piese grele turnate din oţel (Lugoj); linia automatizată de turnare a pieselor complexe din utilaje de aluminium (23 August, Bucureşti); oxigen şi azot (Combinatul de îngrăşăminte chimice, Arad); primul laminor la Combinatul siderurgic Călăraşi; turnătoria de oţel la Combinatul de utilaj greu din Iaşi; piese turnate şi forjate din oţel (Bistriţa); ţevi inoxidabile şi oţeluri aliate la Uzinele „Republica” (Bucureşti); linia de fabricare a tuburilor de sticlă magnezia (Târgovişte); fibre sintetice (Câmpulung Muscel); utilaj minier (Tg. Jiu); piese turnate (Slatina); clorură de amoniu (Borzeşti); fenolacetonă (Brazi)

1982

Fabricarea în serie a strungurilor „Carusel” cu comandă numerică (Uzina mecanică Roman); materiale refractare (Brăila); producerea formolului şi acetonei (Brazi); laminor de benzi electrotehnice (Combinatul de oţeluri superioare, Târgovişte); prima autobasculantă Diesel electrică de 110 tone (Întreprinderea mecanică Mârşa, Avrig); prelucrarea cherestelei din lemn de plop (Cernavodă); instalaţia de separare electromagnetică a metalelor rare din nisipuri (Electroputere, Craiova); instalaţia de alchilamină (Râmnicu Vâlcea); izolatori de medie şi înaltă tensiune (la Electro-mecanica, Turda); celuloză chimică (Brăila); oţeluri speciale (Cristuru Secuiesc).

1983

Plăci aglomerate din lemn (Palas-Constanţa); laminorul de ţevi de 20 ţoli (Întreprinderea de ţevi, Roman); sulfură de carbon (Brăila); instalaţia de alchilare cu acid fluorhidric (Teleajen); instalaţia de producere a cauciucului polibutadienic (Brazi); polipropilenă (Teleajen); combinele autopropulsate de recoltat porumb (Întreprinderea de autocamioane Braşov); instalaţia mobilă de sudat şine de cale ferată (Braşov); întreprinderea de biosinteze (Calafat); instalaţia de foraj multifuncţional (Ploieşti)

1984

Rulmenţi (Bârlad); „Mecanica” Vaslui; amidon şi glucoză (Calafat); locomotiva Diesel electrică de 1100 CP (23 August, Bucureşti); prelucrarea maselor plastice (Tulcea); uzina cocsochimică (Reşiţa); nutreţuri combinate (Zalău); ciment Medgidia II; fibre sintetice (Caransebeş)

1985

Tramvaie cu comandă multiplă (Timişoara); troleibuze (Iaşi)

1987

Utilaj tehnologic (Bistriţa); ferite (Urziceni); „Electrotimiş” (Timişoara); ţevi (Slatina); utilaj minier (Satu Mare); Combinatul metalurgic (Tulcea)

1988

Uzina de prelucrare a minereurilor de cupru (Zlatna)

Nu au fost incluse în această enumerare: construcţiile de nave maritime, hidrocentralele, deschiderea de noi mine, metroul bucureştean, platformele de foraj maritim, instalaţiile de foraj minier, Canalul Dunăre-Marea Neagră, extinderile la uzinele sau întreprinderile existente, şantierele de irigaţii; construcţiile de locuinţe; noua amenajare a cursului Dâmboviţei (Bucureşti).

*

B. Unităţi de producţie din industria uşoară şi alimentară, intrate în producţie între 1969-1989, în ordinea cronologică a punerii lor în funcţiune:

1969

Fabricile de: zahăr (Buzău); articole de sticlărie (Bucureşti)

1971

Filatura de bumbac (Slobozia)

1972

Produse lactate (Tg. Jiu)

1974

Sticlărie pentru articole de menaj (Bistriţa); Filatura de bumbac (Alexandria); porţelan pentru menaj (Curtea de Argeş)

1975

Textile (Năsăud); malţ (Reghin); mobilă (Curtea de Argeş); mobilă modulată (Arad)

1976

Ţesătorie de bumbac (Baia Mare)

1977

Relon V (Săvineşti); tricotaje (Focşani)

1978

Confecţii (Scorniceşti); vase emailate (Sighişoara); ţesături din in (Paşcani); zahăr (Paşcani); mobilă din panouri înobilate; mobilă corp (ambele la Bistriţa)

1979

Confecţii (Sighetu Marmaţiei); bumbac cordat (Tg. Lăpuş); confecţii (Vulcan); vase emailate (Focşani)

1980

Confecţii (Săveni, jud. Botoşani); mobilă (Bălceşti, jud. Vâlcea); filatură de bumbac cordat (Negreşti, jud. Vaslui)

1981

Mobilă (Pucioasa); filatură de bumbac (Murgeni, jud. Vaslui); fire artificiale (Viscofil, Bucureşti); mătase („Victoria” din Iaşi); filatura de bumbac (Abrud); tricotaje (Panciu, jud. Vrancea); ulei de in şi soia (Ţăndărei); zahăr (Ianca)

1982

Tricotaje (Nehoiu, jud. Buzău); mobilă stil (Nehoiu, jud. Buzău); filatură de bumbac (Flămânzi, jud. Botoşani); scaune pliante (Câmpina); conserve şi semiconserve din peşte (Constanţa); bere (Bragadiru, Bucureşti); mătase (Brăila); zahăr (Arad)

1983

mobilă (Tg. Mureş); textile neţesute (Râmnicu Vâlcea)

1984

Mobilă (Tecuci); industrializarea sfeclei de zahăr (Timişoara); furnire estetice (Comăneşti)

1987

Confecţii (Curtea de Argeş)

*

Ce a mai rămas astăzi din toate aceste unităţi de producţie?

NOTĂ : Enumerările distinsului academician sunt departe de a se aropia de cruda realitate. Pe desupra, România se găsește și pe panta unei decadențe morale și spirituale de neimaginat.

 

duminică, 24 februarie 2013

GHEORGHE GHEORGHIU--DEJ -- ȘI HRUSCIOV


          

In zilele de 18-25 iunie 1962, Nichita Sergheevici Hrusciov a efectuat o vizită oficialăîn România, în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat a Uniunii Sovietice. Climatul în care s-a desfaşurat această vizită nu a fost tocmai favorabil.După retragerea trupelor sovietice din România, în iunie 1958, conducerea de la Bucureşti a început o acţiune sistematică vizând derusificarea şi destalinizarea instituţiilor publice şi a vieţii politice din ţară. Din 1960 – 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al C.C. al P.M.R., şi Ion Gheorghe Maurer, preşedinte al Consiliului de Miniştri (din martie 1961), au demarat acţiuni vizând ieşirea României de sub tutela sovietică şi promovarea unei politici externe independente. Au avut loc negocieri între reprezentanţii guvernului român (Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Bârladeanu ş.a.) şi firmele occidentale ale căror bunuri fusesera naţionalizate în 1948 – 1950, statul român acordând despăgubirile cuvenite. Pe aceasta bază, România a început să achiziţioneze maşini şi utilaje moderne, cu care şi-a dotat industria, să contracteze împrumuturi externe, să realizeze unele întreprinderi mixte, să obţină licenţe de export din statele capitaliste dezvoltate (S.U.A., Franţa, Marea Britanie, Elveţia, Italia etc).
 
