vineri, 16 noiembrie 2012

VICTOR POPESCU UN EROU UITAT ȘI NEPOTUL SĂU IONEL POPESCU BBB X




      In comuna Fărcăşeşti, Şcoala elementară din Valea cu Apă poartă de câţiva ani, nu mulţi, numele unuia dintre eroii neamului - al celui ce a fost sublocotenent Victor Popescu. O îndreptare târzie faţă de un luptător împotriva nedreptăţilor impuse de ocupanţii nemţi şi austrieci, din timpul primului război mondial. Faţă de durităţile armatelor de ocupaţie, Victor Popescu a organizat în rândurile populaţiei o mişcare de rezistenţă, care a avut diverse forme, de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia. Faptele sale de vitejie nu sunt tot atât de cunoscute ca acelea ale eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu. Cu toate acestea sunt de o importanţă majoră, mai cu seamă că a reuşit să adune în jurul său oameni hotărâţi să lupte din umbră şi să îndure, până la ultima suflare. Detaşamentul său de partizani a fost unul puternic, a cărui activitate a dat mult de furcă autorităţilor germane şi austro-ungare. Pentru că nu au reuşit să îi prindă nici măcar prin trădare, autorităţile militare ale forţelor de ocupaţie au recurs la represiuni asupra familiilor luptătorilor de gherilă. Tatăl, soţia, sora şi socrul lui Victor Popescu au fost arestaţi, condamnaţi la moarte şi unii dintre ei executaţi de inamic. Casa lui Victor Popescu, din satul Valea cu Apă, a fost incendiată la 24 iunie 1917, din ordinul generalului Von Knalzer. Casa socrului lui Victor Popescu, N. D. Pleşan din satul Crânguieşti, judeţul Mehedinţi, e de asemenea complet arsă şi jefuită. Sub comanda sublocotenentului-învăţător, s-a aflat permanent, în aceste lupte de gherilă, vărul sau mai tânăr, elevul Ionel Popescu. Ar fi nedrept să fie uitat aportul tânărului de 16 ani care s-a alăturat mişcării de rezistenţă din pădurile Olteniei. Ingeniozitatea sa în a se deghiza pentru a reuşi în a strânge informaţii despre mişcările armatelor de ocupaţie întrece imaginaţia.
Ulterior, după execuţia a zece locuitori, gruparea de gherila s-a destrămat, iar Victor Popescu a reuşit să îşi regăsească regimentul. Astfel că, îl aflăm către sfârşitul războiului, alături de scriitorul Camil Petrescu, în Moldova, într-o recunoaştere pe drumul din bivuac prin Negrileşti - Ungureni - Movila Mare - Est Tecuci - Pădurea Dărasca.
Sunt pagini de istorie, scrise cu jertfa unor eroi ce par, acum, uitaţi. În nomenclatorul străzilor din Târgu Jiu nu se află niciunul dintre numele eroilor din grupul de rezistenţă, nici Victor Popescu, nici Ionel Popescu. În schimb, se regăsesc străzi cu nume care nu au nicio legătură cu Gorjul – Siret, Timiş, Argeş sau... 23 August, dată ce aminteşte de evenimente dureroase pentru poporul român.

