sâmbătă, 29 decembrie 2012

CONSERVATORII LA INCEPUTURILE ROMÂNIEI


             La scurtă vreme după instituirea noului regim constituţional la 1866, renăscuseră divergenţele între liberali şi conservatori privind ritmul şi căile de dezvoltare a României moderne. În timp ce liberalii, îndeosebi cei radicali, se pronunţau pentru continuarea şi lărgirea operei reformatoare începută în vremea lui Cuza, conservatorii urmăreau o evoluţie lentă, fără zguduiri, şi consolidarea rezultatelor deja obţinute. De aici lupta pentru putere, care trebuie înţeleasă în sensul impunerii şi realizării de către o grupare politică sau alta a propriului program .
Accesul conservatorilor la guvernare va avea loc odată cu sosirea Principelui Carol în ţară, când se va forma un Cabinet de „coaliţie” sub preşedinţia lui Lascăr Catargiu şi în care erau reprezentate principalele grupări politice, inclusiv liberalii radicali. Însă, dezbaterile furtunoase din Adunarea Constituantă în privinţa organizării noului sistem parlamentar, poziţia diferită faţă de stabilirea atribuţiilor Coroanei probaseră neînţelegerile survenite între liberali şi conservatori chiar la nivel guvernamental şi se va solda cu retragerea miniştrilor radicali Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ceea ce va antrena căderea Cabinetului Lascăr Catargiu. Organizarea noilor alegeri avea să fie marcată de atacurile violente declanşate în presă atât de conservatorii constituiţi în „Comitetul Ordinii”, cât şi de radicalii organizaţi în societatea „Amicii Constituţiunii”.
Constituirea coaliţiei liberale şi necesitatea formării unui Guvern capabil să obţină votarea bugetului l-au determinat pe Domnitor să încredinţeze puterea radicalilor. Aceştia erau consideraţi în epocă „roşi”, întrucât se situau la stânga spectrului politic şi în opoziţie cu „albii”, cum erau catalogaţi conservatorii, socotiţi, la rândul lor, ca exponenţi ai grupării de dreapta.
În condiţiile în care opoziţia parlamentară, destul de pestriţă, nu se arăta dispusă a acorda sprijinul unui Cabinet compus numai din liberali-radicali, iar conservatorii dădeau dovadă de „şovăială” şi „o disperantă lipsă de energie” , Carol I va opta pentru o soluţie de compromis, încredinţându-i moderatului liberal Constantin Kretzulescu(foto) funcţia de premier, iar lui I. C. Brătianu ministerul de Interne.
Guvernul avea să fie primit cu reticenţă de opoziţia conservatoare, N. Blaremberg considerându-l „toxinul de la o margine la alta a ţării” . Colaborarea lui Carol I cu radicalii părea a deveni una de durată, mai ales dacă se lua în consideraţie faptul că Guvernul se arăta disponibil a avansa anumite proiecte de legi împărtăşite şi susţinute de monarh, precum cele referitoare la reorganizarea armatei şi construirea unei reţele de căi ferate care să străbată întreg teritoriul ţării.
Ascendenţa radicalilor pe lângă Carol I era privită cu ostilitate de conservatori, care prin numeroase articole în presă îi acuzau pe guvernanţi că „nu arată Domnitorului adevărata formă sub care se manifestă opiniunea publică şi justa situaţiune a ţării” . O astfel de atitudine, îl va determina pe şeful statului să se consulte cu Dimitrie Ghica, reprezentant al conservatorilor moderaţi, dar şi cu Mihail Kogălniceanu, liderul liberalilor moderaţi moldoveni, cei doi considerând situaţia internă şi externă drept foarte „serioasă”, singura alternativă pentru evitarea unei posibile catastrofe fiind, în opinia lor, alcătuirea unui Guvern de coaliţie .
Acuzele la adresa Guvernului radical se amplificau atât în Senat, dominat de conservatori, cât şi în afara sa, nefiind ocolită nici persoana Domnitorului. Impresia generală a opoziţioniştilor era aceea că şeful statului dădea dovadă de lipsă de energie şi se afla sub dominaţia totală a lui I. C. Brătianu, ceea ce va duce fatalmente la ruinarea României . Liderii opoziţiei socoteau că viabilitatea colaborării monarhului cu liberalii se datorează angajamentului luat de Brătianu de „a suprima” Constituţia şi de a conferi Domnitorului „puteri nelimitate” . Ascendentul radicalilor pe lângă Domnitor se datora, potrivit afirmaţiilor lui Kogălniceanu, „timidităţii excesive” a tânărului Principe, izolării în mijlocul unei naţiuni ostile, prin tradiţie, patriei sale de origine, suspiciunii vizavi de „boieri”, adică de oamenii politici conservatori, şi de pretendenţii la Tron care nu renunţaseră niciodată, în mod sincer, la aspiraţiile lor, în fine, aprehensiunii pe care i-o inspira „partidul ultra-liberal”, cu atât mai mult cu cât „tous ses prédecésseurs (ai lui Carol I - n.n.) depuis vingt ans sont tombée sous les effort de ce parti” .
Situaţia tensionată pe plan intern şi, mai ales, presiunile permanente exercitate de cercurile diplomatice europene pentru înlăturarea radicalilor de la putere, l-au determinat pe Carol I să iniţieze consultări cu liderii opoziţiei în vederea unei remanieri guvernamentale. Dorinţa monarhului era aceea de a constitui un Guvern de coaliţie, compus din radicali, liberalii din jurul lui M. Kogălniceanu şi conservatorii moderaţi de sub conducerea lui Dimitrie Ghica .
Cert este că Domnitorul a fost silit – datorită, în principal, presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene ce nu agreau prezenţa la guvernare a unei grupări de stânga – să accepte demisia Cabinetului Nicolae Golescu.
În urma consultărilor cu personalităţile politice, Carol I încredinţa conservatorului moderat Dimitrie Ghica(foto) sarcina formării Cabinetului, cu atât mai mult cu cât acesta sprijinise între anumite limite precedentul Guvern, iar funcţia de ministru de Interne avea să fie preluată de M. Kogălniceanu. Prin urmare, se constituise un Guvern de coaliţie de nuanţă moderată, compus din conservatori şi liberali, această opţiune a monarhului fiind reclamată şi de evoluţia situaţiei internaţionale, cu alte cuvinte de ascensiunea conservatorismului pe plan european.
Socotit, atât pe plan intern cât şi extern, ca o continuare a guvernării anterioare , noul Cabinet se va confrunta, la scurtă vreme şi în pofida promisiunilor făcute, cu opoziţia nedisimulată a radicalilor în Adunarea Deputaţilor. Aceştia din urmă mizaseră pe faptul că soluţia adoptată nu era decât una conjuncturală, una tranzitorie, până ce situaţia va deveni propice revenirii lor la conducere. Se vor convinge însă, destul de repede, de sprijinul şi încrederea acordată de Carol I Guvernului de nuanţă moderată.
Aşa cum avea să o confirme evoluţia ulterioară a evenimentelor, poziţia Cabinetului era subminată nu atât de vigoarea patimilor politice dezlănţuite în Parlament sau în presa opoziţionistă, cât mai ales de atitudinea ireconciliabilă a guvernanţilor. Tresăririle de orgoliu ale celor două marcante personalităţi politice, M. Kogălniceanu şi V. Boerescu, au provocat mari dificultăţi preşedintelui Consiliului de Miniştri, care, în pofida spiritului său conciliant, nu a reuşit să armonizeze interesele divergente.
Astfel, colaborarea lui Carol I cu gruparea lui M. Kogălniceanu şi cea a conservatorilor moderaţi din jurul lui Dimitrie Ghica nu va rezista decât până la începutul anului 1870. Coeziunea Guvernului de coaliţie, şi aşa destul de şubredă, avea să primească lovitura de graţie în momentul în care ministrul Justiţiei, Vasile Boerescu(foto) iniţiase un proiect parlamentar de acordare a unei dotaţii anuale de 300 000 de franci Principesei Elisabeta de Wied, cu care Domnitorul se căsătorise în noiembrie 1869. Şi cum proiectul era combătut şi calificat de membrii opoziţiei drept „un furt în dauna naţiunii” , V. Boerescu îşi înainta demisia, în ianuarie 1870, fapt ce a antrenat retragerea lui Kogălniceanu şi, la scurtă vreme, căderea întregului Cabinet.
Colaborarea Domnitorului cu gruparea conservatoare s-a situat, fără îndoială, sub auspiciile afinităţilor existente în planul organizării regimului politic. La începutul domniei, mai precis în momentul discutării proiectului de Constituţie, devenise perceptibilă o oarecare identitate de opinii între Carol I şi conservatori în privinţa necesităţii instituirii Senatului şi a acordării dreptului de veto absolut monarhului. De altfel, liderul conservator Lascăr Catargiu era socotit de Principe drept o persoană extrem de binevoitoare şi demnă de toată încrederea, care inspira calm, prudenţă şi spirit pragmatic .
Atitudinea moderată şi neînţelegerile cu partenerii liberali din cadrul coaliţiei guvernamentale au fost de natură a spulbera, la scurtă vreme, posibilitatea continuării conlucrării conservatorilor cu Domnitorul. Aceasta cu atât mai mult cu cât şeful statului înclina spre gruparea condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, ce dădea dovadă de fermitate şi dinamism în desăvârşirea operei reformatoare.
În contextul unor astfel de împrejurări, conservatorii se vor plasa în opoziţie nu numai faţă de Guvern, fie el de nuanţă radicală sau moderată, ci şi faţă de Carol I. Acuzele s-au îndreptat cu prioritate împotriva sa, deoarece, în calitate de monarh constituţional, beneficia de dreptul de a numi şi revoca miniştrii, de a dizolva Corpurile legislative ş.a., prerogative de o importanţă deosebită în funcţionarea mecanismului puterii. Şi cum Domnitorul nu părea dispus a-i readuce prea curând pe conservatori la guvernare, se constată o intensificare a atacurilor anticarliste în organul de presă „Ţérra”, oficios al facţiunii „Juna dreaptă” .
Pe de altă parte, anumite elemente conservatoare doreau o modificare în sens restrictiv a Constituţiei – socotită prea liberală pentru stadiul de dezvoltare în care se afla societatea românească –, corelată şi cu o întărire corespunzătoare a prerogativelor Coroanei, acţiune considerată indispensabilă pentru bunul mers al administraţiei. Opinii asemănătoare s-au regăsit în numeroase memorii – semnate de diferite personalităţi politice de orientare conservatoare – înaintate Domnitorului în anii 1867-1870. Sub genericul instituirii ordinii şi stabilităţii, se solicita, nici mai mult nici mai puţin decât restrângerea libertăţilor publice, o reformare radicală a administraţiei în sensul unei pronunţate centralizări, revizuirea legii comunale, responsabilitatea ministerială ş.a.
Îndeosebi conservatorii ieşeni agreau eventualitatea instituirii unui regim autoritar, ce se asemăna foarte mult cu o domnie personală. De pildă, dacă junimistul Th. Rosetti se pronunţa în favoarea unei guvernări „după metoda absolutistă”, Constantin Suţu era adeptul modificării Constituţiei în sensul lărgirii atribuţiilor Senatului şi a judecării proceselor de presă nu la Curtea cu juri, ci în faţa tribunalelor ordinare .
Ceea ce prezintă un interes aparte este şi propunerea făcută lui Carol I de a deveni şeful francmasoneriei române, de sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. O astfel de propunere s-a concretizat într-un memoriu prezentat Domnitorului, în ianuarie 1867, cu prilejul vizitei acestuia în Moldova. Iniţiativa i-a aparţinut lui George (Iorgu) Suţu, venerabil al lojii „Steaua României” (L'Étoile de Roumanie) din Iaşi. Potrivit respectivului memoriu, scopul lojilor era acela de a cuprinde „tout ce qu'il y avait d'intelligent et d'honnête dans le pays”, ceea ce ar putea servi foarte bine interesele Principelui Carol, în sensul constituirii unei grupări monarhiste „qui lui serait toujours fidèle et qui n'agirait que sous sa pression”. Cu toate că – se sublinia mai departe – francmasoneria nu era chemată a se amesteca în politică, ci de a se ocupa de opere de caritate şi răspândirea instrucţiunii, ea ar putea să-i ofere Domnitorului „les moyens de réunir un jour les éléments épars de la nation roumaine existant dans les contrées limitrophes” . Carol I s-a arătat, se pare, favorabil proiectului, solicitând însă timp de reflecţie.
Demn de remarcat este faptul că din loja „Steaua României” făceau parte importante personalităţi de nuanţă conservatoare, printre care şi Petre Mavrogheni. La acea vreme, el îndeplinea funcţia de ministru de Finanţe în Guvernul Ion Ghica (iulie-februarie 1867) şi se afla în relaţii destul de strânse cu monarhul. Cel puţin la fel de semnificativă ni se pare găzduirea Domnitorului la Iaşi, în casa din Copou a lui Petre Mavrogheni. Printre cei „iniţiaţi” în anii 1866-1867 se numără membri importanţi ai „Junimii”: Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, Nicolae Gane, Iacob Negruzzi ş.a., câţiva străini rezidenţi la Iaşi (inclusiv comercianţi şi bancheri evrei) şi chiar agentul diplomatic francez de aici, Charles Tissot, împreună cu cancelarul Consulatului, Louis Castaing .
Potrivit însemnărilor lui Titu Maiorescu(foto), Carol I refuzase, în cele din urmă, într-o manieră elegantă, propunerea lui Iorgu Suţu, invocând necesitatea căsătoriei cu o Prinţesă din Casa de Habsburg sau Casa Imperială rusească, proiect ce nu ar fi agreat de francmasonerie. „Astfel – nota în continuare Maiorescu – Domnitorul nostru Carol n-a avut altceva mai grabnic de făcut decât să trădeze întreaga afacere ministrului său Brătianu” . Considerând iniţiativa lui George Suţu drept o tentativă de constituire a unei „pepiniere” pentru gruparea conservatoare şi, prin urmare, îndreptată împotriva radicalilor, I. C. Brătianu a trecut imediat la măsuri de înlăturare din administraţie a funcţionarilor masoni. Concomitent, ziarul „Românul” dezlănţuia o serie de atacuri împotriva francmasoneriei, ce era prezentată ca o societate secretă patronată de Rusia şi care avea drept misiune „distrugerea naţionalităţii române şi răsturnarea Principelui Carol”. Se mergea şi mai departe, atribuindu-li-se „fraţilor” masoni intenţia „de a vinde ţara evreilor şi străinilor” .
Nu este mai puţin adevărat că loja „Steaua României” se afla sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, de rit scoţian, iar Marele Comandor era Adolphe Crémieux, nimeni altul decât preşedintele Alianţei Israelite Universale (cu sediul la Paris) . Ne putem explica astfel de ce respectiva organizaţie atacase cu o violenţă rar întâlnită – prin intermediul presei şi al diplomaţiei franceze, britanice şi austriece – măsurile adoptate de Brătianu împotriva aşa-numiţilor „vagabonzi” străini. Pe de altă parte, membrii lojei „Steaua României” – dacă ar fi să dăm crezare informaţiilor vehiculate de consulul francez la Iaşi – au înaintat Marelui Orient al Franţei textele circularelor lui Brătianu şi instrucţiunile secrete de „persecutare” a masonilor şi, totodată, redactaseră o petiţie de protest către Domnitor . Consecinţa firească a acestei atitudini a reprezentat-o răcirea temporară a relaţiilor dintre Carol I şi gruparea conservatoare.
Revigorarea raporturilor monarhului cu personalităţile politice ce împărtăşeau principiile conservatorismului evoluţionist, constructiv, se va produce, pentru scurtă vreme, în momentul constituirii Cabinetului prezidat de Manolache Costache Epureanu[foto] (aprilie-decembrie 1870). Întrucât premierul era înconjurat de miniştri aparţinând facţiunii intitulată „Juna dreaptă”, Guvernul a şi fost numit de contemporani „cloşca cu pui”.
De reţinut că membrii executivului împărtăşeau îngrijorarea lui Carol I faţă de „anarhia crescândă” din ţară, aluzie la acţiunile opoziţioniste ale radicalilor. Totodată, cunoşteau şi agreau demersul princiar către Puterile garante pentru a obţine modificarea Constituţiei în sensul sporirii autorităţii, pactul fundamental de la 1866 servind „doar ambiţiei şefilor de partide şi încarcă pe Principe, fie el slab sau energic, de lanţuri grele” .
Promotori ai unor idei novatoare la nivelul programului guvernamental şi animaţi de bune intenţii, tinerii conservatori aflaţi la putere s-au confruntat însă cu împrejurări interne şi externe de o deosebită complexitate: acţiunile anticarliste ale radicalilor (corelate cu respingerea oricărei iniţiative de revizuire a Constituţiei) şi războiul franco-prusian. Pe de altă parte, complicarea „afacerii Strousberg” va determina retragerea Cabinetului conservator, consecinţa unui vot de blam al Camerelor legislative .
„Incidentul de la Sala Slătineanu” (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu Lascăr Catargiu(foto) .
Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866” , în timp ce liberalii îl calificau drept „Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz - n.n.) . Cert este că Puterile garante aveau să-şi exprime, de asemenea, satisfacţia în legătură cu depăşirea crizei şi intrarea în normalitate . De altfel, în presa europeană fusese publicată o telegramă, potrivit căreia Puterile s-ar fi întrunit pentru a-l susţine pe Principele Carol I, iar în eventualitatea în care ar fi detronat, se vor lua măsuri în comun .
Domnitorul îşi exprima încrederea în capacitatea Guvernului de a soluţiona gravele probleme interne, constatând că „ţara este eminamente conservatoare” . Privind retrospectiv, Carol I mărturisea dificultăţile pe care le întâmpinase în realizarea obiectivelor asumate la începutul domniei, însă era încredinţat că „viitorul României va fi asigurat prin ordine şi stabilitate, singura bază solidă pentru prosperarea unei ţări” .
Obţinând în alegeri o majoritate cvasi-absolută atât în Camera Deputaţilor cât şi la Senat, Guvernul condus de Lascăr Catargiu îşi arăta disponibilitatea de a-l sprijini pe monarh în privinţa reorganizării regimului intern, intenţia mărturisită fiind aceea de a contribui la consolidarea Tronului. În respectivele împrejurări, potrivit afirmaţiilor lui Titu Maiorescu, se punea întrebarea dacă legea fundamentală de la 1866 „mai trebuie păstrată fără modificări, cu acelaşi mod de alegere a deputaţilor şi cu aceeaşi libertate a presei degenerată în licenţă” .
O dată cu sosirea familiei princiare la Iaşi, consulul francez de aici se întreţinuse cu Domnitorul asupra situaţiei politice. Cu această ocazie, Carol I îi dezvăluia lui Delaporte intenţia de a modifica – în unele din dispoziţiile sale – Constituţia, însă pe cale legală, fără a recurge la mijloace violente .
În acelaşi sens, agentul diplomatic român la Berlin, P. P. Carp, îi menţiona Kronprinţ-ului Germaniei că Guvernul era suficient de puternic pentru a proceda, fără violenţă, la modificarea Constituţiei . Printre personalităţile conservatoare ce împărtăşeau opinii asemănătoare se numărau M. C. Epureanu, Gh. Costa-Foru şi, într-o oarecare măsură, junimiştii.
Carol I – aşa cum reiese dintr-o scrisoare adresată tatălui său – era pe deplin mulţumit de noii miniştri ai Cabinetului Lascăr Catargiu, cu atât mai mult cu cât printre aceştia se aflau foşti partizani ai lui Cuza, precum Nicolae Kretzulescu şi generalul Ioan Emanuel Florescu, dar şi Christian Tell, unul din cei ce se pronunţase împotriva alegerii unui Prinţ străin la 1866. „Acum se dovedeşte – consemna Domnitorul – că aceia, care erau devotaţi predecesorului meu, îmi sunt devotaţi şi mie; ei dovedesc astfel că sunt luptătorii principiului monarhic şi că n-au voit să dea ajutor la răsturnarea mea printr-o revoluţie, precum n-au aderat odinioară la căderea lui Cuza” .
O primă tentativă de revizuire a Constituţiei se desfăşoară la scurt timp după instituirea Guvernului conservator şi este cunoscută sub numele de „Petiţia de la Iaşi” . Ea fusese elaborată de unul dintre liderii conservatorilor ieşeni, Grigore Sturdza, fiul fostului Domn moldovean Mihail Sturdza. Propunerile existente în acest document prezintă o frapantă asemănare cu cele ale lui Carol I din Memoriul de la sfârşitul anului 1870, memoriu ce urma a fi înaintat Puterilor garante. Se avea în vedere, îndeosebi, o revizuire a legii electorale, astfel încât numărul colegiilor să fie reduse la trei: cel al marilor proprietari cu un venit de la 700 de galbeni în sus; un al doilea colegiu al proprietarilor cu un venit cuprins între 200 şi 700 galbeni; în fine, colegiul oraşelor alcătuit din trei categorii de alegători. Referitor la Senat, se dorea o sporire a censului de la 1 000 de galbeni în sus, iar o parte din senatori urmau a fi numiţi direct de către Domnitor. Era, astfel, mai mult decât evidentă tendinţa de a asigura conservatorilor, în bună măsură mari proprietari, un rol preponderent în viaţa politică.
În Petiţie se regăsesc şi alte propuneri ce întruneau acordul monarhului, precum: reînfiinţarea Consiliului de stat; colonizarea cu populaţie germană pe o parte din moşiile statului printr-o lege specială; procesele de presă urmau a se judeca nu de Curtea cu juri, care achitau cu multă uşurinţă pe inculpaţi, ci de tribunale corecţionale; revizuirea legii consiliilor comunale, astfel încât primarii să fie numiţi de puterea executivă. Toate acestea reliefau o încercare de sporire a autorităţii centrale. Petiţia – semnată şi subscrisă de 89 de persoane – avea să fie depusă la biroul Adunării Deputaţilor, însă nu s-a considerat momentul oportun pentru discutarea ei. Exista temerea la nivelul cercurilor guvernamentale că o asemenea iniţiativă de modificare a Constituţiei ar fi stârnit aprige dezbateri parlamentare şi ar fi constituit un pretext pentru intensificarea atacurilor opoziţiei liberale.
O altă preocupare stringentă a Guvernului conservator şi a Domnitorului avea să o reprezinte „foarte neplăcuta afacere Strousberg” , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza – după respingerea proiectului guvernamental – prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării „afacerii Strousberg” în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni .
Pe de altă parte, ziarul liberalilor radicali, „Românul”, îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul „Guvernul Radowitz” . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe monarh, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.
Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers – ce reprezenta o încălcare a autonomiei României – a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că „România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe” .
Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea „afacerii” într-un sens favorabil acţionarilor .
Agentul diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp(foto), transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că „afacerea Strousberg” se transformase dintr-o „chestiune de drept” într-o „chestiune de forţă” . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar „bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare”, fireşte în interesul acţionarilor care trebuiau să beneficieze din partea statului român de o dobândă de cel puţin 5% .
Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.
Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise „lettres d'introduction” şi nu de acreditare, la care se adăuga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I „ca un guvernator general al unei provincii turceşti”, Bismarck urmărind „să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale” .
„Chestiunea Strousberg” intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 .
După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck – ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante –, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment „orice complicaţii serioase” . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată „în plină libertate şi independenţă a ţării” .
Sancţionarea Convenţiei cu „Societatea acţionarilor” (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga „afacere” servind drept „cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii” . De pildă, cotidianul „Românul”, întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese „un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (...) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului” .
Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate „pricinuieşte Principelui multă grijă” . Societatea condusă de Bleichröder şi Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior. În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state . După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează – şi ca urmare a agravării „crizei orientale” –, fiind reluată după 1878.
Într-o altă ordine de idei, Carol I se declarase profund nemulţumit de modul în care a evoluat procesul „instigatorilor” de la manifestaţia antigermană din 10/22 martie 1871. Unii participanţi fuseseră condamnaţi, dar mai apoi, spre stupefacţia monarhului, achitaţi de Curtea de Apel în lipsa probelor incriminatorii. Pentru a da o oarecare satisfacţie morală Domnitorului, ministrul interimar de Justiţie, Gh. Costa-Foru, considerând verdictul ca o veritabilă „demonstraţiune politică”, a luat o serie de măsuri, în februarie 1872 primul preşedinte al Curţii fiind mutat disciplinar. Rezultatul l-a constituit demisia în bloc a unui grup de magistraţi, în semn de solidaritate cu cel sancţionat, fapt ce a provocat oarecare agitaţie în rândurile opoziţiei, care nu ezită a-i prezenta pe demisionari drept „victime ale Prusiei”. Cabinetul prezidat de Lascăr Catargiu va reuşi să-şi impună însă autoritatea, lucru consemnat cu vădită satisfacţie de către Suveran .
În tot timpul guvernării conservatoare se poate observa o identitate de concepţii între Carol I şi miniştrii săi în privinţa măsurilor necesare unei reorganizări a regimului intern. Acestea se reflectă în adoptarea anumitor proiecte legislative, precum: îmbunătăţirea legii de organizare armată, dezarmarea gărzilor naţionale şi reprofilarea lor (iunie 1872), instituirea Creditului funciar rural (martie 1873), modificarea legii comunale astfel încât primarii să fie numiţi de Guvern (martie 1874), la care se adaugă încercarea, nereuşită, de limitare a libertăţii presei (ianuarie 1873 şi ianuarie 1876) prin revizuirea Codului penal şi reorganizarea Curţii cu juri .
Se conturează cu claritate faptul că cea mai mare parte din propunerile lui Carol I, menţionate în Memoriul de la sfârşitul anului 1870, sunt înfăptuite prin măsurile de ordin legislativ avansate de Guvernul conservator şi votate de Parlament. Ziarul „Uniunea liberală” remarca faptul că în celebra scrisoare a lui Carol I către Auerbach se regăseşte „în germene” un întreg program „pe care faptele posterioare l-au adeverit şi-l adeveresc pe toată ziua”.
În egală măsură, se constata că Domnitorul, în momentul în care îi informase pe Lascăr Catargiu, generalul Nicolae Golescu şi D. A. Sturdza despre intenţia de a abdica, solicitase, pentru a renunţa la o asemenea măsură extremă, un Guvern puternic care să aibă deplina sa încredere, adoptarea legii financiare, votarea anticipată a bugetului pe cel puţin doi ani, soluţionarea problemei căilor ferate. Or, toate acestea – preciza cotidianul respectiv – s-au împlinit cu prisosinţă”, instituindu-se un veritabil „regim personal”. Prin urmare, „singura resursă care a rămas încă în faţa atâtor nenorocite rezultate ce s-au realizat” era aceea de a-i îndemna pe membrii executivului şi, mai ales, pe Domnitor să revină la calea constituţională .
Măsurile legislative adoptate de Guvernul conservator şi menite a-i consolida poziţia, încrederea şi sprijinul acordat de monarh au determinat gruparea Rosetti-Brătianu să întreţină o susţinută campanie de presă de natură a evidenţia abuzurile comise şi necesitatea respectării principiilor liberale înscrise în Constituţie. Totodată, era şi un avertisment la adresa lui Carol I în sensul renunţării la colaborarea cu gruparea conservatoare şi chemarea la guvernare a liberalilor .
Cele mai aprige dispute se declanşaseră atunci când Guvernul conservator intenţionase să limiteze libertatea presei, nereuşind, în cele din urmă, decât să revizuiască anumite articole din Codul penal (februarie 1874) . Pe măsură ce şansele grupării liberale de a reveni la putere deveneau tot mai îndepărtate, se intensifică atacurile la adresa monarhului şi a felului în care acesta înţelegea să-şi exercite prerogativele constituţionale. Şi cum conservatorii urmăreau să se menţină cât mai mult la putere, presa guvernamentală relansase zvonurile privind pericolul abdicării şi aşa-zisele acţiuni ale liberalilor de răsturnare a Domnitorului. Angajat într-o permanentă polemică, mai ales cu ziarul „Pressa”, cotidianul „Românul” considera necesar a preciza că „suntem deprinşi deja a nu vedea în asemenea zgomote decât un mijloc prin care să dobândească concesiuni şi gheşefturi pentru străini” .
Mulţumit de armonia existentă între Corpurile legiuitoare şi Cabinet, Domnitorul îi mărturisea tatălui său, într-o scrisoare din noiembrie 1873, că premierul Catargiu „merită toată recunoştinţa pentru purtarea sa sinceră şi marile servicii aduse” . De altfel, şeful Guvernului va fi recompensat cu ordinul Casei de Hohenzollern-Sigmaringen .
Desfăşurarea alegerilor pentru Adunarea Deputaţilor (aprilie – mai 1875) a determinat o intensificare a activităţii opoziţiei liberale, constituindu-se aşa-numita „Coaliţie de la Mazar-Paşa” (după numele unui colonel englez, ce servise în armata otomană, în a cărui casă aveau loc întrunirile şi unde s-a decis formarea acestei coaliţii) .
Liderul liberalilor socotea momentul oportun pentru revenirea la conducere, I. C. Brătianu sugerându-i acest lucru Domnitorului. În condiţiile în care Guvernul Catargiu obţinuse majoritatea covârşitoare la noile alegeri, Carol I nu se arăta nicidecum dispus a acorda puterea liberalilor. Colaborarea timp de patru ani a Domnitorului cu miniştrii conservatori asigurase o unitate de concepţii – concretizată în plan legislativ – şi o perioadă de stabilitate, care în comparaţie cu trecutul era demnă de invidiat. Pe de altă parte, necesitatea reglementării chestiunii căilor ferate, joncţiunea cu reţeaua feroviară austro-ungară şi definitivarea convenţiei comerciale cu Monarhia dualistă nu întruneau adeziunea liberalilor.
Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza[foto] (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală . De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german – în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea – va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană „s-a nimicit cu desăvârşire” ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de „chestiunea căilor ferate” şi a faptului că Principele Carol „a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza - n.n.) în toate ramurile administraţiunii”. Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care „nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară (conservatorii – n.n.)”. Mai mult decât atât, „nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată” .
Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care monarhul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.
Rivalităţile din interiorul Guvernului conservator, demisia unor miniştri importanţi (printre care şi colaboratorul apropiat al lui Carol I, anume V. Boerescu), înfiinţarea Partidului Naţional Liberal (5 iunie 1875), izbucnirea „crizei orientale” sunt câteva din motivele care îl vor determina pe monarh să ia în consideraţie posibilitatea revenirii liberalilor la putere în primăvara anului 1876 .
Deoarece rezultatul alegerilor pentru Senat fusese defavorabil Guvernului, iar Domnitorul nu accepta o nouă dizolvare, Lascăr Catargiu îşi prezenta demisia la 30 martie/11 aprilie 1876. Ea avea să fie admisă cu deosebit regret de către Carol I, cu atât mai mult cu cât L. Catargiu „a condus afacerile statului, timp de cinci ani, cu energie şi prudenţă, şi a introdus multe reforme necesare” .
În urma consultărilor cu oamenii politici, Domnitorul avea să-i încredinţeze sarcina formării noului Cabinet lui Gh. Vernescu, unul din membrii moderaţi ai opoziţiei. În lista guvernamentală întocmită de acesta figura şi I. C. Brătianu ca ministru de Război. Date fiind însă împrejurările externe, monarhul îşi exprimase dorinţa ca portofoliul respectiv să revină unui militar, Brătianu urmând să preia ministerul Finanţelor.
Întrucât opoziţia nu era dispusă a face concesii în sensul dorit de Carol I, acesta din urmă optează pentru numirea unui Guvern de militari sub preşedinţia generalului Ioan Emanuel Florescu[foto] (4/16 aprilie 1876) . Durata Cabinetului Florescu a fost doar de 20 de zile, el nereuşind să obţină încrederea Camerelor, circumstanţe ce au favorizat numirea unui Guvern condus de M. C. Epureanu (acum membru al Partidului Liberal), cu I. C. Brătianu la Finanţe şi M. Kogălniceanu la Ministerul Afacerilor Străine .
După efemera existenţă a Cabinetului de militari condus de Florescu, alegerile pentru Camera Deputaţilor, cum era de aşteptat, au dat câştig de cauză Guvernului, conservatorii obţinând doar 10 mandate. Astfel, liberalii dispuneau de o majoritate covârşitoare în Parlament, condiţie absolut necesară concretizării propriului program.
O profundă nelinişte a provocat Domnitorului intenţia reprobabilă a Adunării Deputaţilor de a deferi justiţiei pe foştii miniştri conservatori, ce erau acuzaţi de violarea Constituţiei, abuzuri şi risipirea banilor publici. „Patima de partid – observa cu amărăciune Carol I – iese la lumină cu această ocazie în modul cel mai odios” . Deşi va lua cu tărie apărarea foştilor colaboratori conservatori, monarhul nu va reuşi să influenţeze cursul anchetei, acuzaţiile fiind retrase abia în 1878.
Retragerea lui M. C. Epureanu – ce făcuse parte din Guvernul condus de L. Catargiu – şi agravarea „crizei orientale” îl determinaseră pe Carol I să apeleze la un Guvern hotărât şi energic prezidat de I. C. Brătianu (iulie 1876), de aici înainte liberalii menţinându-se la conducere – cu mici schimbări ministeriale – nu mai puţin de 12 ani.
Cu certitudine, conservatorii au ajuns la putere în condiţii deosebit de dificile, când însuşi Tronul părea ameninţat, guvernarea din anii 1871-1876 fiind una deosebit de fructuoasă în plan legislativ, înscriindu-se pe linia unui conservatorism constructiv.