La începutul anului 1960, N.S. Hrusciov a lansat ideea că, în întrecerea paşnică dintre capitalism şi socialism, socialismul trebuia să învinga. U.R.S.S. urma să depăşească S.U.A. din punct de vedere economic, pâna în anul 1980. În acest scop se impunea o accelerare a ritmului de dezvoltare economică a statelor socialiste, printr-o „diviziune internaţionala socialistă a muncii”. În februarie 1960 s-a desfăşurat la Moscova Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste din Europa. Cu acel prilej, s-a ridicat problema specializării pe domenii economice: unele state să se axeze pe producţia de bunuri industriale, altele pe creştere a producţiei agricole. In acest spirit, România şi Bulgaria urmau să furnizeze celorlalte ţări din C.A.E.R. produse agricole şi furaje. Delegaţia româna, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a acceptat aceasta teză, invocând faptul ca ea nu fusese înscrisă pe ordinea de zi. În comunicatul final al Consfătuirii, problema diviziunii internaţionale a muncii şi producţiei nu a figurat, dar ea a fost pusă oficial, astfel că avea să fie mereu evocată în anii urmatori. Pentru prima dată de la înfiinţarea C.A.E.R., în 1949, România adoptase un punct de vedere diferit faţă de celelalte state socialiste.
Rafuiala cu chinezii

Anul 1960 a marcat începutul polemicii publice între P.C.U.S. şi P.C. Chinez, care exprima, în fond, lupta pentru supremaţie în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţionala. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost implicat, fără voia sa, în aceasta acţiune. În zilele de 20 – 25 iunie s-a desfăşurat cel de-al III-lea Congres al P.M.R., la care au participat delegaţi a peste 60 de partide comuniste şi muncitoreşti. Profitând de prezenţa sa la Bucureşti, N.S. Hrusciov a propus organizarea unei reuniuni a acestor partide, care să se desfăşoare în ziua de 24 iunie, iar liderul român a acceptat. Mai mult decât atât, N.S. Hrusciov l-a propus pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să prezideze aceasta reuniune, în calitate de gazdă. În februarie 1963, primul secretar al C.C. al P.M.R. avea să precizeze: „Eu am rugat să se prezideze acea sedinţă cu rândul, dar Hrusciov n-a vrut. Parcă a făcut-o dinadins, să mă facă de râsul lumii”. Reuniunea s-a transformat într-o „răfuială” a P.C.U.S. şi a lui N.S. Hrusciov personal, cu Partidul Comunist Chinez, în frunte cu Mao-Zedung. Liderul sovietic a difuzat un material de 76 de pagini, în care-i critica în termeni aspri pe chinezi şi mai ales pe Mao-Zedung. Conform obiceiului, delegaţii partidelor comuniste din Polonia, Bulgaria, Ungaria, R.D. Germana s.a. au susţinut punctele de vedere expuse în materialul prezentat de sovietici. Pe de alta parte, Peng Zhen, reprezentantul P.C. Chinez, a ripostat, respingând acuzaţiile aduse. N.S. Hrusciov i-a spus lui Peng Zhen ca este „dogmatic”, iar acesta l-a caracterizat pe liderul sovietic ca fiind „oportunist”. A fost prima dispută publică între cele două partide şi acest fapt s-a consumat în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să aprecieze, în februarie 1964: „Este neplăcut pentru că în Bucureşti s-a întâmplat prima lovitura dată unităţii mişcării comuniste. Istoriceşte, aceasta este prima lovitură“.


Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a aflat „la mijloc”, prezidând o reuniune care, în loc să aprecieze modul în care s-a desfăşurat Congresul P.M.R., a devenit teren de confruntare între chinezi şi sovietici. El avea să afirme că a trebuit să conducă o reuniune de„scandalagii”, drept care nu şi-a exprimat un punct de vedere faţă de poziţiile exprimate de cele doua tabere. Faptul că liderul român nu s-a aflat de partea lui N.S. Hrusciov nu a scapat atenţiei participanţilor. Reflectând asupra acestui moment, Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că nu şi-a dat seama cu ce „tertipuri” umblă N.S. Hrusciov, dar de atunci a devenit mai atentşi mai prevăzător. In vara anului 1960, N.S. Hrusciov a declanşat o amplă acţiune de propagandă în favoarea păcii, pentru dezarmare şi asigurarea muncii paşnice pentru toate popoarele lumii. Propunerile liderului sovietic au fost susţinute de statele participante la Tratatul de la Varşovia, care se pronunţau pentru întrecerea paşnica între capitalism şi socialism. În septembrie 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a deplasat, la propunerea lui N.S. Hrusciov, împreuna cu ceilalţi conducători ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, la cea de-a XV-a sesiune a O.N.U.. Călătoria cu vasul „Baltica” a fost extrem de mediatizată, deoarece semnifica, în concepţia liderului de la Kremlin, deplina unitate a lagărului socialist în jurul Uniunii Sovietice. El urma să facă de la tribuna O.N.U. o propunere istorică, şi anume dezarmarea generală şi totală, care să ducă la înlăturarea razboiului din societatea omenească. Această propunere nu a găsit ecoul aşteptat, fapt ce l-a iritat pe N.S. Hrusciov, care a recurs la gesturi şocante, ca de exemplu exprimarea protestului faţă de modul de desfăşurare a lucrărilor Adunării generale, prin lovirea pupitrului cu propriul său pantof.

Gheorghiu-Dej nu accepta instructiunile lui Hrusciov

Dincolo de propaganda oficială, s-a dovedit că forma nu a putut salva fondul. Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să ramână la sediul misiunii României la O.N.U., neacceptând să fie „instruit” seară de seară de N.S. Hrusciov, asupra programului din ziua următoare şi a conţinutului luărilor de cuvânt ale delegaţilor. Divergenţele dintre cei doi au ieşit în evidenţă la sfârşitul sesiunii, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a plecat cu avionul spre ţara. Mai mult, s-a oprit la Viena şi a făcut o vizita oficială într-o tara capitalistă, Austria, unde, în zilele de 21 – 22 octombrie, a purtat discuţii cu cancelarul Julius Raab şi vicecancelarul Bruno Pittermann.
In 1961 s-a intensificat campania de presă din Uniunea Sovietică, în favoarea diviziunii internaţionale socialiste a muncii, susţinută de celelalte state membre C.A.E.R., mai puţin România. Pe acest fond, în zilele de 6 – 7 iunie 1962 a avut loc la Moscova o nouă consfătuire a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti ale ţărilor membre C.A.E.R, la care liderul polonez Wladislav Gomulka a prezentat un document, în care se preconiza crearea unui organism suprastatal, cu putere de decizie. Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la C.A.E.R., a întrebat ce ar mai însemna suveranitatea statelor socialiste, dacă hotarârile se luau peste capul conducerilor legale. Oarecum surprins de aceasta întrebare, N.S. Hrusciov a replicat că suveranitatea va fi respectată. Problema a rămas în studiu, iar hotarârea urma sa fie luată ulterior.
Atitudinea liderilor de la Bucureşti, care nu mai urmau necondiţionat linia stabilită de Kremlin, aşa cum făceau Wladislav Gomulka (Polonia), Walter Ulbricht (R.D. Germana), Tudor Jivkov (Bulgaria), Anton Novotny (Cehoslovacia), János Kádár (Ungaria), îl irita pe N.S. Hrusciov. El condamnase practicile lui I.V. Stalin în relaţiile cu conducatorii statelor socialiste, dar nu accepta ca aceştia să nu-i recunoască rolul de „frate mai mare”, ale cărui „sfaturi” trebuiau urmate, spre binele comun.
Hrusciov, la Bucureşti
Cu aceasta stare de spirit, N.S. Hrusciov a venit în vizită oficială la Bucureşti, în ziua de 18 iunie 1962, fiind decis să-i aducă „pe calea cea bună” pe Gheorghe Gheorghiu-Dej şi pe ceilalţi „tovarăşi români”.
 
Conducerea P.M.R. a hotarât ca vizita să fie puternic mediatizată. Presa, radioul şi televiziunea au consacrat spaţii largi prieteniei româno-sovietice, subliniind semnificaţia deosebită a prezenţei lui N.S. Hrusciov în România, al cărui portret a fost amplasat pe principalele instituţii din capitală şi din localităţile în care se deplasa înaltul oaspete (Craiova, Lupeni, Borzeşti, Constanta s.a.). Gheorghe Gheorghiu-Dej a decis să-i arate lui N.S. Hrusciov realizările românilor în diverse domenii de activitate, mai ales în industrie. Peste tot au fost planificate mitinguri ale prieteniei româno-sovietice, la care din partea română, alături de primul secretar al C.C. al P.M.R., au luat cuvântul şi alti conducători: Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gaston Marin ş.a. Evident, era o tactică aplicată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care semana foarte bine cu cea din 1958, când retragerea trupelor sovietice a fost însoţită de festivităţi, discursuri despre „prietenia veşnică” dintre Republica Populara Româna şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, daruri oferite tuturor militarilor Armatei Roşii care părăseau România etc.
 
Încă din prima zi a vizitei sale, N.S. Hrusciov a început cu reproşurile, dar nu a găsit reacţia aşteptată, de acceptare şi supunere. De aceea – aşa cum arată unul dintre însotiţorii săi -, pe parcursul vizitei „a fost tot timpul supărat” şi a făcut unele gesturi publice de care numai el era în stare. La Craiova a vizitat Uzina Electroputere, unde, la ieşirea din secţia de asamblare, se aflau câteva locomotive Diesel electrice, gata de plecare în probe. N.S. Hrusciov nici n-a vrut să se uite la ele şi s-a întors cu spatele. Nu numai conducătorii P.M.R., dar şi muncitorii şi inginerii craioveni care participaseră la pregătirea vizitei, sperând că liderul sovietic va aprecia activitatea lor, au rămas decepţionati şi chiar revoltaţi de acest gest. N.S. Hrusciov era supărat că România cumparase licenţa de la o firmă elvetiană, devenind astfel producator de locomotive competitive la nivel european. Într-o discuţie avută cu Alexandru Bârlădeanu, în februarie 1963, N.S. Hrusciov a menţionat că Uniunea Sovietică producea 2.000 de locomotive pe an, în timp ce România fabrica doar 100, punând apoi o întrebare retorică: „Va rog să comparaţi singuri ce ar fi fost mai economic?”.
 
In timpul vizitei la Uzina „Griviţa Roşie” din Bucureşti, conducătorul sovietic a privit cu atenţie utilajele, iar la adunarea publică a declarat că acestea erau vechi, din vremea copilăriei sale. Prezent la această întreprindere, de care el îşi legase numele de militant revolutionar, prin implicarea în organizarea grevelor din ianuarie-februarie 1933, Gheorghe Gheorghiu-Dej a preferat să nu-i dea o replică în public.
Discreditarea industriei româneşti
Prin gesturile şi atitudinile sale, N.S. Hrusciov urmărea să acrediteze ideea că în România industria nu avea nici o perspectivă şi, ca atare, efortul liderilor de la Bucureşti de a dezvolta această ramură era inutil şi chiar pagubos, deoarece alte state socialiste (Uniunea Sovietica, Cehoslovacia, R.D. Germană) îi puteau furniza maşinile şi utilajele de care avea nevoie. În schimb, România trebuia să pună accentul pe agricultură, mai ales pe cultura porumbului şi a furajelor. El venise la Bucureşti cu mai multe planşe pe care erau înscrise suprafaţa arabilă a României, plantele care urmau a fi cultivate şi în ce proporţii. A indicat chiar şi tehnologia care trebuia folosită. N.S. Hrusciov se considera un specialist în agricultură şi ajunsese la concluzia că cea mai mare productivitate se obţinea prin semănarea porumbului în cuiburi, la anumita distanţă, pentru a forma câte un patrat. România nu a aplicat aceasta metodă. Evident supărat, N.S. Hrusciov s-a adresat membrilor delegaţiei române: „Eu v-am spus, dar nu vă mai spun, faceţi cum credeţi voi, să nu ziceti că mă amestec în treburile voastre interne“. Le-a amintit că românii sunt „mămăligari” şi de aceea trebuia sporită producţia de porumb, iar el le oferise calea recoltelor bogate. Nedorind să polemizeze cu oaspetele sau, Gheorghe Gheorghiu-Dej a organizat o vizită la Institutul de Cercetări pentru Cereale de la Fundulea, unde specialiştii au prezentat realizările obţinute de România în cultivarea porumbului. Aici se produceau hibrizi de înaltă productivitate, care erau perfect adaptaţi condiţiilor pedo-climatice din ţara. N.S. Hrusciov nu i-a putut convinge pe specialişti, mai ales ca aceştia veniseră cu elemente foarte concrete, dar, la mitingul care a avut loc în Bucureşti, sub pretextul că vrea să împărtăşească din experienta Uniunii Sovietice, a insistat asupra necesităţii de a se cultiva porumbul în patrat. Acest act a fost interpretat de Gheorghe Gheorghiu-Dej ca o desconsiderare a punctului de vedere al specialiştilor, dar şi al conducerii de partid şi de stat a României. Paul Niculescu-Mizil nota că primul-secretar ar fi apreciat: „Este o grosolănie, o bădărănie. Poporul meu este printre primele popoare care au cultivat porumb în Europa. Cum poate el să ne înveţe cum se seamană acestă plantă?“.
„S-a purtat la noi ca un stapân cu slugile”

N.S. Hrusciov s-a arătat preocupat şi de creşterea şi taierea porcilor în România. În timpul discuţiilor de la C.C. al P.M.R., el a afirmat că românii taie porcii prea mici, la numai 25 kg. Aceasta apreciere era surprinzătoare, mai ales că ea a fost urmată de declaraţia că românii erau risipitori. Referindu-se la acest moment, Emil Bodnaraş, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., a menţionat (la şedinţa Biroului Politic din februarie 1963) că N.S. Hrusciov s-a comportat „ca un controlor de raion care a venit să ia la rost pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru că taie porcii la 25 kg”. Primul secretar al C.C. al P.M.R. l-a informat că în România porcii se tăiau la peste 100 kg, dar N.S. Hrusciov a declarat că el avea informaţii din surse sigure, în timp ce interlocutorul său cunoştea datele din statistici. El i-a atras atenţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej să aiba grijă să nu cadă sub influenţa birocraţilor. „S-a purtat la noi ca un stăpân cu slugile”, avea sa aprecieze Emil Bodnaraş, care a menţionat că N.S. Hrusciov, nelăsându-se convins de liderul român, a declarat că va face singur calculele. După câteva ore „a dublat media tăierilor, de la 25 la 50 kg. Gheorghe Gheorghiu-Dej preciza la respectiva sedinţă a Biroului Politic: „Comunicându-ne acest lucru, ne-a spus că noi am fi vrut să-l îngenunchem, să-l punem să ne ceară scuze. Noi i-am spus că este foarte bine dacă în câteva ore a dublat media tăierilor şi că poate cu timpul va ajunge la media exactă”. Evident, N.S. Hrusciov nu era omul care să-şi ceară scuze pentru cele afirmate. După o asemenea discuţie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reflectat asupra surselor de informare folosite de liderul de la Kremlin, ajungând la concluzia că se impunea scoaterea din ţară a consilierilor sovietici, care activau peste capul conducerii de partid şi de stat a României.
Hrusciov refuză garda de onoare

Momentul cel mai penibil din timpul vizitei s-a consumat la Constanţa. Conducerea locală a decis ca primul secretar al C.C. al P.C.U.S. şi preşedintele Consiliului de Ministri al U.R.S.S. să fie salutat la sosirea în gară cu o garda de onoare, formată de militari din marină. Emil Bodnaraş avea să relateze: „Când a văzut din tren garda aliniată pe peron, mi s-a adresat supărat şi brutal: Ce, vreţi să arataţi ca aveţi marină? N-am nevoie de marina voastră”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut comandantului gărzii să nu mai dea onorul, deoarece N.S. Hrusciov nu era de acord. Militarii au părăsit nedumeriţi peronul, iar asistenţa a privit mirată acest incident neplăcut pentru constănţeni, dar şi pentru conducătorii României. Atitudinea lui N.S. Hrusciov era determinată de faptul că, potrivit aprecierilor sale, România avea cel mai scăzut nivel al cheltuielilor militare în cadrul Tratatului de la Varşovia şi nu era cazul ca el să fie pus în situaţia de a-i saluta pe ostaşii români, dând astfel girul său politicii guvernantilor de la Bucureşti.