De la catedră, pe câmpul de luptă

Victor D. Popescu (1886-1970), s-a născut la 21 septembrie/4 octombrie 1886 în satul Valea cu Apă, comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj. Tatăl său, Dumitru I. Popescu era învăţător în localitate. Victor Popescu a făcut studiile primare sub îndrumarea tatălui său, iar studiile secundare le-a urmat la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, finalizându-şi cursurile la Şcoala Normale din Bucureşti.
În 1906, Victor Popescu a obţinut diploma de învăţător, manifestând o reală înclinaţie spre cariera didactică. Şase ani mai târziu a obţinut definitivarea în învăţământ, iar în 1913 a fost mobilizat în cadrul Regimentului 18 Gorj, ajungând pe frontul celui de-al doilea război balcanic. În 1916, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în rezervă, apoi, comandant de pluton în cadrul Companiei a II-a, batalionul I din Regimentul 18 infanterie Gorj. Tânărul învăţător s-a distins prin curajul său în luptele date pentru eliberarea Transilvaniei, la Livezeni, Crivadia, Merişor. Victor Popescu a dovedit reale calităţi de conducere, aşa cum se arăta în dosarul său militar. În timpul retragerii armatei române din faţa trupelor germane şi austro-ungare, Regimentul 18 Infanterie a dat lupte grele pentru apărarea Văii Jiului, provocând pierderi numeroase în rândurile inamicului. Din cauza înaintării rapide a unităţilor militare austro-ungare şi germane pe teritoriul Olteniei, mulţi soldaţi români au rămas în spatele liniei frontului. În aceste condiţii, soldaţii români au încercat să reia legătura cu unităţile din care făceau parte. Pentru a nu fi capturat de ocupanţi, grupul condus de Victor Popescu, s-a îndreptat spre localitatea Valea cu Apă (judeţul Gorj), în satul natal.
După ocuparea Olteniei, armatele germane şi austro-ungare au impus un regim foarte dur de administraţie militară. Astfel, populaţia a suportat tot felul de abuzuri şi jafuri din partea soldaţilor inamici. Membri familiei lui Victor Popescu au avut de suferit datorită comportamentului ocupanţilor. Tatăl şi sora acestuia au fost maltrataţi cu cruzime. În faţa acestor durităţi ale armatelor de ocupaţie, populaţia a început o mişcare de rezistenţă. Sub diverse forme - de la refuzul colaborării cu inamicul şi până la lupta deschisă împotriva acestuia – lupta a început să prindă contur. Sublocotenentul Victor Popescu a dus în iarna lui 1916 o activitate de lămurire a locuitorilor satelor din Gorj, pentru a se alătura luptei împotriva invadatorilor. Aşadar, astfel a luat naştere un detaşament de partizani puternic. Autorităţile germane şi austro-ungare au urmărit cu mare atenţie orice mişcare a membrilor acestei formaţii de rezistenţă. Populaţia satelor gorjeneşti a pregătit arme, muniţii, adăposturi sigure. S-a constituit nucleul detaşamentului de partizani, s-au stabilit locurile de refugiu în caz de pericol şi au fost găsiţi oamenii de legătură.
“Nu credeţi că rămân la noi germanii! Nu!”
Proclamaţia către locuitori este un manifest prin care populaţia era îndemnată să nu-şi piardă încrederea. La 27 mai 1917, conducătorii rezistenţei au proclamat credinţă neclintită în victorie şi au îndemnat populaţia să lupte prin toate mijloacele împotriva invadatorilor. Sunt semnificative următoarele cuvinte din acest document “Nu credeţi că rămân la noi germanii! Nu! Asta, nu! Nu credeţi niciodată!”
De la oamenii din sat află că fostul său comandant de companie a fost capturat de germani şi trimis în lagărul de prizonieri de la Sopronnyék, din Austro-Ungaria, şi că pe el îl vânează fierarul din satul natal, Hans, şi un român, Gheorghe Schinteie, vândut nemţilor. Drept urmare, Victor Popescu începe să îşi adune o trupă cu care să lupte împotriva germanilor, arealul lor de acţiune devenind judeţele Gorj şi Mehedinţi.
Până în primăvara anului 1917 i s-au alăturat în lupta de guerilă mai mulţi oameni: fraţii Dumitru şi Ilie Cârciumaru, Iorgu Crăciun, Vasile Velican, M. Cărămidaru, toţi din satul Negomir, Nicolae Popescu, Tudor Popescu, din Valea cu Apă, judeţul Gorj, Gheorghe Ioana din Racoviţa-Vâlcea, sergent jandarm, Gheorghe Spătaru, din satul Negomir, Ionel Popescu, elev normalist şi cercetaş, Ionel Prunescu, elev la şcoala militară din Craiova, precum şi câţiva foşti prizonieri de război ruşi şi italieni, evadaţi din lagărul de prizonieri de la Turnu-Severin. Numărul celor care i s-au alăturat în prima fază a luptei de guerilă nu este cunoscut cu exactitate, acest număr fiind cuprins între patruzeci şi o sută douăzeci de combatanţi. Numărul de membri ai grupului a variat în timp, crescând în cazul organizării unor atacuri, şi scăzând atunci când inamicul pornea în urmărirea partizanilor.
Răspândirea Proclamaţiei a dus la strângerea în jurul sublocotenentului Victor Popescu a numeroşi soldaţi români, rămaşi în spatele frontului inamic. În detaşamentul de partizani au mai intrat şi numeroşi ţărani precum şi prizonieri ruşi şi italieni evadaţi din lagărele germane şi austro-ungare.
Într-o altă proclamaţie, Victor Popescu le-a cerut tuturor locuitorilor şi mai ales soldaţilor aflaţi pe teritoriul ocupat să lupte pentru eliberarea ţării. ”Soldaţi de toate categoriile! Eu, ofiţerul vostru, vă ordon ca fără nicio întârziere să vă prezentaţi la statul major în pădure, pentru ca împreună cu ofiţerul vostru să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţă de ţară. Nu uitaţi că aţi jurat a fi credincioşi ţării şi drapelului nostru care a fâlfâit pe Carpaţi şi care va mai fâlfâi şi pe alte meleaguri. Gândiţi-vă că jurământul, care e sfânt, trebuie ţinut în orice împrejurări….” În continuare patrioţii din grupul de partizani şi-au arătat hotărârea de a muri pentru ţară, dacă este nevoie: ”Şi dacă ne vor prinde, ne vor lua morţi dar vii niciodată! Vom muri ca români, iar nu ca nişte mişei şi trădători de ţară. ”

