vineri, 28 decembrie 2012

PIERDEREA SUDULUI BASARABIEI ŞI OBŢINEREA DOBROGEI CU DELTA DUNĂRII ŞI INSULA ŞERPILOR


           
Congresul de la Berlin ( 13 iunie – 13 iulie 1878) a fost o întâlnire a principalelor puteri europene ale vremii și reprezentanți ai Imperiului Otoman. Congresul s-a desfășurat în urma conflictului dintre Imperiul Țarist şi cel Otoman (1877-1878) și a avut drept scop principal reorganizarea Țărilor Balcanice. Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente avute în zonă de Imperiul Britanic, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus. El s-a încheiat la 13 iulie 1878 prin Tratatul de la Berlin, rotal nemulţumitor pentru Principatele Române.
Congresul de la Berlin, din 1878, a fost organizat la inițiativa lui Bismarck, cancelarul noului imperiu german, deoarece puterile occidentale erau nemulțumite că prin prevederile tratatului de la San Stefano, Rusia căpătase o influență prea mare în Europa de Est. Prin tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era de fapt un avanpost al intereselor rusești în zona Strâmtorilor, precum și dreptul rușilor de a interveni în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman. Puterile europene participante: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia. România a fost invitată și ea, însă reprezentanții ei au avut doar dreptul să facă o declarație în timpul lucrărilor. Principatul autonom Bulgaria era micșorat față de varianta prevăzută în pacea de la San Stefano, prin înființarea provinciei autonome Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de Poartă. Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina, iar Anglia lua Insula Cipru, ca urmare a unei înțelegeri cu Turcia.
In ceea ce privește România, au fost păstrate prevederile tratatului de la San Stefano: recunoașterea independenței României, acordarea Rusiei a sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad) și retrocedarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor pentru România. Totuși la Berlin au fost făcute și presiuni asupra reprezentanților români, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu, ajungându-se să se condiționeze recunoașterea independenței României de acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară, la grămadă. Aceste presiuni au fost făcute, în special, de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relații strânse cu un mare bancher evreu din Germania. Reprezentanții români nu au cedat presiunilor, argumentând că marea masă a evreilor recent sosiți în țară nu erau integrabili în societatea românească și că naturalizarea se va face în mod individual. Congresul de la Berlin a consacrat recunoașterea internațională diplomatică a independenței de stat, pe care România și-o proclamase cu un an mai înainte. O enormă importanță a avut-o faptul că, prin înlăturarea atât a suzeranității otomane, cât și a tutelei marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane. Totuşi problema sudului Basarabiei a cunoscut momentul culminant la finalul razboiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intentia diplomatiei tariste de a reanexa cele trei judete: Cahul, Bolgrad si Ismail devenea o cruda realitate. O astfel de pretentie, formulata acum oficial, nu numai ca stirbea integritatea teritoriala a României, pe care Rusia se angajase sa o respecte prin articolul 2 al Conventiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorica.
Raspunzând unei interpelari în Adunarea Deputatilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Bratianu avea sa sublinieze cu fermitate ca Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii fata de sudul Basarabiei si ca „oricine va fi acela care va reprezenta tara noastra la Congres, nu va putea sa se puna pe un alt tarâm si sa primeasca alte conditiuni, decât acele pe care le voieste tara întreaga”. Bratianu, departe de a fi convins ca justitia divina sau justitia umana „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea ca „cel putin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care stie sa-si pastreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” . Cu toata opozitia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totusi, sa-i trimita la Berlin pe M. Kogalniceanu si Ion Bratianu, desi îsi exprima convingerea ca nici una dintre Marile Puteri nu va sustine România; cu toate acestea, cei doi delegati aveau instructiuni precise sa persevereze si sa reziste la toate sugestiile privind orice tranzactie în problema Basarabiei, iar daca se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentantii nostri trebuiau sa protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române.
Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveste statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogalniceanu, dorea sa afirme cu claritate ca România nu accepta de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul sau, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Bratianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Balaceanu, ca Guvernul princiar „nu va ceda nici o particica din Basarabia, nici chiar pentru cele mai stralucite compensatii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmati, tara fiind pregatita a se ridica pentru a-si apara dreptul său . Statul românilor nu s-a putut opune, în final, deciziilor marilor puteri.
La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” .
La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa, ca drepturile României trebuie aparate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă, emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentantilor Congresului „opiniunile si aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu a făcut un scurt expozeu asupra drepturilor si cerinţelor României. Incă de la început, el a ţinut să sublinieze ca nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ceea ce privea Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. In egală masură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite:
- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrageau din Bulgaria, urmând sa utilizeze în acest scop doar calea maritima;
- posesiunea deplina asupra insulelor si a gurilor Dunarii, inclusiv Insula Serpilor, asa cum fusese prevazut, initial, în 1856;
- despagubire de razboi proportională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;
- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralitaţii.
Ion C. Bratianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adânca pentru natiunea româna, ci ea ar darâma în sânul ei orice încredere în taria tractatelor si în sfânta paza, atât a principiilor de dreptate absoluta, cât si a drepturilor scrise” .
Imediat dupa retragerea reprezentantilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluata discutia privind recunoasterea independentei României. Primul plenipotentiar al Frantei, Waddington, încercând sa salveze aparentele si sa ofere o palida compensatie fata de tratamentul „putin cam aspru” la care au fost supusi românii, avansa ideea acordarii unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care sa cuprinda Silistra si Mangalia. Parerea exprimata întrunea aprobarea reprezentantilor Italiei si Austro-Ungariei, nu însa si cea a rusilor, care considerau ca Guvernul Imperial s-a aratat destul de „generos”, Dobrogea si Delta Dunarii compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totusi, ca urmare a insistentelor celorlalti colegi, reprezentantii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova pâna în preajma Silistrei si de aici pâna la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind si ea concedată României. Cerea română ca hotarul dobrogean să cuprindă Silistra nu a găsit aprobare, ci a fost trasat de la răsătit de localitate. Românii au cerut teren la vest de Silistra pentru că acolo terenul permitea construirea unui pod peste Dunăre, iar cel de la est de localitate nu permitea.
De asemenea „lucrările Congresului Internațional de Pace de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, au reglementat regimul Dunării, în sensul dorit de Austro-Ungaria - constant preocupată, din interese economico-politice, de a monopoliza fluviul și, în plus, îngrijorată de noua situație de stat riveran, creată Rusiei țariste. Se menține regimul de liberă navigație în virtutea căruia se impun dărâmarea tuturor forturilor de pe malurile fluviului în aval de Porțile de Fier și interzicerea navigației bastimentelor de război pe aceeași porțiune. Austro-Ungaria obține dreptul de a efectua lucrările de la Porțile de Fier și de a percepe taxele necesare pentru acoperirea cheltuielilor. Comisia Europeană, din care urma să facă parte și România, este menținută, extinzându-și competența până la Galați, în completă independență față de autoritatea de stat. Brațul Chilia intra sub controlul absolut al Rusiei. Membrilor Comisiei Europene, asistaţi de reprezentanți ai statelor riverane, le revenea sarcina de a elabora un regulament de navigație și  de poliție fluvială, aplicabil numai pe porțiunea Porțile de Fier – Galați, asemănător celui deja existent pentru Dunărea maritimă”. Totodată, însă, pentru redarea unei imagini cât mai exacte a efectelor pe care această reuniune internațională le-a avut asupra țării noastre, nu putem face abstracție nici de limita sa principală, anume: nealăturarea recunoașterii independenței, de garantarea neutralității. Referindu-se la acest aspect, Mihai Eminescu nota: „Negreșit că independența în condițiunile în care ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde așteptărilor țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire, cu cât nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea. Căci atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecințele lor, încâtchiar și numai perspectiva unei noi conflagrații nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a ne pune chiar cestiunea: în ce parte a balanței am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict ”