sâmbătă, 10 noiembrie 2012

FELDMAREŞALUL VON PAULUS A AVUT CA SOŢIE O ROMÂNCĂ




     Feldmareşalul von Paulus, comandantul Armatei a 6-a germană, care a fost nimicită de sovietici la Stalingrad în ianuarie/ februarie 1943, a avut o soţie frumoasă şi credincioasă de origine boierească românească.
     Von Paulus s-a născut la Breitenau, Provincia Hesse-Nassau, în familia unui profesor de şcoală. A încercat fără succes să intre în Kaiserliche Marine (Marina imperială germană) şi, pentru o scurtă perioadă de timp, a studiat la Universitatea din Marburg. După ce şi-a abandonat studiile universitare înainte să obţină o licenţă, Paulus a fost încadrat în februarie 1910 ca ofiţer-cadet într-un regiment de infanterie. S-a căsătorit la 4 iulie 1912 cu Elena Rosetti - Solescu (1889 - 1949), prinţesă dintr-o veche familie boierească română.Elena Rosetti - Solescu (n. 26 decembrie 1889 - d. 1 septembrie 1949) a fost o descendentă a familiei Rosetti. Prietenii o strigau "Coco". Elena Rosetti-Solescu era stră-nepoata de mătuşă a altei doamne Elena Rosetti-Solescu, născută în 1825, care, la 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Pe 4 iulie 1912 s-a căsătorit cu ofiţerul german Friedrich Paulus. Cei doi s-au cunoscut deoarece cei doi fraţi ai Elenei erau militari în regimentul lui Paulus şi s-au întâlnit în timpul unei vacanţe în munţii Pădurea Neagră. Din această căsătorie au rezultat fiica Olga (n. 1914) şi gemenii Friedrich şi Alexander (n.1918).

La izbucnirea primului război mondial, regimentul lui Paulus a făcut parte din forţa care a atacat Franţa şi a participat din toamna anului 1914 la acţiunile din munţii Vosges şi din regiunea Arras. După o perioadă în care a lipsit de pe front din cauza sănătăţii precare, a fost numit ofiţer de stat major al trupelor Alpenkorps („Corpul de armate alpine”) dislocate în Macedonia, Franţa şi Serbia. La sfârşitul războiului a fost avansat la gradul de căpitan. Von Paulus a fost avansat general-locotenent în august 1940, iar în septembrie a fost numit adjunct al şefului Marelui Stat Major (OQu I). În această poziţie a participat la conceperea planurilor pentru operaţiunea Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice. Paulus a fost numit la comanda Armatei a 6-a Germane în ianuarie 1942 şi a condus luptele pentru cucerirea Stalingradului. Cât timp a fost comandant al trupelor germane care asediau Stalingradul, Paulus a abrogat în zona sa de responsabilitate Kommissarbefehl (Ordinul comisarului) (prin care Adolf Hitler ceruse executarea pe loc a tuturor comisarilor politici identificaţi dintre prizonierii de război sovietici).

In schimb, Paulus a respectat ordinele lui Hitler de a păstra cu orice preţ poziţiile ocupate la Stalingrad, deşi armata sa fusese încercuită şi era ameninţată cu anihilarea definitivă. Încercarea de despresurare efectuată de noul Grup de Armate Don, sub comanda feldmareşalului von Manstein, a eşuat din cauza efectivelor şi dotării insuficiente, cât şi datorită faptului că tancurile lui Paulus mai aveau combustibil numai pentru un marş de 30 de kilometri. Oricum, lui Paulus nu i s-a dat permisiunea să încerce să spargă încercuirea, iar Armata a 6-a germană, o armată română şi unităţile auxiliare ruse aliate cu germanii au fost copleşite de Armata Roşie, atât la capitolul efective, cât şi la capitolele armament, muniţie, stare fizică şi moralul soldaţilor. Luptele pentru supravieţuirea în punga de la Stalingrad au fost extrem de violente, numărul uriaş de victime din ambele tabere adăugându-se bilanţului sângeros de dinaintea contraofensivei sovietice.