ROMÂNIA IZOLATĂ DUPĂ 1878 ŞI ALIAMŢA CU PUTERILE CENTRALE BBB


             In mai 1878, colonelul Edward Mansfield, reprezentantul britanic la Bucureşti, avea să fie înlocuit de William Arthur White, într-un moment în care diplomaţia românească încerca să obţină dreptul de a-şi expune punctul de vedere şi revendicările în faţa Congresului de Pace de la Berlin .
William Arthur White se născuse în Polonia în 1824, desăvârşindu-şi studiile la celebra Cambridge University. Urmând cariera de diplomat, prima misiune pe care o va accepta, în 1857, va fi aceea de consul general la Consulatul britanic din Varşovia, unde avea să-şi demonstreze abilităţile diplomatice, pentru ca apoi să fie numit în 1864 consul la Danzig, iar în 1875 să conducă afacerile Consulatului britanic din Belgrad .
Odată cu sosirea sa la Bucureşti, consulul englez, cunoscut în cercurile diplomatice britanice pentru opiniile sale favorabile contracarării influenţei ruse în Balcani, va raporta în detaliu situaţia existentă în România şi starea de spirit a populaţiei.
In pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decisese să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România. Cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei”. Inainte de a pleca spre Berlin, primul ministru I. C. Brătianu îşi manifesta neliniştea, în prezenţa consulului englez la Bucureşti, faţă de posibilitatea unei ciocniri armate cu trupele ruse din ţară, lăsând să se înţeleagă că un sprijin din partea Cabinetului de la St. James ar fi de dorit, sprijin ce s-ar putea concretiza prin facilitarea obţinerii a 10.000 de carabine pentru dotarea cavaleriei . Temerile premierului român nu erau deloc neîntemeiate sau exagerate, întrucât la vremea respectivă un număr destul de mare de militari ruşi se aflau efectiv pe teritoriul românesc. De pildă, în Moldova şi Basarabia erau concentraţi aproximativ 20 000 de oameni, iar între Giurgiu şi Bucureşti alţi 20 000 .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de Pace de la Berlin, cu scopul mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte, de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare ale tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. Reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise”. Astfel se înţelege conduita plină de o bunăvoinţă platonică, adică sterilă, a reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Departe de a lua în consideraţie cerinţele româneşti, Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, preconiza, printre altele, recunoaşterea independenţei României (art. 43), însă în anumite condiţii dureroase. Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice străinilor de alt rit decât cel creştin (art. 44) şi să cedeze sudul Basarabiei, ce urma a reveni Rusiei (art. 45). Drept „compensaţie” pentru pierderea districtelor basarabene, prin Tratat se prevedea că Dobrogea, în fapt străvechi teritoriu românesc, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor aveau să intre în componenţa României (art. 46).
Rapoartele diplomatice ale lui White prezintă starea de spirit a populaţiei după Tratatul de Pace de la Berlin , modificarea articolului 7 din Constituţia română şi punctele de vedere diferite ale opiniei publice , divergenţele româno-ruse în privinţa delimitării frontierei la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei, călătoria Domnitorului Carol în această provincie şi promisiunile făcute, probabilitatea constituirii unei Ligi balcanice sub controlul Rusiei, atitudinea opoziţiei faţă de Guvernul Ion C. Brătianu etc.
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul nostru de Externe, printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad, socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Guvernul britanic a hotărât, încă din martie 1879, să-i confere lui William A. White rangul de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însă scrisorile de acreditare aveau să sosească atunci când Foreign Office-ul considera momentul oportun. Bismarck a reuşit să influenţeze însă decizia diplomaţiei engleze, astfel că White nu va primi scrisorile de acreditare decât în februarie 1880, odată cu recunoaşterea independenţei României de către Franţa, Germania şi Marea Britanie .
Deşi România îşi cucerise independenţa pe câmpul de luptă, cu enorme sacrificii materiale şi umane, Puterile europene nu se grăbeau să o trateze ca partener egal în complexul relaţiilor internaţionale. Izolarea în care s-a aflat ţara la Congresul de la Berlin (1878), atitudinea, adeseori ostilă, a cercurilor politice şi diplomatice europene, recunoaşterea condiţionată a statului român independent, au dovedit, o dată în plus, necesitatea consolidării poziţiei statului român.
Eventualitatea proclamării Regatului era considerată de oamenii politici români ca un pas firesc după consacrarea independenţei. Tocmai de aceea, asemenea preocupări îşi găsesc ecoul şi la nivelul rapoartelor diplomatului englez la Bucureşti, care menţionează despre anumite obiecţii formulate îndeosebi de Cabinetul de la Viena. Acesta din urmă îşi exprima temerea că Serbia şi Bulgaria ar putea urma exemplul României, ceea ce ar duce la destrămarea statu-quo-ului stabilit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Diplomatul englez a mers mai departe cu raţionamentul, subliniind faptul că proclamarea Regatului României ar constitui un punct de atracţie pentru cei trei milioane de români aflaţi sub stăpânirea monarhiei dualiste .
Oportunitatea ridicării României la rangul de Regat avea să reprezinte subiectul unei şedinţe a Consiliului de miniştri, în care toţi cei prezenţi aveau să se pronunţe pentru săvârşirea acestui act solemn la 8/20 aprilie 1881, ziua aniversară a lui Carol I . La sugestia Suveranului, premierul Ion C. Brătianu se declara de acord în privinţa unei remanieri a Cabinetului său – prin includerea a trei conservatori – pentru a conferi proclamării Regatului solemnitatea cuvenită şi pentru a exprima unitatea de vederi în această privinţă. Nu este exclus ca dorinţa lui Carol I să fi reprezentat un gest de recunoştinţă faţă de eforturile anterioare ale conservatorilor în sensul dobândirii independenţei pe cale diplomatică. Pe de altă parte, s-ar putea ca Suveranul să fi avut în vedere ca meritul proclamării Regatului să nu se atribuie doar celor aflaţi la guvernare, în speţă liberalilor, ci şi conservatorilor, încercând în acest fel o armonizare a intereselor celor două partide politice. Intrucât propunerea de remaniere a Cabinetului fusese adresată de Ion C. Brătianu, deliberat sau nu, doar grupării junimiste din cadrul Partidului Conservator (ce se constituise la 3 februarie 1880), ea nu s-a materializat.
Intre timp, pretenţiile Austro-Ungariei privind navigaţia pe Dunăre şi atacurile presei opoziţioniste din ţară faţă de o ipotetică acceptare a acestor pretenţii de către Guvern l-au determinat pe primul ministru să accelereze demersurile pentru proclamarea Regatului. De fapt, Austro-Ungaria dorea să obţină, încă de la începutul anului 1880, instituirea unei Comisii europene mixte, cu drept de control asupra navigaţiei pe Dunăre, de la Porţile de Fier la Galaţi. Deşi nu era riveran în această zonă, statul austro-ungar căpătase preşedinţia Comisiei şi votul preponderent (ianuarie 1881). O asemenea măsură limita însă dreptul României de a supraveghea executarea regulamentelor de navigaţie pe porţiunea menţionată, ceea ce însemna şi o încălcare a suveranităţii ţării. Prin urmare, oficialităţile de la Bucureşti a refuzat a lua în consideraţie decizia Puterilor europene, atitudine curajoasă ce va determina o răcire a relaţiilor româno-austro-ungare .
In acest context, aşa după cum a relatat reprezentantul englez, deputatul Gheorghe Vernescu a adresat Guvernului o interpelare în legătură cu eventuale negocieri iniţiate de diplomaţia română în favoarea adoptării titlului de Rege pentru Carol I. Răspunsul primului ministru, Ion C. Brătianu, a fost acela că astfel de negocieri nu erau necesare, întrucât orice stat independent are dreptul de a acorda Suveranului său orice titlu doreşte.