 
După ce a vizitat România timp de o săptămâna şi a avut discuţii ample cu liderii P.M.R., N.S. Hrusciov a plecat, în ziua de 25 iunie 1962, şi mai nemulţumit, comparativ cu momentul sosirii. Vizita sa „de prietenie” nu numai că nu a aplanat disensiunile ivite între conducerea de la Bucureşti şi cea de la Kremlin, dar le-a şi amplificat. Pe de o parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a simţit ofensat de atitudinea arogantă a oaspetelui său. Emil Bodnaras avea să conchidă că N.S. Hrusciov „a fost un obraznic”, iar acest fapt s-a observat nu numai în timpul discuţiilor oficiale, dar şi în întreprinderile vizitate şi în discursurile publice rostite. S-a văzut limpede că N.S. Hrusciov nu accepta să fie „contrat” de un conducător care începuse să „iasa din rând” şi care-l călca tot mai des pe nervi. Viitorul apropiat avea să aducă noi elemente privind relaţiile româno-sovietice, care au devenit tot mai tensionate. Propunerea lui N.S. Hrusciov din 1963, vizând ameliorarea acestei relaţii printr-o discuţie „tête à tête” cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, avea să fie respinsă de liderul de la Bucureşti.
 

sâmbătă, 23 februarie 2013

ELECTROPUTERE 2 - DEZASTRUL ECONOMIEI ROMÂNE DUPĂ 1989


      
12 hectare de hale aparținând uzinelor Electroputere, au fost vândute, pentru a fi amenajat un mall (AUCHAN) cu o suprafață de 55.000 de metri pгtrați, care găzduiește circa 120 de magazine diverse, un fel de bazar modern cu ștaif..
In urmă cu 20 de ani, uzina Electroputere avea peste 12.000 de angajați, iar locomotivele și celelate produse de mare tehnologie pe care le fabrica se vindeau în aproape toată lumea.
Cum s-a ajuns aici? Așa cum România a ajuns să fie mai mare exportatoare de banane și de portocale, decât de produse agricole autohtone.
Urmare a politicilor înțelepte și oneroase duse de interesele economice străine și susținute de toți guvernanții cărora le-am conferit, din prostie,legitimitate în ultimii 20 de ani. Industria romвnească a fost distrusă sistematic și metodic, singura ei vină fiind aceea de a fi competitivă și jenantă pentru corporațiile străine.
Jaful „științific” al industriei românești a fost încurajat și motivat de primul premier „așa-zis democrat” al Romвniei, dar și trădător – Petre Roman – care, în ianuarie 1990, a lansat conceptul de retehnologizare și pe cel de ”industrie neeficientă
a  celei românești Fгcând referire la obiectivele industriale din perioada comunistă, le-a catalogat drept „fiare noi cu valoare de fiare vechi”, afirmaюie ce s-a transformat în sintagma care a etichetat industria noastră, drept un „morman de fiare vechi”. In acest fel, s-a deschis calea privatizărilor pгguboase, prezentate opiniei publice drept inegalabile succese pe calea integrării în structurile euro-atlantice. Acțiunea, pe ansamblu, s-a dovedit o mare crimă națională. Nici „Electroputere” Craiova n-a scгpat. Ea era una din mândriile industriei româ nești, pentru care liderii comuniști Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au fost în stare să-i înfrunte pe ruși pentru a o pгstra, S-a transformat într-un mall, proprietate străină, în care se vând, cu precădere numai prosuse ale industriilor străine .

Intre 1941-1949, la societatea din Craiova s-au executat doar reparații la locomotivele cu abur. Incepвnd din 1949, uzina s-a profilat pe fabricarea locomotivelor de mină și a tramvaielor. Apoi, în 1956, s-au achiziюionat, din Elveția, șase locomotive Diesel-electrice, 10 motoare Diesel tip 12 LDA 28 și 10 echipamente electrice complete. Totodată, s-a cumpгrat licența de fabricație a unei locomotive Diesel-electrice, fabricată de firmele Sulzer Frères, Brown Bovery și S.L.M.. De asemenea s-a încheiat un contract pentru furnizarea de utilaje necesare producției de locomotive. Locomotivele au fost realizate prin conlucrarea uzinelor de la Reșița și Craiova. Astfel, în anul 1964, au fost asamblate la Craiova 85 de locomotive Diesel-electrice.
Pe vremea în care Romвnia achiziționa licența și începea fabricarea locomotivelor Dsiesel-electrice la Craiova, în URSS existau deja trei uzine care produceau locomotive. Cu toate acestea, autoritățile române au preferat licența elvețiană, stârnind nemulțumirea Moscovei, manifestată explicit, cu ocazia vizitei efectuate de Nikita Hruєciov la Craiova, în iunie 1962. Poziția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost însă fermă, uzina de la Craiova continuându-și activitatea. Ajuns secretar general al PCR, Nicolae Ceauєescu s-a preocupat de dezvoltarea uzinei craiovene. Planul cincinal 1966-1970 a prevăzut dotarea Căilor Ferate Române cu 630 de locomotive Diesel-electrice, 1 100 vagoane de călători și 23.250 de vagoane de marfă cu patru osii, precum și electrificarea a 430 km de linie de cale ferată. De asemenea, Nicolae Ceauєescu a aprobat dezvoltarea Uzinei Electroputere, astfel încât din 1967 s-a început fabricarea locomotivei electrice tip Co-Co, seria 060-EA. Totodată, s-a început producția de aparataj de оnaltă tensiune și motoare electrice. La sfârșitul lui 1969, Uzina de la Craiova a atins ritmul maxim de fabricație, producвnd 150 de locomotive Diesel-electrice și electrice pe an.

Nicolae Ceauşescu a aprobat dezvoltarea uzinei de la Craiova în scopul construirii din anul 1967, a locomotivei electrice tip CoCo, seria 060-EA. Tot în aceaşi perioadă s-au adoptat măsuri pentru produce­rea de aparataj de înaltă tensiune şi mo­­toare electrice (circa 3.000 de bu­că­­ţi pe an) şi realizarea a 360 de locomotive Diesel-electrice tip 060 DA şi 89 de locomotive electrice tip CoCo. La sfîrşitul anului 1969, Electroputere a realizat 150 de locomotive Diesel-electrice şi electrice pe an.   În perioada 1966-1970 au fost făcut investiţii la uzina din Craiova în valoare de 450 de milioane de lei.  Până în anul 1989 au fost construite peste 1.400 de locomotive Diesel-electrice şi aproape 1.000 de locomotive electrice.
Nicolae Ceauєescu a aprobat dezvoltarea Uzinei de Construcții de Mașini de la Reșița, a Uzinei 23 August din Bucureєti, precum și a fabricii de vagoane de la Arad. La Reșița s-au fabricat anual 170 de motoare pentru locomotivele Diesel-electrice realizate la Craiova. Pentru Uzinele 23 August, ritmul maxim anual de producюie a fost stabilit la 80 de locomotive Diesel-hidraulice și 400 de motoare Diesel de 350 și 700 CP.