Von Paulus ar fi trebuit să-şi apere poziţiile cu orice preţ, până la ultimul om. La 30 ianuarie 1943, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de feldmareşal, în condiţiile în care pentru Armata a 6-a nu mai exista nici o şansă de scăpare. Cum de-a lungul istoriei militare germane niciun feldmareşal nu se predase niciodată sau nu fusese capturat în viaţă, semnificaţia înaintării în grad era clară: dacă Paulus s-ar fi predat sau nu s-ar fi sinucis, ar fi devenit o ruşine pentru armata germană. În ciuda unor asemenea consecinţe şi spre dezgustul lui Hitler, Paulus s-a predat cu restul de armată din subordniea sa a doua zi, la 31 ianuarie 1943. Vorbind în faţa membrilor Marelui Stat Major, Hitler a declarat:„Ce mă doare cel mai mult este faptul că totuşi l-am avansat la gradul de feldmareşal. Am vrut să-i dau această satisfacţie finală... Un asemenea om murdăreşte în ultimul moment eroismul atâtor mulţi alţii. El ar fi putut să se elibereze de toată amărăciunea şi să treacă în eternitate şi nemurire naţională, dar a preferat să se ducă la Moscova”, conform wikipedia.ro. În anii de glorie generalul von Paulus a devenit un prieten al mareşalului român Ion Antonescu. Hitler l-a folosit de numeroase ori pe von Paulus, care avea soţie româncă şi legături de rudenie în aristocraţia bucureşteană, ca şi mesager şi negociator al cimentării alianţei între România antonesciană şi Germania nazistă. Von Paulus cunoştea relativ bine limba română şi era un cunoscut al cercurilor oficiale şi aristocratice româneşti de la Bucureşti. Mareşalul Ion Antonescu îl preţuia foarte mult pe acest general german cu soţie româncă.

Paulus a devenit un critic vehement al regimului nazist în perioada captivităţii sovietice, alăturându-se organismului susţinut de ruşi Nationalkomitee Freies Deutschland - Comitetul Naţional Germania Liberă şi a apelat la germani să capituleze. Mai târziu a depus mărturie pentru procuratură în procesele de la Nürnberg. A fost eliberat în 1953, cu doi ani mai înainte de repatrierea prizonierilor germani din închisorile şi lagărele sovietice.Comitetul Naţional Germania Liberă, (în limba germană: Nationalkomitee Freies Deutschland sau, abreviat, NKFD) a fost a organizaţie înfiinţată la Moscova la 12 iulie 1943 iar Erich Weinert a fost ales preşedinte. Scopurile organizaţiei au fost lupta şi propaganda antinazistă, sub tutela şi directivele sovietice. Una din modalităţile de acţiune ale Comitetului Naţional Germania Liberă era încurajarea militarilor germani la acte de dezertare şi trădare. Comitetul Naţional Germania Liberă era compus din comunişti exilaţi după 1933 din Germania şi prizonieri de război germani. În Septembrie 1943, Comitetul Naţional Germania Liberă a fost contopit cu Federaţia Ofiţerilor Germani, dar în 1945 ambele organizaţii au fost desfiinţate.

Adolf Hitler s-a răzbunat pe soţia lui von Paulus pentru că acesta a trecut de partea ofiţerilor trădători ai Comitetului Germania Liberă. Elena Rosetti-Solescu a refuzat să divorţeze şi să se dezică de soţul său, fiind arestată şi persecutată de Gestapo. Dupa capitularea lui Von Paulus si defecţiunea sa la ruşi, Gestapoul s-a napustit cu ură asupra soţiei sale, căreia a încercat să-i impuna renunţarea la numele soţului, arestand-o impreuna cu fiul lor, Ernst Alexander. Celalalt fiu, Friedrich, capitan, pierise ucis la Anzio, in februarie 1944). Elena Rosetti-Solescu moare în 1947 în mizerie, fără să mai apuce să-şi vadă soţul întors din captivitatea sovietică.

Friedrich Paulus a lucrat în RDG ca inspector de poliţie şi a decedat în 1957 la Dresda. În ultimii ani şi-a scris memoriile şi a încercat să răspundă acuzaţiilor de trădare aduse de elita armatei germane. Von Paulus este înmormântat cu onoruri de către oficialităţile statului comunist RDG, pentru că a contribuit la refacerea armatei est-germane. Trupul sau a fost dus în Vest şi înmormantat alături de cel al fidelei sale soţii în cimitirul din Baden-Baden.

ROMA - LARGO DI TORRE ARGENTINA



         Largo di Torre Argentina (numire curentă Largo Argentina, este o piață vastă rectangulară, situată în Roma pe corso Vittorio Emanuele, în cartierul storic Câmpul lui Marte. Terenul este ocupat aproape în întregime de un complex arheologic ce cuprinde patru temple romane din epoca republicană.
Numele pieței se referă la la un turn numit Torre Argentina, înglobat astăzi în micul palat Burcardo (Pallazzetto del Burcardo), numit astfel după numele lui Johannes Burckardt (1445-1506), al cărui nume a fost italienizat în Burcardo și care, începând cu 1483, a devenit maestru de ceremonii a cinci papi: Sixtus al IV-lea, Innocentius al VIII-lea, Alexandru al IV-lea și Julius al II-lea. Acel înalt prelat era originar din Strasbourg (în latină Argentoratum, nume dat orașului datorită minelor de argint) și dorea să-și semneze scrierile cu supranumele de Argentinus.
 