Ulterior, la 14/26 martie 1881, în urma unei noi interpelări, de această dată a lui Titu Maiorescu, din ziua precedentă – şi în care îi acuza pe liberali ca fiind antidinastici – Corpurile legislative au votat în unanimitate proiectul de lege potrivit căruia România s-a transformat în Regat, iar Carol I a primit titlul de Rege . „Coroana Regală pusă azi pe fruntea Măriei Sale Domnul României – sublinia P.P. Carp în discursul de la tribuna Camerei Deputaţilor – nu este numai o chestiune de amor propriu naţional, nu este numai o răsplată pentru meritele ce Domnul nostru şi-a câştigat în curs de 15 ani, ci este cheia de boltă ce punem azi la clădirea edificiului nostru ca stat neatârnat”. Răspunzând la felicitările Parlamentului şi ale membrilor Guvernului, Carol I preciza că primea titlul de Rege nu pentru sine, ci pentru „mărirea ţării” . Intrucât în acea perioadă tocmai se desfăşurau funeraliile Ţarului Alexandru al II-lea (asasinat de nihiliştii ruşi la 1 martie 1881), festivităţile încoronării aveau să fie stabilite pentru data de 10 mai 1881.
Puterile europene au recunoscut necondiţionat actul de la 14/26 martie, doar Rusia ţaristă a sugerat Cabinetului de la Bucureşti adoptarea unor măsuri de natură a împiedica activitatea socialiştilor ruşi refugiaţi pe teritoriul României. Pentru a evita orice complicaţii inutile, în luna aprilie 1881 cele două Camere legislative au votat proiectul de lege al Guvernului împotriva străinilor (sau de expulzare), fapt primit cu o deosebită satisfacţie la Petersburg şi chiar la Viena .
Pe plan internaţional, prestigiul Regatului României a fost unanim recunoscut, reprezentând un element de stabilitate în zona sud-est europeană. Nu era ignorat nici potenţialul militar, ce fusese probat pe câmpul de luptă, şi care putea constitui un factor important în eventualitatea unui conflict militar. Acest fapt este dovedit şi de trimiterea unor reprezentanţi diplomatici de prim rang la Bucureşti, care devenise o veritabilă „trambulină pentru ambasadori” .
Odată săvârşită proclamarea Regatului, festivităţile încoronării Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta au fost inaugurate, nu întâmplător, la 10 mai 1881, dată strâns legată de instituirea dinastiei străine în 1866 şi de sancţionarea oficială a independenţei în 1877. Deşi avea să fie apreciat de William White ca extrem de modest, ceremonialul încoronării a reuşit, totuşi, să impresioneze opinia publică.
In dimineaţa zilei de 10 mai 1881, cortegiul regal – salutat cu 21 salve de tun – s-a îndreptat de la gară spre Mitropolie, unde fuseseră depuse coroanele în seara precedentă. In fruntea cortegiului se afla un pluton de jandarmi călare, urma prefectul Poliţiei, un alt pluton de jandarmi, un escadron de roşiori, doi furieri din suita Suveranului, mareşalul Curţii şi doi aghiotanţi regali, cele 62 de drapele ale armatei, M.S. Regele călare, Marele Stat Major al armatei şi Casa militară a Regelui, trăsura regală trasă de opt cai şi în care se aflau M.S. Regina, Principele moştenitor Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen împreună cu fiii săi, Ferdinand (viitorul moştenitor al Tronului României) şi Carol, apoi veneau ofiţerii superiori şi, în fine, un alt escadron de roşiori.
La ora 12.00, întregul cortegiu a sosit la Mitropolie, unde a fost întâmpinat de înaltele oficialităţi ale clerului în veşminte sacerdotale. După serviciul divin şi benedicţiunea coroanelor, aceasta din urmă anunţată prin 101 salve de tun, cortegiul regal s-a îndreptat spre Palat. Aici, Regele şi Regina aveau să primească felicitările primului ministru, Dumitru Brătianu, ale Corpului diplomatic şi ale doamnelor de la Societatea de binefacere. Coroanele, cea de oţel a Regelui şi cea de aur a Reginei, erau depuse în sala Tronului, unde a fost rostită o scurtă alocuţiune de către preşedintele Senatului, Dimitrie Ghica, în numele ambelor Camere legislative, alocuţiune urmată de discursul lui Carol I. „Primesc dar cu mândrie – sublinia Regele – ca simbol al independenţei şi al tăriei României, această Coroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor noştri, sfinţită de Biserică. (...) Pentru Regină şi pentru mine, însă, Coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui”.
După discursul Regelui, au defilat prin faţa Tronului delegaţiile judeţene şi comunale din toată ţara, peste 4.000 de persoane, cu drapelele fiecărei regiuni, moment apreciat drept unul dintre „cele mai frumoase ale serbării”. Festivitatea a fost urmată de o scurtă plimbare a Familiei Regale, în două trăsuri à la Daumont, pe străzile iluminate ale Capitalei. Serbările aveau să continue şi în ziua următoare prin defilarea „cortegiului istoric şi carelor alegorice”, pentru ca la 13 mai 1881 să se încheie cu defilarea detaşamentelor armate.
Tensionarea relaţiilor româno-ruse, precum şi dificultăţile întâmpinate în recunoaşterea independenţei de către Puterile europene, au întărit, o dată în plus, convingerea că izolarea ţării pe plan internaţional devenise extrem de periculoasă, fiind absolut necesară integrarea într-un sistem de alianțe, pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale.
Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state. Intr-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare, pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871).  Prin alianţa cu Austro-Ungaria, din octombrie 1879, ea reprezenta o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului rusesc.
De altfel, încă din primăvara anului 1880, Contele Andrássy, deşi retras din viaţa politică, avea să-i împărtăşească lui Carol I opinia sa, potrivit căreia România s-ar putea alătura, la momentul oportun, alianţei germano-austro-ungare . Pe această linie s-a înscris chiar vizita la Sinaia a lui Andrássy, din cursul lunii august 1881. De fapt, însuşi Bismarck îndemnase diplomaţia vieneză să acţioneze în sensul unei apropieri de România .
Anul 1882 a fost marcat în mod deosebit de vizita Principelui Alexandru al Bulgariei la Sinaia (octombrie), călătoria la Rusciuc a Regelui Milan al Serbiei şi sosirea incognito a acestuia la Bucureşti (în aceeaşi lună), cu care prilej autorităţile române au luat măsuri speciale de protecţie .
Atent observator al vieţii politice româneşti, William White, a relatat despre dificultăţile cu care se confrunta Guvernul condus de Ion C. Brătianu, îndeosebi coalizarea Opoziţiei, până atunci împărţită în două facţiuni: cea a liberalilor independenţi conduşi de Gheorghe Vernescu şi cealaltă a conservatorilor din jurul lui Lascăr Catargi şi Alexandru Lahovary . Acestora avea să li se asocieze, din februarie 1883, şi Mihail Kogălniceanu, limbajul opoziţioniştilor devenind tot mai violent, mai ales la adresa Regelui, care se încăpăţâna să-i menţină la putere pe liberali .
Preocupat de siguranţa militară a Capitalei, Regele Carol a insistat în mod deosebit în favoarea construirii unui sistem de fortificaţii (între anii 1883 şi 1895) în jurul Bucureştilor şi pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, apelând la serviciile unei autorităţi în domeniu, generalul belgian Brialmont . Este adevărat că a avut de învins prejudecăţile opiniei publice şi opoziţia vehementă a unor parlamentari, ce socoteau nejustificate cheltuielile necesare unor astfel de fortificaţii .
La începutul lunii iunie 1883, diplomatul englez White a înregistrat plecarea Regelui spre Iaşi, pentru a participa la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare din faţa Palatului Administrativ, operă a sculptorului francez Emmanuel Frémiet, autorul memorialului Jeanne d’Arc din Paris. La solemnitate aveau să participe, de asemenea, miniştri ai Guvernului condus de Ion C. Brătianu, senatori şi deputaţi, precum şi reprezentanţi diplomatici ai Puterilor europene . La 6/18 iunie 1883, municipalitatea ieşeană avea să ofere un banchet în sala Teatrului Naţional, banchet în cadrul căruia s-au rostit toasturi, ultimul fiind cel al senatorului conservator Petre Grădişteanu şi care avea să stârnească o adevărată furtună diplomatică. Ziarul „L’Indépendence Roumaine” a publicat discursurile rostite, amintind că Petre Grădişteanu s-a referit la Bucovina, Transilvania şi Banat ca la pietrele nestemate ce lipsesc din coroana regală .