Tracțiunea Diesel în România


Primele automotoare Diesel românești au fost fabricate în 1934 la uzinele “Malaxa” din Bucureєti și Astra din Arad.
Tracțiunea Diesel – în adevгratul sens al cuvвntului – a fost utilizată de rețeaua CFR începвnd cu 1959, odată cu construirea primelor locomotive Diesel-electrice de 2.100 CP de tip 060-Da și 060-DA1. Din 1960, Uzina “Electroputere” Craiova a devenit fabricantul general care executa echipamentul electric al transmisiei și montajul general, iar Uzina Constructoare de Maєini Reșița devenea constructorul motorului Diesel 12 LDA 28, sub licența Sulzer, al transmisiei mecanice și al boghiurilor. Evoluția industriei socialiste românești a condus la dezvoltarea parcului de locomotive Diesel și apoi electrice care, treptat, au înlocuit definitiv locomotivele cu aburi. Primele locomotive Diesel românești au fost proiectate inițial pentru trenurile de marfă. Succesul acestora a determinat utilizarea lor și pentru remorcarea trenurilor de călători. Pentru aceasta au fost operate unele modificгri tehnice menite a  spori viteza locomotivelor de la 100 la 120 km/h.


Tracțiunea electrică în România


Pe 9 decembrie 1965, în țara noastră au intrat primele locomotive electrice, pe secția de remorcare Predeal - Braєov. Locomotivele aveau o putere de 5.100 kW єi o viteză maximă de 120 km/h. Din nou, Uzina “Electroputere” Craiova a devenit liderul constructorilor de locomotive, realizând partea electrică și montajul general al locomotivelor electrice tip 060-EA єi 060-EA1, aceste tipuri de locomotive situвndu-se printre cele mai moderne locomotive europene.
Cu ajutorul locomotivei experimentale tip EA2-122, s-a atins recordul de viteză al Căilor Ferate Române, adică 204 km/h, pe tronsonul Florești Prahova - Buda.


Politica industrială a României europene


Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000, a trasat ca obiectiv strategic, transformarea Uniunii Europene în cea mai competitivă și dinamică economie din lume, capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe și mai bune, și coeziune socialгă
Acest deziderat se regгsește în Programul de Guvernare pe 2005 – 2008 al guvernului Tгriceanu, primul guvern al Romвniei europene. Programul are 27 de capitole, iar capitolul 13 este dedicat Politicii industriale, al cărei „obiectiv strategic
este creєterea competitivității și performanțelor industriei românești în context european și mondial. Politica industrială a Romвniei urma a fi elaborată țințnd seama de interesul național, în beneficiul public ăi în respect pentru siguranța cetățeanului. Obiectivele generale ale politicii industriale sunt: creșterea competitivității; sporirea rolului cercetării și dezvoltгrii; promovarea unui management durabil al resurselor și protecșia mediului; îmbunătățirea pregătirii profesionale și ocuparea forței de muncă. In viziunea Guvernului instrumentele pentru aplicarea viitoarei politici industriale a României urmau a fi: asistența sectorială, privatizarea și restructurarea, asistența pentru export, susținerea IMM-urilor și dezvoltarea regională, accesul la informație și tratarea externalităților”.
Nimic despre industria grea, despre industria constructoare de mașini, ci doar referiri la susținerea IMM-urilor. U toate că practica socială a dovedit că numai marile companii dețin adevărata forță financiară, Guvernul a pus accent pe intreprinderile mici și mijlocii.  Dar nici această politică nu a fost în stare să o susțină.
Programul de Guvernare al cabinetului Boc, pe perioada 2009 – 2012, cuprindea 29 de capitole și o Anexă cu „Prognoza Principalilor Indicatori Macro Economici”. Nici un capitol nu face referire expresă la politica industrială, vizând ramurile cu adevгrat importante ale industriei și necesitatea reindustrializării țării. Din pгcate, viziunea Guvernul Boc, pare a se limita la „un proiect extrem de important reprezentat de reabilitarea termică a blocurilor, proiect care are cel puțin două avantaje majore: economie la factura plătită de cetățean, iar pe de altă parte, este vorba despre locuri de muncă și comenzi pentru industria autohtonă.” Așadar, industria autohtonă se rezumă la producerea poliesterului expandat precum și a diblurilor și cuielor necesare aplicării acestuia pe fațadele blocurilor.  In această situație, locul adevăratei industrii românești este doar în istorie. Deci, nu e de mirare că Uzina „Electroputere” Craiova s-a transformat  în mall.
Cu banii obținuți din vânzarea halelor, patronii au plătit o parte din datoriile istorice ale fabricii, iar autoritățile speră să încaseze mai mulți bani din impozite de acum încolo. Potrivit viceprimarul din Craiova, Mărinică Dincă (2004-2008): “Vor fi 1.000 de locuri de munca la mall cănd se va deschide. Pвnă atunci 700-1.000 de oameni vor lucra la amenajarea mall-ului”.
Ei, da! Bravo! Asta da realizare!!!: din peste 12 000 de locuri de muncă la Elecroputere Craiova în 1989, se vor realiza în decursul anului 2011, 1 000 de locuri de muncă, marcând o nouă “victorie” a capitalismului românesc.
Dezastrul economic adus de „Involuția” din decembrie 1989, în România, este egal cu rezultatele unui război devastator, cu singura deosebire că alături de năruirea economică s-a provocat .și una spirituală.

Imediat după Involuţie, Electroputere Craiova a început să aibă din ce în ce mai puţine comenzi, iar situaţia a devenit una critică. Uzina a fost scoasă la privatizare, iar în anul 2007 grupul Al Arrab din Arabia Saudită a preluat de la stat pachetul majoritar de acţiuni ale Electroputere, pentru suma de  2,3 mil. euro. Omul de afaceri Fatih Taher a promis la vremea respectivă că va face investiţii de câteva zeci de milioane de euro. A promis că o să producă la Craiova locomotive pentru a le exporta în Orientul Mijlociu. Producţia de locomotive a devenit o amintire, Taher a fost interesat doar de activele şi terenurile societăţii. A vândut uzina în urmă cu doi ani  pe bucăţi. 
Compania şi-a redus drastic vânzările de vehicule feroviare, mai multe linii de producţie au fost închise, în prezent producând doar transformatoare de putere.    Primul mall din Craiova a fost amenjat în fostele hale ale Uzinei Electroputere. Totul s-a construit pe o  suprafaţă de 30.189 de metri pătraţi, din care 20.000 metri pătraţi au fost ocupaţi de magazine, de un hypermarket şi de un  magazin bricolaj. Au fost amenjate şi aproximativ 1900 de locuri de parcare.    "Electroputere Shoping Center" (Auchan) , a fost construit de  compania K&S Electric Power Point, deţinută de oameni de afaceri belgieni, iar investiţia se ridică la 45 de milioane euro.

Va veni, destul de curând vremea când românii se vor trezi și vor spulbera adunătura de profitori și trădători de țară !!!

joi, 21 februarie 2013

LISTĂ SUMARĂ DE COMUNIȘTI EVREI - VINOVAȚI DE HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA



     Această listă include NUMAI O MICĂ PARTE cu evreii care au preluat guvernarea României în primii ani ai regimului communist adus de tancurile sovietice. Aceşti evrei au realizat un Holocaust (Genocid) împotriva românilor care este parte a Holocaustului Roşu. De asemenea, lista îi cuprinde şi pe evreii care au venit la putere după 1989 şi care sunt produsul sistemului comunist.
Abraham Ecaterina
Apostol Gheorghe, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc
Aritonovici Sami
Badan Alexandru, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
Bakal Israil
Baranga Aurel alias Ariel Leibovich, inspector general al artelor.
Bădău Alexandru, alias Braunstein şeful sectiei de evidenţă a străinilor
Beiner Sigi (Sigfried? Siegmund? Bainer, Bayner)
Bercovici Levin alias Lewin Bercovich, tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
Bogopolski Haim
Breslaşu Marcel, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
Brucan Silviu (Samuil Brukner, Samuel Bruckner), redactor şef al Scânteii
Bruhiş Mihail (Ştrul Pinhusovici Kofman, Kaufmann)
Bughici Simion
Bunaciu Avram alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
Cassian Nina (Renée Annie Cassian), poetă
Călugăru Ion, scriitor
Chişinevschi Iosif alias Iakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
Chişinevschi Liuba alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste. UFDR [sotia evreului: Iosif Chişinevschi].
Cristescu Pavel alias Kleinmann
Crohmălniceanu Ovid (Moise Kahn), critic literar
Crăciun Constanţa
Costea (Zeider), Mirel, în 1944 era Seful Serviciului de Informatii din Formatiunile de Lupta Patriotice, sef Sectia Cadre a CC al PCR.
Cotovschi Grigore
Czeller (Zeller), şeful securitatii în nord-vestul Ardealului.
Constantinescu Miron alias Mehr Kohn, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
Dobrogeanu-Gherea Constantin, alias Solomon Katz –social democrat.
Dulgheru Mihai(Dulbergher Mihai - State security colonel, inspector of all prisons)
Ebner Silvia
Einhorn Wilhelm
Faierstein (Feierstein, Feuerstein) Raia (Raisa?)
Fainaru Harry, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
Flexer Michael (Flechser, Flachser)
Florescu Mihail alias Iacobi
Frenkel Isak
George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
Georgescu Teohari, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
Goldberger Fanny
Goldberger Nicolae (Goldberger Miklós)
Goldstein Max
Goldstein Seiman
Graur Alexandru alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române.
Gurevici Herş Leib
Gutmann Heinz, şef al Serviciului Secret Civil.
Haupt Moise, general, comandant militar al Capitalei.
Holban alias Moscovich (Moscovitz), şef al Securităţii pe Bucureşti.
Hollingher Isidor (Hollinger)
Ion Iliescu
Iliescu Ion, Preşedinte al României
Iosifescu Silviu (Silvian!) alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române.
Kleiman (Kleinmann), Moisei Solomonovici
Kofman (Kaufmann?) Iakov
Kohn Hillel
Koller Ştefan, (colonel of State Securitaty, comander of Aiud Prison)
Lăzărescu N. alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris.
Leibovici, Ştrul Abramovici
Lemkovici Feiga
Levin Misha secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
Luca Elisabeta
Lupu Petre (Pressman, Pressmann)
Lutenko Moisei
Levin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
Liman Horea, alias Lehman, redactor secund al Scânteii.
Marin "Gaston" Gheorghe (Gh. Grossmann)
Mezincescu Eduard (Mezingher, Mesinger)
Moghioroş Alexander, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.
Morghenstern (Morgenstern), Izrail (Israel) Markovici
Naş Leon (Littman, Littmann)
Nicolschi Alexandru (Boris Grünberg), colonel of State Securitaty
Manole Ofelia
Oieru Simon, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
Bogdan Olteanu
Olteanu Bogdan, preşedinte al Camerei Deputaţilor din Parlamentul României
Ana Pauker (Hannah Rabinsohn)
Pauker Ana alias Hannah Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
Pauker Marcel
Pintilie Gheorghe (Pantelei "Pantiuşa" Bodnarenko; numele idiş necunoscut; Grünberg?), general de Securitate; soţia, Ana Toma
Porumbacu Veronica (Scherfelberg), poetă
Rădăceanu Lotar alias Lothar Wuertzel, ministrul muncii.
Răutu Leonte, alias Lev Oigenstein
Roller Mihail, Preşedinte al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor.
Petre Roman
Roman Petre, prim ministru al României
Roman Valter, alias Ernő Neuländer, maior KGB, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
Samoilă alis Samuel Rubinstein/Rubenstein, director guvernator al Scânteii.
Sielberman (Silbermann) Iosif
Saevici Faibisch
Sam Asriel, alias Şerban, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă.
Sencovich Alexander, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
Sepeanu Tudor
Stoica Gheorghe (Moscu Cohn)
Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
Stöffel Emeric, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.
Suder William, alias Wilman Suder , şef al Contra Spionajului.
Szillagy Ida, prietenă a Anei Pauker, reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
Ştrul Mauriciu, comander of State Security in Galaţi
Teigher Simion (Teiger)
Tertulian, N. (Nathan Veinstein/Weinstein), literary critic
Tismăneanu Leon (Lev Moiseevici Tismeneţki)
Toma Sorin (Moscovici), pressman of "Scânteia"
Ungureanu Mihai Răzvan, membru supleant în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist
Vass Ghizela, a condus secţia externe, evreică maghiară, bunica lui Bogdan Olteanu
Vihrev, Abram Naumovici
Vinter Joan alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.
Voicu Ştefan (Aurel Rottenberg)
Voiculescu Ervin alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
Zaharescu Barbu (Zuckerman, Zuckermann)
Zamfir Laurian, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii.
Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
Zeiger Lev, director general în Ministerul Economiei.
Zighelbaum (Ziegelbaum), Strul
Wassermann Ilka, reala directoare a Ministerului de Externe.
Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
Weiss Ludovic
Pentru cei interesați de faptele mizerabile ale evreilor comuniști există lucrări foarte documentate, lucrări care cuprind o listă mult mai largă de mizerabili evrei comuniști, precum și biografia lor.
Prezenta listă este preluată de pe internet și nu are un caracter documentat.

MAREȘALUL ANTONESCU - "AVEM DOVEZI"


             
DOMNULE FILDERMAN

In două petiţii succesive îmi scrieţi de "tragedia zguduitoare" şi mă "imploraţi" în cuvinte impresionante, reamintind de "conştiinţă" şi de "omenie" şi subliniind că sunteţi "dator" să apelaţi "la mine" şi "numai" la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.
         Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură "este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei".
         Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţele celor umili şi fără apărare. Înţelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi la timp, durerea mea, care era aceea a unui neam întreg.
         Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?
          Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.
         Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut, când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. (s.n.)
         Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
         In timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus doliul în multe familii româneşti.
         Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.
         Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.
Cel care a trădat România și Armata română
la 23 august 1944
         V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?
         V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., câţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.
         Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.
         Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.
Ultimul mare erou al românilor
Mareșalul Ion Antonescu
          In regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Când au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.
         Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.
         Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.
         Iţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?
        Te îngrozeşti? Te înduioşezi?
        Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.
         Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.
        Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de cei ce nu merită, înduioşaţi-vă de cei ce merită.
Plângeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă fac şi Dvs atâta rău.
MAREŞAL ANTONESCU
19.X.1941
P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a fost îngropat de viu din ordinul şi sub ochii comisarilor sovietici jidani, deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătându-le că are 4 copii.
           Comentariu: Textul de mai sus este răspunsul prin care generalul Ion Antonescu îl pune la punct pe Wilhelm Filderman, autorul unui memoriu încărcat de invenţii şi exagerări cu privire la evreii deportaţi în Transnistria "fără altă vină decât aceea de a fi evrei". O formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferinţele evreilor de pretutindeni. S-o fi potrivind în alte părţi, dar pentru evreii din România nu are nicio acoperire în fapte. In România nu a existat vina de a fi evreu, dovadă fiind faptul că majoritatea copleşitoare a evreilor nu au fost afectaţi de legile aşa zis anti-semite, ceea ce a declanşat un veritabil exod al evreilor din toată Europa ocupată de Hitler către România. Nu i-a speriat pe acei evrei perspectiva de a fi supuşi unui regim de izolare în Transnistria, unde au ajuns toţi evreii apatrizi, care nu aveau cetăţenie română şi despre care nu se putea şti cu ce intenţii, în vreme de război, se refugiau la noi. Alături de aceşti evrei care nu aveau actele în regulă, în Transnistria au fost deportaţi câteva sute de evrei comunişti sau ştiuţi a fi agenţi anglo-americani (spioni).
Așa arată acum cel care putea să semneze
comutarea pedepsei cu moartea a Mareșalului Antonescu