După anul 1730, proprietatea a fost parțial folosită pentru construcția Teatrului Argentina, care perpetua tradiția teatrală a cartierului de odinioară, tradiţia teatrelor lui Pompei și al lui Balbus, dar și al lui  Marcellus, aflat la mică distanţă. In Curia de la Teatrului Pompei a  fost  asasinat Caesar, deși este probabil să fi fost asasinat în piață, în fața curiei.
Turnul care se observă astăzi pe largo di Torre Argentina este Torre del Papito, un turn medieval care nu are nici o legătură cu Torre Argentina. Turnul Papito (Micul turn al papei) a fost atribuit prin tradiție anti-papei Anaclet al  II-lea Pierleoni, o persoană fără importanță.
 
In 1909, s-a decis reconstruirea cartierului în cadrul renovării întreprinse de regatul Italiei. Pe timpul lucrărilor de demolarte a bisericii San Nicola de Cesarini au fost descoperite vestigiile unei statui colosale. Apoi, săpături mai profunde au dezvelit resturile unei importante arii sacre din epoca republicană.
 
Destinația zonei arheologice a rămas incertă până la intervenția directă a lui  Benito Mussolini, când s-a decis creerea unui ața-zis Foro Argentina, inaugurat chiar de Duce, în aprilie 1929.
Templele din Largo Argentina, în număr de patru, aparțin celor trei tipuri de plan rectangular întâlnite în Italia și tipului circular. Piaţa a fost delimitată pe  pe vremea imperiului cu un portic cu o sută de coloane (hecatostylum) și de termele lui  Agrippa. La sud piaţa era limitată de Circul lui Flaminius, la est de marea piaţă Porticus Minucia Frumentaria, iar la vest de Teatrul lui Pompei. Rămăşiţele  au fost păstrate pe timpul imperiului drept un vestigiu respectat al trecutului. La Roma, în perioada republicii timpurii mai multe temple se grupau la un loc, reluîndu-se compoziția caracteristică orașelor grecești, ca Selinunte și Paestum. Templele se așezau unul lângă celălalt chiar dacă se deosebeau substanțial ca plan, dimensiuni și înfățișare. O astfel de compoziție urbană este ilustrată la Roma de templele din Forum Romanum,Forum Helitorium și Largo Argentina.
         La începutul descoperirii lor, templele din Largo Argentina au fost notate cu literele A,B,C şi D. Drumul pavat dintre ele a fost reconstruit în perioada imperială, după incendiul din anul 80 e.N.
Un templu, templul A, a  fost construit în sec.al 3-lea e.A și a fost probabil dedicat Junonei de către Quintus Lutatius Catulus, după victoria împotriva cartaginei, în 241 e.A. El a fost reconstruit mai târziu ca biserică, a cărei absidă datează din antichitate.
Templul B, cu numai șase coloane rămase, a fost construit de un alt Catulus, în 101 e.A., pentru a celebra victoria asupra cimbrilor. Era Aedes Fortunae Huiusce Diei, un templu consacrat norocului zilei în curs. Statuia colosală găsită pe timpul săpăturilor este conservată astăzi în Muzeul Caitoliului, fiind chiar statuia zeiței însăși. Numai capul, brațele și picioarele erau executate din marmură, celelalte părți, acoperite de rochie, erau din bronz.
Tmplul C este cel mai vechi dintre cele trei, datând din sec.al 4-lea, sau al 3-lea și a fostdedicat,probabil, zeioței italiene a fertilității, Feronia. După incendiul di anul 80 e.N, acest templu a fost restaurat, păstrându-se mozaicul în alb și negru din Cella.
 
Templul D este cel mai important dintre cele patru și aparține sec. al 2-lea e.A, cu târzii restaurări republicane și a fost dedicat cultului Lares Permarini, dar o mică parte  din el a fost excavată (o stradă păstrează cea mai frumoasă parte a lui).
Teatrul Argentina a avut cinstea unor premiere de operă notabile, precum:  Gioachino Rossini Le Barbier de Séville de Giacomo Rossini, în 1816,  I due Foscari de Giuseppe Verdi, în 1844 et La battaglia di Legnano, în 1849.
Largo Argentina a fost un sanctuar al pisicilor după decopertare, începând din 1929, un refugiu pentru pisicile fără adăpost, din toate rasele, pisici de care Roma nu a dus lipsă niciodată. Acest sanctuar al pisicilor vagaboande a fost recent ecarisat din cauza problemelor de sănătate ce amenințau locuitorii cartierului. Până atunci au format deliciul turiştilor, prin liniştea cu care păşeau şi se tolăneau la soare printre vestigiile antice.