Incidentul cu diplomaţia austro-ungară avea să fie stârnit nu numai de discursul lui Grădişteanu, ci, în egală măsură, şi de formula de adresare, „Regelui românilor”, utilizată de preşedintele Camerei, C.A. Rosetti, ambele producând „o vâlvă de netăgăduit” în rândurile Corpului diplomatic şi ale opiniei publice din Viena şi Budapesta. Indeosebi titulatura de „Rege al românilor” era considerată de Kálnoky drept „ilegală” şi „jignitoare” la adresa Impăratului Franz Josef, care-şi exercita autoritatea asupra supuşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, solicitând reprezentantului său la Bucureşti să protesteze împotriva tolerării şi răspândirii unei asemenea titulaturi în organele de presă oficiale . In cele din urmă, premierul D.A. Sturdza se-a văzut nevoit să-şi exprime public regretul faţă de respectivul incident, afirmând că Regele nu a aprobat niciodată cuvinte sau expresii menite a aduce prejudicii relaţiilor româno-austro-ungare .
Călătoria întreprinsă de Carol I la Berlin (august 1883), în calitate de naş la botezul celui de-al doilea fiu al Prinţului moştenitor Wilhelm (viitorul Impărat Wilhelm al II-lea) , şi, apoi, şederea la Viena au oferit prilejul favorabil discutării, cu monarhii celor două state, a termenilor viitoarei alianţe. Aceasta urma să se concretizeze prin perfectarea unui tratat bilateral, româno-austro-ungar, cu caracter defensiv, la care să adere şi Germania, proiect discutat şi amendat în convorbirile directe dintre Ion C. Brătianu, Bismarck şi Kálnoky din luna septembrie . Diplomatul britanic avea să intuiască în urma acestor vizite că Guvernul român intenţionează să intre în alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria .
In favoarea alianţei cu Puterile Centrale se pronunţaseră nu numai Regele Carol I, ci şi importante personalităţi politice ale vremii: premierul Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza (în acea perioadă ministru de Externe), P.P. Carp şi Titu Maiorescu . Cum bine s-a remarcat, iniţiativa unei asemenea apropieri a aparţinut cancelarului german şi a întrunit acordul Cabinetului de la Viena. Poziţia strategică a României în eventualitatea unui război european, potenţialul militar deloc neglijabil (dovedit în conflictul din 1877-1878) şi resursele materiale de care dispunea, aprecierea sa drept o posibilă barieră în calea expansiunii ruse spre Balcani au fost tot atâtea argumente, suficient de solide, luate în calcul de diplomaţia Puterilor Centrale.
Potrivit Tratatului – semnat, din partea română, de D.A. Sturdza la 30 octombrie 1883 şi ratificat de Carol I la 6 noiembrie acelaşi an – în eventualitatea atacării României de către o altă putere (fără a se specifica expres potenţialul agresor), Austro-Ungaria se obliga să-i ofere sprijin şi asistenţă; după cum, în eventualitatea atacării acesteia din urmă, „în una din părţile statelor limitrofe cu România”, se va aplica clauza casus foederis. Tratatul era secret şi încheiat pe o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu încă trei ani, în cazul nedenunţării de către una din părţile contractante .
Incontestabil, semnarea respectivului tratat de alianţă, care va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial, a reprezentat la vremea respectivă o politică înţeleaptă şi prudentă, care a evitat izolarea diplomatică a ţării pe scena europeană, obţinându-se garanţiile a două Mari Puteri în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei. Totodată, avea să fie soluţionată şi spinoasa „problemă a Dunării” în conformitate cu interesele româneşti, noul aliat, Austro-Ungaria, renunţând la pretenţiile anterioare.
Din acel moment, Regatul României s-a bucurat de un prestigiu sporit în exterior, diplomaţia Puterilor Centrale manifestând un viu şi constant interes pentru menţinerea sa în cadrul respectivei alianţe. La fel de interesate s-au arătat Franţa şi Rusia, care, treptat, și-au intensificat eforturile pentru recâştigarea terenului pierdut.
Alianţa cu Puterile Centrale nu a devenit publică, de textul Tratatului având cunoştinţă doar colaboratorii apropiaţi ai Regelui Carol I, principala motivaţie fiind aceea de a evita orice provocare la adresa Rusiei, dar şi pentru a nu bulversa opinia publică internă, fără îndoială ostilă unei alianţe cu Monarhia dualistă ce supunea românii transilvăneni la un tratament discriminatoriu.
Cum era şi firesc, atenţia diplomatului englez la Bucureşti avea să fie atrasă de procesul de revizuire a Constituţiei şi a legii electorale iniţiat de Guvernul liberal în anii 1883-1884 . Existau însă puncte de vedere diferite chiar în sânul Partidului Naţional Liberal. De pildă, C.A. Rosetti se pronunţa cu fermitate pentru desfiinţarea celor patru colegii electorale ale Adunării Deputaţilor şi a celor două colegii ale Senatului şi înlocuirea lor cu un colegiu unic.
O astfel de concepţie radicală nu era însă împărtăşită de preşedintele P.N.L. şi primul ministru al Guvernului, Ion C. Brătianu, care promova ideea, mai moderată, – susţinută şi de cei grupaţi în jurul lui Dumitru Brătianu – de contopire a primelor două colegii ale Adunării într-unul singur şi menţinerea celorlalte două . Pe de altă parte, se manifesta opoziţia conservatorilor, este adevărat redusă numeric atât în Camera Deputaţilor cât şi în Senat, faţă de orice acţiune destinată a modifica mai ales prevederile electorale .
Necesitatea modificării Constituţiei figurase pe ordinea de zi a Adunărilor legiuitoare în şedinţele din 10 şi 19 decembrie 1882, iar după citirea în trei rânduri a declaraţiei de revizuire (decembrie 1882, ianuarie şi martie 1883) s-au convocat noi alegeri. Cum era de aşteptat, acestea din urmă aveau să dea câştig de cauză Guvernului, opoziţia dispunând doar de 12 locuri. In asemenea circumstanţe, în dezbaterea proiectului guvernamental de revizuire s-a confruntat majoritatea liberală şi gruparea radicală din jurul lui C.A. Rosetti, acesta din urmă făcând, de altfel, parte şi din Comisia însărcinată cu redactarea proiectului. Dezbaterile aveau să fie îndelungate şi contradictorii, îndeosebi articolele privind regimul presei. Revizuirea Constituţiei avea să fie adoptată abia la 5 iunie în Adunarea Deputaţilor şi la 7 iunie 1884 în Senat. Modificările constituţionale operate în 1884 au avut un rol pozitiv, contribuind, pe de o parte, la o mai largă participare la viaţa politică şi la trasarea acelor direcţii menite a conduce la democratizarea societăţii româneşti, iar pe de altă parte, a oferit cadrul necesar pentru o mai liberă şi garantată afirmare a opiniilor prin presă, condiţie absolut necesară într-un regim democratic.
Este adevărat că această acţiune reformatoare, iniţiată şi definitivată în 1884, aparţine în exclusivitate Partidului Naţional Liberal, care s-a dovedit încă o dată mult mai deschis spre democratizarea vieţii politice, chiar dacă ideile, poate prea înaintate pentru acea vreme, ale lui C.A. Rosetti nu au putut fi adoptate în totalitate. Aici s-a regăsit şi una din pierderile suferite de acest partid, devenit unul mult mai moderat: dispariţia aripii radicale din cadrul său şi despărţirea lui C.A. Rosetti de vechiul său colaborator şi prieten, Ion C. Brătianu.
Diplomatul britanic se va întoarce la Londra spre sfârşitul anului 1884, pentru a fi însărcinat în anul următor cu interimatul Legaţiei de la Constantinopol, unde va deveni titular în 1886. Afacerile Consulatului britanic de la Bucureşti vor fi girate până în 1886 de Percy Sanderson, consulul englez la Galaţi. De altfel, la 3/15 ianuarie 1887, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei britanice, Condie Stephen, era primit în audienţă oficială la Regele Carol I pentru a prezenta scrisorile de rechemare a lui Sir William White, ce îndeplinise cu onoare funcţia de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii la Bucureşti .