         Fireşte, probabil că cei mai mulţi evrei nu se făcuseră vinovaţi de crime sau activităţi anti-româneşti, iar cei mai mulţi dintre evreii vinovaţi fugiseră deja în Uniunea Sovietică. De aceea, evreii nu au fost încarceraţi, ca nişte criminali, aşa cum mulţi dintre ei ar fi meritat, ci, pentru că printre ei se aflau şi oameni nevinovaţi, au fost numai strămutaţi cu familia şi izolaţi, în localităţi şi locuinţe din care populaţia civilă se refugiase în interiorul Uniunii Sovietice. Asemenea procedeu este acceptat de legile internaţionale ale războiului.
         Evreii duşi în Transnistria au fost cazaţi în locuinţe omeneşti, au avut o largă libertate de mişcare. Interdicţia impusă era să nu se intre în acele localităţi fără permis special! Era o măsură care îi proteja pe evrei de localnicii ucrainieni dornici să se răzbune pentru crimele evreilor care au "gestionat" înfometarea Ucrainei şi uciderea prin inaniţie a milioane de ţărani din Ucraina în anii 30. Se aud şi azi voci în Ucraina care le reproşează autorităţilor româneşti din Transnistria că i-au apărat şi protejat pe evrei în urmă cu 70 de ani! Inclusiv pe evreii autohtoni din Transnistria!
         Li s-au oferit evreilor din Transnistria locuri de muncă plătite. Ideea a fost că statul român nu se simte obligat să le poarte de grijă unor persoane care nu sunt loiale faţă de România, faţă de români!
        Evreii au fost lăsaţi să se descurce singuri, au avut dreptul să primească orice bunuri ca ajutoare, inclusiv bani, de oriunde, de la oricine! Din păcate, peste ani, acest regim de izolare, de minimă izolare, în condiţii relativ acceptabile, civilizate, a căpătat numele de exterminare, iar românii au fost acuzaţi de genocid anti-evreiesc, de holocaust!
        Este nu numai o minciună şi un fals, cel mai grosolan fals de care am avut parte noi, românii, vreodată, în istorie!
        Dar mai presus de orice este o nedreptate care se face comportamentului românesc, prostesc de generos, de omenos! Dacă avem ceva să ne reproşăm pentru acei ani este faptul că ne-am arătat oameni cu nişte ne-oameni, care nu meritau generozitatea noastră.
         Sunt aşa de puţine vocile evreieşti care au spus adevărul!. Una dintre aceste voci a fost a lui Marius Mircu, publicist evreu care a sintetizat toată povestea din Transnistria prin formula "exerciţiu de auto-guvernare", formulă pe care o considerăm a fi cea mai potrivită cu realitatea: obligându-i pe evreii deportaţi (strămutaţi) în Transnistria să se descurce singuri, Antonescu i-a obligat la un exerciţiu de auto-guvernare care le-a fost extrem de util apoi, în Palestina.
         Evreii din România având, cum bine se ştie, un rol important în constituirea şi succesul Israelului. La vremea respectivă, printre românii ai căror feciori mureau pe front, circula vorba că Antonescu le-a făcut evreilor ţară în Transnistria!
        Se pare că Ion Antonescu a ştiut cu cine are de-a face. În scrisoarea reprodusă mai sus, Ion Antonescu vorbeşte de mai multe ori despredovezile pe care le are cu privire la crimele şi fărădelegile săvărşite de evrei împotriva românilor. Implicit dovezile privind regimul aplicat evreilor în România. Citind scrisoarea Mareşalului te alegi cu o întrebare: unde sunt dovezile de care vorbeşte Antonescu?
Suntem în măsură azi să le oferim cititorilor noştri următoarea informaţie:
         Cu gândul la discuţiile ce se vor purta la sfârşitul războiului, la tratativele şi negocierile ce vor urma luptelor de pe front, mareşalul Ion Antonescu a avut grijă să adune o bogată documentaţie privind "problema evreiască". Sub acest titlu s-a adunat un vast şi explicit material documentar pe acest subiect. Documente care conţineau dovada corectitudinii guvernului Ion Antonescu şi a omeniei românilor. Documente care vorbeau despre lipsa de loialitate a evreilor.
         Aceste documente - mă gândesc eu, puteau să argumenteze capitolul probabil cel mai cuprinzător şi mai convingător din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI. O istorie încă nescrisă de istoriografii noştri, deşi ar avea cu prisosinţă material din care s-o întocmească, chiar şi fără documentele adunate de Ion Antonescu.
        Căci, din păcate, acele documente nu le mai avem. Una dintre consecinţele trădării de la 23 august 1944 a fost şi jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Un jaf metodic, bine organizat, care nu a ocolit principalele arhive româneşti, inclusiv cele privitoare la soarta evreilor sub Antonescu. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate (nu am alt termen mai potrivit!) imediat după "eliberarea" din august 1944. Repet, printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat şi documentele privitoare la evrei, şase lăzi dedicate "problemei evreieşti". Chiar aşa erau înregistrate cele şase lăzi cu documente: Problema evreiască.
         Asta s-a întâmplat după 23 august 1944, în primele luni. După aproape cincizeci de ani, în 1991, pe fondul "demontării comunismului" de către urmaşii celor care îl montaseră în 1917, o delegaţie de specialişti din Israel, specialişti în Holocaust probabil, a mers la Moscova şi a tratat cu autorităţile soarta celor şase lăzi de documente. Probabil pe ideea că acele documente, deoarece priveau problema evreiască, era drept să fie date pe mâna evreilor, ca un capitol important de istorie evreiască. La acest argument s-a adăugat o sumă frumoasă, cu care s-au acoperit, probabil, cheltuielile de conservare şi depozitare, başca eventualele remuşcări sovietice ori scrupule.
         Lăsăm pentru alt prilej comentariul dedicat acestei mârşăvii. Deocamdată ne mărginim la a ne declara neputinţa de a stabili cu obiectivitate a cui a fost abjecţia acestui gest mai mare: a ruşilor sau a evreilor?
         Probabil că nu vom şti niciodată detaliile acestei tranzacţii. Cunoaştem bine rezultatul: imediat după 1991-92, au început să apară în presă acuzaţiile de genocid şi Holocaust, încununate cu recunoaşterea oficială a acestui Holocaust de către guvernul aşa zis românesc! Dacă mai ţinem cont şi de prăpădul făcut în Arhivele româneşti după 1990, prăpăd organizat sub directa oblăduire a lui Petre Roman şi alţi demnitari vânzători de ţară, ne dăm seama care a fost strategia acestei mascarade. Ea s-a bazat în principal pe sustragerea sau/şi distrugerea tuturor documentelor care puteau dovedi adevărul în "problema evreiască".
         Minciuna nu are picioare lungi. Chiar şi fără aceste documente, care puteau dovedi nevinovăţia lui Ion Antonescu şi a românilor săi, Holocaustul rămâne o minciună neruşinată uşor de dovedit ca minciună. Căci - ca să luăm un singur exemplu, uciderea a sute de mii de oameni nu se poate invoca fără a face proba cadavrelor rezultate dintr-un asemenea carnagiu! Nemţii au "finalizat" 6 milioane de destine evreieşti. Ce au făcut cu 6 milioane de cadavre, se ştie: au făcut săpun şi abajururi, iar cele mai multe au fost crematorizate. Căci au avut cu ce!
         Dar românii, în Transnistria, nu aveau nici urmă de crematoriu. Deci, ce au făcut românii cu 200 000 de cadavre de evrei? Unde sunt cadavrele?
        Din surse evreieşti autorizate primim răspunsul: o parte dintre aceste cadavre de evrei au fost mâncate de ceilalţi evrei, înfometaţi de regimul Antonescu până la stadiul de canibalism (apud Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III), iar alţi evrei ucişi de români, teoretic peste 100 000 (o sută de mii), au fost mâncaţi de câini, de câinii comunitari. De maidanezii de peste Nistru! (Conform istoricilor evrei din Chişinău şi împrejurimi, istorici care jură pe acest amestec canin în istoria evreimii!)
        Da! În principal suntem acuzaţi fără documente, dar acuzaţiile sunt considerate valabile, dovedite, prin faptul că nu prea putem proba noi, românii, că acele crime nu s-au săvârşit! Aceasta este logica Holocaustului din România, ca problemă şi capitol din istoria noastră. Dacă mă acuză cineva că eu l-am ucis pe John Kennedy şi-mi cere un document prin care să probez că nu eu l-am ucis, eu nu prea am de unde să scot acel act.
         Aşadar, documentele pe care le invoca Ion Antonescu în corespondenţa sa cu liderul evreilor din România au existat, adunate cu grijă de români, de autorităţile naţionale. Documente cu valoare probatorie definitivă, probabil.
        Alte autorităţi, anti-naţionale, au permis sustragerea acestor documente şi transferarea lor la Moscova. Sub ce titlu, majestate? Conform cărei înţelegeri la care aţi ajuns cu inamicul neamului românesc?!
         Aceeaşi întrebare pentru guvernanţii de la Jerusalim: cu ce drept v-aţi însuşit documente din Arhiva Naţională a României? Simplul fapt că aţi ajuns la o înţelegere cu nişte devalizatori, nişte infractori, că aţi avut cu ce bani să plătiţi nişte funcţionari uşor de cumpărat cu un port-bagaj de vodcă, vă dă drept de a ascunde fapte şi evenimente din Istoria României? Dreptul de a vă însuşi şi ascunde, de a distruge chiar, documente extrem de importante pentru onoarea şi demnitatea poporului român?!
        Până când în arhivele Israelului să mai zacă tăinuite nenumărate dovezi ale nevinovăţiei românilor, dovezi ale netemeiniciei acuzaţiilor de Holocaust în România. Aceste arhive sunt inaccesibile românilor. Până când?
        Ne adresăm cititorilor acestui site pentru a le cere părerea: cum am putea ca noi, societatea românească, să intervenim pentru a normaliza situaţia măcar a acestor două depozite: Memoriile lui Wilhelm Filderman şi cele şase lăzi "târguite" de evrei la Moscova în 1991. Normalizarea, în acest caz, înseamnă readucerea în ţară a acestor documente şi publicarea lor neîntârziată!
Unde sunt dovezile? Dovezile au fost sustrase după 1990 şi dosite în Israel!
7 noiembrie 2011
Ion Coja