ROMÂNIA ALIATĂ ŞI ATITUDINEA RUŞILOR LA SAN STRFANO


            
Spre marea surprindere şi stupoare a statelor balcanice care au participat alături de Rusia la războiul cu Turcia, lozul cel mare l-au scos acele ţări care nu au contribuit nici într-un fel la victoria comună: Bulgaria, Marea Britanie şi Austro-Ungaria. Mai mult decît atît: austriecii şi britanicii s-au împotrivit cum au putut eliminării Turciei din Balcani.
Bulgarilor, pînă la San-Stefano, turcii le-au refuzat în genere orice gen de autonomie în afară de cea bisericească. Este vorba de aşa zisul „exarhat bulgar” care a pus oficial începutul ereziei filetismului în Biserica Ortodoxă. La San-Stefano în graniţele acestui exarhat a fost creat statul Bulgar în frunte cu un principe german. Teritoriul Bulgariei întrecea 160.000 kilometri patraţi şi cuprindea, în afară de teritoriul actual al acestei ţări, cea mai mare parte din Macedonia şi Tracia egeică asupra cărora aveau pretenţii destul de întemeiate Serbia şi Grecia.
Austro-Ungaria, pentru „meritul” că nu s-a amestecat în război de partea Imperiului Otoman, s-a ales cu provinciile Bosnia şi Herţegovina care „rotunjeau” fericit hotarele ei balcanice (vă mai amintiţi de „rectificarea” precedentă din anul 1775 care s-a soldat cu răşluirea Bucovinei?). In pagubă au rămas din nou aliaţii balcanici ai Rusiei care au plătit cu sînge drepturile lor. Serbia s-a implicat în război, avînd drept scop eliberarea conaţionalilor săi din Bosnia, iar Muntenegru a luptat pentru Herţegovina. Drept recompensă li s-au propus cu totul alte teritorii (şi acelea puternic ciuntite de marile puteri la Congresul de la Berlin). Expansiunea sîrbilor a fost canalizată spre sud. Acest fapt le convenea de minune austriecilor, deoarece acolo interesele sîrbilor au intrat inevitabil în contradicţie cu cele ale Bulgariei, Greciei şi (pe viitor) ale albanezilor.
Turcia le-a cedat ruşilor Dobrogea pentru ca aceştia să o poată schimba pentru un alt teritoriu. „Generoşi”, aceştia le-au „propus-o” românilor în schimbul judeţelor sud-basarabene. „Propunerea” a purtat un caracter „voluntar-obligatoriu”: dacă românii nu ar fi vrut să îl accepte, Bugeacul şi aşa avea să le fi fost răpit, doar că Dobrogea avea să le fie cedată bulgarilor sau transformată într-o nouă gubernie rusească.
Unul dintre argumentele înaintate de către ruşi pentru a îndreptăţi răpirea repetată a Basarabiei a fost schimbul cu Dobrogea. Se atrage atenţia, mai ales, asupra factorilor cantitativi şi strategici, cică net favorabili pentru români: teritoriul cedat României în schimbul Basarabiei de Sud a fost de cel puţin de două ori mai mare. In plus faţă de aceasta, România a devenit stăpînă pe gurile Dunării şi pe insula Şerpilor. La prima vedere pare că schimbul teritorial a fost foarte generos şi poziţia intransigentă ocupată de negociatorii români ar fi fost inexplicabilă. Dar, vorba lui Homer: „TIMEO DANAOS ET DONA FERRENTES!” („Mă tem de greci, chiar cînd fac daruri!”):
-    Dobrogea, în acel timp, se prezenta ca un ţinut pustiu şi nevalorificat, spre deosebire de cele trei judeţe sud-basarabene. După evacuarea regiunii de către turcii şi tătarii care au populat-o în timpul stăpînirii otomane, aici nu au rămas decît puţinii păstori români care din cele mai vechi timpuri şi-au păscut turmele în stepa dobrogeană arsă de soare. In Deltă locuiau ruşii lipoveni şi urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici încă în secolele XVI-XVII, iar pe litoral se mai aflau grecii pontici. Constanţa de astăzi era pe atunci un sărăcăcios sătuc de pescari. Nici un fel de pămînturi prelucrate, drumuri, porturi sau căi ferate. Pentru valorificarea ţinutului trebuiau cheltuieli colosale şi ele urmau să fie suportate, desigur, de bugetul român şi nicidecum de cel rusesc.
         Importanţa strategică a noilor achiziţii teritoriale româneşti a fost imediat redusă la zero de către „generoşii” donatori. Or, conform stipulaţiilor tratatului de la San-Stefano, numai Rusia dintre ţările riverane avea voie să aibă vase militare pe Dunăre. Nici renaşterea flotei militar-maritime ruseşti în Marea Neagră şi închiderea Strîmtorilor pentru navele de război ale unor terţe puteri nu adăuga prea mult la valoarea strategică a Dobrogei.
         Dobrogea de Sud („Cadrilaterul”) cu puternicul său sistem de fortificaţii alcătuit din patru fortăreţe de mîna întîi, a fost cedată Bulgariei. In aşa mod, partea românească a Dobrogei era lăsată fără apărare în eventualitatea unui atac bulgar, cu atît mai mult, cu cît Sofia nu a renunţat niciodată la ideea unei „Bulgarii Mari” care s-ar fi extins pînă la gurile Dunării, inclusiv.
In încercările lor de a se face auziţi, diplomaţii români au bătut pragurile curţilor de la Viena, Londra, Berlin şi Roma, dar totul a fost în van. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare filozofic, că: „...ingratitudinea este adesea răsplătirea naţiunilor” . Rusia, însă, era gata să cedeze în caz dacă presiunile exercitate asupra ei în această chestiune ar fi fost dure şi insistente. Astfel, văzîndu-se ameninţată de Austro-Ungaria care a ocupat insula Ada-Kaleh, Rusia a declarat Bucureştiului că nu ar dori întregul teritoriu al celor trei judeţe sud-basarabene, ci numai fîşia de-a lungul braţului Chilia al deltei Dunării, nu şi satele româneşti din zona Cahul-Reni.

DUPĂ RĂZBOI ROMÂNIA A FOST TRĂDATĂ DE RUŞI



         
Evenimentele au început să se deruleze cu o iuţeală trepidantă: pe data de 31 martie guvernul României a declarat mobilizarea generală a forţelor sale armate, urmată, la 10 aprilie, de întreruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman. Pe data de 12 aprilie, Rusia a declarat război Porţii. Pe data de 30 aprilie intră în război şi România (motiv oficial, fiind bombardamentele la care au fost supuse oraşele româneşti Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi de către artileria turcească). România a mobilizat o armată cu un efectiv de peste o sută douăzeci de mii de oameni, deşi comandamentul suprem rusesc (inclusiv ţarul Alexandru II şi cancelarul Gorceakov) a declarat în repetate rînduri că nu are nevoie de concursul armatei române pentru a o înfrînge pe cea otomană. In efectivele române erau incluşi: 59.000 de oameni din armata operaţională, 30.000 din batalioanele de miliţii, 16.000 din gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.

Este interesant că marile puteri încercau să convingă România de a evita o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud. Acest anunţ l-a adresat chiar Andrassy la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României). In această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană.

Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a turcilor a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke nu a putut fi reeditat în Balcani. Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, era autor al teoriei „războiului-fulger”, care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari, concentrate pe direcţiile principale. Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars). Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.

Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei. Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului. Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate presupune că în moment s-a ieşit din următoarele considerente:

-         Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă. Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Kremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru. Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).

-         Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ. Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin. A fost destulă o prezenţă rusească de nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.

Se poate opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război, pentru a menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi ţarul Alexandru al II-lea au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă. In cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite. Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial, mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului, Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”. Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei. În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

[

CONVENŢIA SECRETĂ ROMÂNO - RUSĂ DIN 1877


              
Cercurile guvernante din România erau destul de lucide ca să nu-şi facă iluzii faţă de posibilitatea unei neutralităţi într-un război ruso-turc, care devenea din ce în ce mai iminent. Nimeni nu credea în garanţiile date de către Congresul de la Paris. Principiul: „Pacta servanda sunt!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) se refereau, în cel mai bun caz, la statele mici de genul României şi nicidecum la marile puteri. Pentru acestea tratatele internaţionale nu sînt decît nişte simple petece de hîrtie care pot fi încălcate sub orice motiv. Bismarck spunea odată că „treaba generalilor este să înceapă războiul, iar a diplomaţilor să-i găsească motivul” (se poate şi „post-factum”). Este destul să se amintească că Germania a motivat invadarea Belgiei în anul 1914 prin ... „bombardarea de către aviaţia de război (!!!) belgiană a paşnicelor oraşe de graniţă germane”.
Retrocedarea celor trei judeţe sud-basarabene Principatului Moldovei de către Congresul de la Paris, în anul 1856, nu a constituit nici pe departe restabilirea „dreptăţii istorice”. Să nu se uite că a fost vorba doar de o mică parte din Basarabia răpită în anul 1812 (trei judeţe din opt!). Din punct de vedere etnic Bugeacul a fost regiunea cu cea mai mică pondere a populaţiei româneşti din interfluviul Pruto-Nistrean (deşi, românii alcătuiau cel mai numeros grup etnic în acest micro-Babilon al coloniştilor plantaţi aici de guvernul ţarist).

Scopul real urmărit de către aliaţi prin retrocedarea Bugeacului a fost crearea unui „cordon sanitar” între cele două imperii aflate de un secol şi jumătate într-o stare de „perpetuum bellum” („război permanent”). Acest cordon aflat sub tutelă internaţională urma să-i împiedice pe ruşi să-i mai atace pe turci în direcţia Balcanilor. Ideea, însă, a fost proastă din capul locului, deoarece nu a fost vorba de tutela şi garanţiile din partea unui bloc militar-politic unit şi consolidat, ci a unei alianţe de conjunctură.

Occidentul, între timp, s-a mai învăţat minte. După colapsul URSS şi Federaţia Rusă a fost încercuită de un „cordon sanitar” alcătuit dintr-un şirag de state mici. De această dată ele au fost încorporate în NATO şi UE, ceea ce le permite să se simtă într-o relativă siguranţă (cu excepţia, bineînţeles, a unui Armaghedon racheto-nuclear). Or, NATO este un bloc militar-politic stabil şi destul de consolidat, autoritatea căruia se bizuie pe forţa militar-politică şi economică a celei mai puternice (deocamdată) ţări din lume - SUA. Statele Baltice (în primul rînd Estonia şi Letonia) aflate sub egida NATO îşi pot permite să le dea cu tifla ruşilor (dreptul la cetăţenie al populaţiei locale rusofone, scandalul din jurul monumentelor ş. a.) în cazurile cînd altădată nu ar fi îndrăznit nici măcar să-şi exprime o nemulţumire bine voalată prin termeni diplomatici cît se poate de tacticoşi şi neutri.

Apare o altă întrebare: a avut oare România către anul 1877 vreo alternativă alianţei cu Rusia? Răspunsul este categoric: - Nu! După cum s-a mai menţionat mai sus, Gorciakov, de comun acord cu Bismarck, a reuşit să reducă la zero „monstruoasa coaliţie” de la anul 1853. Cu, sau fără voia românilor, ruşii aveau de gînd să tranziteze teritoriul României pentru a intra în contact de luptă cu inamicul. Ar fi avut de cîştigat ceva Bucureştiul în cazul respectării stricte a angajamentelor sale de vasal credincios al Porţii? – Desigur că nu!

In relaţiile internaţionale există aşa un termen, precum: „tributul sîngelui”. O ţară care îşi datorează independenţa altor puteri nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca aceea care şi-a cîştigat-o pe cîmpul de luptă. In plus la aceasta este de dorit ca aportul adus la victoria comună să fie cît mai valoros. Altfel, s-ar putea repeta varianta italiană, cînd Bismarck, la auzul pretenţiilor teritoriale ale Romei a întrebat cu sarcasm: „Ce s-a întîmplat, oare italienii au mai pierdut vreo bătălie?”. În anul 1866, pentru a distrage cît mai multe forţe austriece de pe teatrul principal al operaţiunilor militare, Bismarck a antrenat în război de partea Prusiei şi tînărul regat al Italiei, fiind, de altfel, absolut conştient de „valoarea” militară a armatelor italiene. Cancelarul prusac le-a promis italienilor provinciile Venetto, Trentino şi Dalmaţia. După cum era şi de aşteptat, armata italiană a fost bătută măr de austrieci în lupta de la Custozza, iar flota - literalmente spulberată în bătălia de lîngă insula Lissa. Dup catastrofa de la Sadova, împăratul Austriei le-a cedat prusacilor Venetto şi aceştia au transmis-o italienilor. Regele Italiei a cerut şi celelalte regiuni promise, dar Bismarck l-a refuzat.

In ajunul declanşării războiului din Balcani, I. C. Brătianu a fost invitat de către cancelarul Gorciakov la Livadia în Crimeea pentru a tatona terenul în vederea încheierii unei convenţii militare anti-otomane. Brătianu dorea să vadă ce garanţii i-ar oferi Rusia în cazul acceptării tranzitului rusesc. Premierul român a cerut în primul rînd respectarea graniţelor României stabilite după anul 1856. Brătianu în cîteva rînduri l-a întrebat pe Gorciakov dacă Rusia este gata să garanteze nu numai independenţa, ci şi integritatea teritorială a ţării. La aceste interpelări insistente, cancelarul şi alţi factori de răspundere din Rusia după unele răspunsuri evazive au fost nevoite să confirme clar şi în repetate rînduri că Imperiul Rus nu are nici un fel de pretenţii teritoriale faţă de statul românesc. In această ordine de idei, trimisul Rusiei Nelidov întreba retoric dacă i-ar mai trebui Rusiei o Polonie, de parcă şi una nu ar fi mai mult decît destul. Generalul rus Ignatiev nega şi el existenţa unor planuri ruseşti asupra sudului Basarabiei, spunînd că Rusia are şi aşa destul pămînt. Nu era pentru prima dată cînd ruşii au promis ceva, pentru ca mai apoi să-şi încalce promisiunile! Începînd războiul cu Turcia în anul 1806, Rusia a declarat că nu are nici un fel de intenţii cuceritoare, ci numai restabilirea la tron a domnitorilor maziliţi de Poartă în pofida prevederilor tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774. Războiul s-a încheiat însă cu răpirea Basarabiei de la Moldova.

Cancelarul german Otto von Bismarck l-a sfătuit pe Carol I să semneze o convenţie militară cu Rusia, deoarece „este mai preferabil pentru România să lase trupele ruseşti să treacă în virtutea unui tratat, decît să se dea pradă Rusiei”. Pe de altă parte, tot acelaşi Bismarck sfătuia Rusia să înceapă războiul cu Imperiul Otoman fără să aibă „prea multe scrupule faţă de România”. Pe data de 4 aprilie anul 1877, convenţia militară româno-rusă a fost semnată. Articolul 1 al acesteia prevedea: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României”.

Iniţial, nu se prevedea ca România să se includă activ în operaţiunile militare. Comandamentul rus spera că drumul spre Constantinopol va fi o promenadă uşoară pentru armata rusă, deşi unele fapte trebuiau de acum să-i pună în gardă pe ruşi. Este destul să ne amintim că în anul 1876 armata sîrbă bine înarmată, echipată şi fortificată de ruşi cu un corp de voluntari (majoritatea dintre ei, fiind ofiţeri şi subofiţeri ai armatei ruse trecuţi cu această ocazie în rezervă) a fost zdrobită într-o manieră deosebit de categorică de către armata otomană în bătălia de la Djunis. Serbia a fost nevoită să ceară pace şi numai Muntenegrul continua cu încăpăţînarea-i caracteristică războiul anti-otoman.

În ajunul declanşării ostilităţilor, Rusia a încheiat o convenţie secretă cu Austro-Ungaria în care se prevedea că aceasta pentru păstrarea neutralităţii în conflict va fi recompensată cu Bosnia şi Herţegovina. Culmea este faptul că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herţegovina!

Incă înainte de război, contele Andrassy, s-a exprimat în modul următor: „Austro-Ungaria se aseamănă cu o epavă supraîncărcată pentru care orice greutate suplimentară ar însemna o catastrofă. Nu are importanţă ce fel de greutate: un boţ de aur sau rahat, căci rezultatul ar fi acelaşi - naufragiul!”. Andrassy a avut dreptate: anume anexarea Bosniei şi Herţegovinei a dus în fine la declanşarea Primului Război Mondial şi, implicit, la dispariţia milenarei monarhii habsburgice de pe harta lumii.

Aceluiaşi Andrassy, în timpul tratativelor de la Budapesta privitor la încheierea unei convenţii secrete de neamestec (acordul de la Reichstadt), trimisul rus Novikov i-a declarat că are de gînd să reanexeze Basarabia de sud (în pofida declaraţiilor făcute anterior faţă de reprezentanţii României de către înalţi oficiali ruşi). Prin urmare, chiar înainte de a începe războiul, Imperiul Rus şi-a trădat pe cei mai apropiaţi aliaţi ai săi: Muntenegru, Serbia şi România.

Permiţînd trecerea trupelor ruseşti prin teritoriul său, România a atras, desigur, o reacţie adecvată din partea Porţii. Turcii au bombardat oraşele româneşti, iar detaşamentele de başibuzuci au efectuat raiduri de represalii în adîncul teritoriului românesc. România s-a considerat a fi în stare de război cu fostul său suzeran (odată cu declanşarea ostilităţilor, partea românească a declarat că nu mai este legată prin relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman).

Se spunea mai sus că Turcia demult nu mai era un adversar periculos, aşa precum a fost în secolul al XVIII-lea. Rezistenţa îndîrjită opusă de ei în faţa francezilor în timpul campaniei egiptene a lui Napoleon I (lîngă Akko acesta a suferit prima înfrîngere în cariera sa militară), apoi ruşilor, în istovitorul război de şase ani (1806-1812) şi a celui din anii 1827-1828), victoria netă asupra sîrbilor şi voluntarilor ruşi la Djunis în anul 1876 ş. a., au demonstrat cu brio că turcii nu mai sînt acei care au fost. Tanzimatele (Reforme aplicate de către sultanii turci între anii 1839-1878 care au avut drept scop transformarea Imperiului Otoman într-o putere europeană conform tuturor standardelor economice, millitare, sociale, culturale şi, parţial, politice) au transformat Turcia într-o ţară destul de modernă. Să nu uităm şi de faptul că în ciuda tuturor reticenţelor Tratatului de la Paris, din anul 1856, Turcia a ieşit din Războiul Crimeei, totuşi, o ţară învingătoare.

Turcii au ştiut să tragă învăţăminte din amarele înfrîngeri suferite în cele două secole trecute după catastrofa de la Viena din anul 1683. Au încercat să facă acelaşi lucru şi ruşii după ruşinea anului 1856: a fost lichidată iobăgia, s-a introdus reforma autoconducerii locale („zemstvele”), au fost înfiinţate curţile cu juraţi, s-a înfăptuit reforma agrară (împroprietărirea ţăranilor prin răscumpărare) şi, în sfîrşit, a fost promovată mult aşteptata reformă militară. Reforma agrară dusă doar pînă la jumătate i-a nemulţumit atît pe „beneficiarii” ei (ţăranii) cît şi pe dvoreni (moşieri) care pur şi simplu s-au ruinat. În aşa mod, Alexandru II a reuşit „performanţa” să surpe baza socială a autocraţiei ruseşti: ţărănimea (cu credinţa ei pînă atunci nestrămutată în înţelepciunea şi autoritatea „tătucului-ţar”) şi dvorenimea care a fost mîna armată şi intelectul ţarismului. Curţile cu juraţi nu au făcut altceva, decît să-i absolve de pedeapsa binemeritată pe teroriştii din grupările revoluţionare nihiliste (un caz clasic a fost achitarea teroristei Vera Zasulici care l-a înjunghiat pe guvernatorul capitalei, generalul Trepov, care ordonase să fie pedepsiţi cu vergile nişte deţinuţi politici cu purtări turbulente din penitenciarul Petropavlovsk). Reforma militară aşa şi nu a distrus sistemul de castă stabilit demult în armata ţaristă în care corpul de ofiţeri era alcătuit din nobili-dvoreni, iar masa de soldaţi – din ţărani-opincari. Între aceste pături sociale persista o profundă neîncredere şi dispreţ reciproc cauzate de faptul că după reformele lui Petru I, dvorenii s-au „europenizat” într-atît, încît aproape că şi-au uitat rădăcinile lor ruso-ortodoxe. Armata lui Ivan Turbincă cu sistemul ei perimat de recruţi şi 25 de ani de termen a trecut în domeniul trecutului. In locul ei a fost introdus serviciul militar activ obligatoriu pentru un termen redus cu trecerea ulterioară în rezervă. S-au construit căi ferate, şosele, fabrici şi uzine de armament şi echipamente militare etc.
Reformele însă au avut un caracter precipitat şi au catalizat procesul de uzură a autocraţiei. Rusia a fost impusă să accepte un sistem politic absolut impropriu civilizaţiei sale bizantino-ortodoxe. Alexandru II a fost un adept al liberalismului de sorginte occidentală şi s-a străduit să copie fidel sistemul politic din Europa Occidentală (cu precădere cel francez). Discrepanţa dintre formă şi conţinut a avut un rezultat logic şi previzibil: revoluţionarizarea societăţii şi nihilismul în gîndire. De altfel, Alexandru II a plătit cu propria sa viaţă eroarea comisă.


[