miercuri, 20 februarie 2013

ROMA - MACELLUM XXXX 2


          Se pare că fiecare oraș cu pretenții și o oarecare inportanță de pe întinsul Imperiului Roman  a avut, ca parte a suitei sale de dotări civice un Macellum. Este vorba de o piață vastă, special construită pentru comerțul produselor alimentare de zi cu zi, piață în care se vindea, în special pește, carne, și legume. Noțiunea de Macellum (sau Macella) ar putea proveni din latină, din greacă, sau ar putea avea origini semitice. Pentru fiecare din variante au existat argumente, dar, se pare, că originea latină este cea mai sigură. Aceasta cu toate că a fost folosită pentru prima dată în comediile lui Plautus (254-184 e.A), autor care nu a fost original, ci a adptat comediile grecești
 Cert este că că piața Macellum a apărut pentru prima dată în Roma supraaglomerată și a fost asociată clădirii în sine, clădire care, atât în Roma, cât și în celelalte mari orașe ale imperiului, își găsea loc aproape de centrul civic.
Piața numită Macellum a rezultat din dorința autorităților de a separa rolul civic al Forului de comerțul mărut cu alimente și mai ales de cel mirositor al peștelui și cărnii. Cele două tipuri de produse erau și producătoare de scurgeri și reziduuri. Prin crearea de Macellum a fost izgonită din spațiul public elevat mulțimea de dughene mizere care aglomerau și urâțeau suprafața Forului, sau împrejurimile lui.

La Roma, izolarea unei piețe de pește, carne și legume s-a produs, se pare, în a doua jumătate a sec.al 3-lea e.A, dar prima confirmare a unui edificiu specialzat s-a produs în anul 179 e.A, când cenzorul Marcus Fulvius Nobilior a construit o piață din zidărie chiar lângă Forum Romanum, în partea de nord est a aceluia. A ocupat o suprafață destul de întinsă și s-a conectat la Via Sacra, Corneta și Argiletum.
 Macellum avea o incintă dreptunghiulară înconjurată de magazine ce se închiriau, toate cu fața spre vasta piață centrală. Magazinele (tabernae) aveau toate aceeași mărime, sau se prezentau câte două împreunate. Macellum a fost înconjurat și pe exterior de tabernae, cu fața spre străzile din jur.
Intrarea în incinta unui macellum se făcea prin porțile celor patru laturi, sau chiar prin unele tabernae. Se pare că pentru măcelari se amenajau sectoare separate cu mese de piatră sau marmură, care să țină carnea rece. Sectorul respectiv era dotat cu rigole de scurgere a apei și lichidelor de deșuri. S-a mai sugerat că în construcțiile centrale s-ar fi aflat și greutățile sau măsurile oficiale și, uneori altare pentru zeii pieței. Unele Macellum, din alte orașe, au avut în centrul curții o fântână în loc de tholos.
In centrul suprafeței patrulatere se găsea o construcție ce se asemăna cu un Tholos. Aceea servea ca sursă de apă pentru magazine, pentru spălări de produse, dar și pentru utilități de scurgere a dejecțiilor de la pește, carne și legume.
Se pare că Macellum construit în anul 179 e.A lângă Forum Romanum, în partea de nord-est a avut o viață destul de lungă. Cel puțin o parte din el a dispărut odată cu construirea Forumului lui Caesar, în jurul anului 40 e.A, iar restul a dispărut pe timpul marelui incendiu din anul 64 e.A, pe timpul lui Nero.


Macellum Pompei
Astăzi nu se poate determina fosta lui poziționare, deși există supoziția că peste suprafața lui s-a ridicat și Templul Pacis, fapt ce ar denota o suprafață foarte mare.
In Roma au mai existat Macellum Liviae și Macellum Magnum, dar probabil și altele. Despre primul se presupune că s-ar fi găsit lângă arcul lui Gallienus. Săpături din sec. al 19-lea au descoperit o curte centrală cu dimensiuni de 80 x 25 de metri, resturile unei fântâni mari în centru și o rețea de canalizare. Pe o latură s-a găsit un rând de magazine, iar pe celelalte trei s-au găsit portice cu deschiderea de 6,25 metri. Clădirea pare a fi avut o viață lungă deorece prezintă urme de renovări de-a lungul a 400 de ani. Se știe că cel de al doilea Macellum menționat a fost construit pe două nivele de către Nero, în anul 59 e.A și că a apărut imprimat pe monede. Nu se cunoaște amplasamentul.