Şi-atunci, i-au condamnat pe toţi la moarte...

Luptele dintre partizanii români şi autorităţile de ocupaţie au devenit deosebit de violente. La Bolboşi, Ploştina, Drăgoteşti, Trestioara partizanii români au provocat grele pierderi ocupanţilor. Acţionând după tactica lovirii prin surprindere şi a retragerii cu repeziciune, partizanii i-au pus de multe ori în dificultate pe soldaţii germani şi austro-ungari.
Cea mai răsunătoare lovitură e dată în luna iunie 1917, când partizanii atacă oraşul Târgu Jiu şi forţează garnizoana inamică să-l părăsească. Ascunşi în munţi şi aprovizionaţi de ţărani, gruparea rezistă mai multe luni. De altfel, şeful grupării, „haiducul Victor” (cum i se spunea lui Victor Popescu), trecea adeseori neobservat pe lângă patrulele germane deghizat în cioban, preot sau cerşetor. La un moment dat, recompensa pe capul „haiducului” ajunge şi la 30.000 de lei, iar nemţii fac totul ca să distrugă gruparea.
Peste 700 de martori sunt anchetaţi cu sălbăticie de către trupele de ocupaţie pentru a afla ascunzătoarea partizanilor. După executarea a zece camarazi, Victor Popescu decide să plece în Moldova şi ajunge nevătămat în tranşeele Armatei Române alături de cinci tovarăşi, printre care şi nepotul Ionel Popescu. Şi cu asta se sfârşeşte povestea grupării de partizani olteni.
Incercând să stârpească nucleul de lupta din pădurile Olteniei, autorităţile germane şi austro-ungare au arestat şi torturat zeci de locuitori nevinovaţi din localităţile Negomir, Grozeşti, Peşteana de Sus,Valea cu Apă (judeţul Gorj). La 8/21 iulie 1917 Tribunalul militar german din Târgu Jiu a condamnat la moarte 10 cetăţeni din localităţile Negomir, Bolboşi, Grozeşti, Drăgoteşti, Covrigi şi Horăşti sub acuzaţia de „înaltă trădare în timp de război”. Aflând de condamnarea la moarte a unor oameni care l-au ajutat, Victor Popescu a decis o lovitură îndrăzneaţă: atacarea închisorii din Turnu-Severin pentru a-i elibera pe toţi cei deţinuţi pentru că l-au susţinut. Grupul de partizani au atacat închisoarea în noaptea de 6/7 iulie 1917 şi au reuşit să facă o spărtură în gardul acesteia, prin care o parte din deţinuţi au izbutit să fugă. Cei condamnaţi la moarte însă, nu au putut să evadeze, iar atacul asupra închisorii a grăbit executarea lor de către germani. Cei zece martiri au fost ucişi la 11/24 iulie 1917. In faţa plutonului de execuţie, aceştia au avut o atitudine demnă.
 Intr-unul din carneţele de elev folosite de Ionel Popescu ca jurnal personal de război, acesta nota: „În ziua de 16 mai 1917, am fost la Bolboşi de unde am ridicat un spion ungur îmbrăcat în călugăr, pe care l-am luat în suflet la răscrucea drumurilor lângă o pădure.
In ziua de 23 mai 1917, am stat în aşteptarea a trei germani şi a lui Gică Schinteie la cotitura de la Larga. Astăzi avurăm un atac cu 13 germani pe cari însă nu i-am mai văzut, punându-i pe fugă. În fine, în cele cinci atacuri am făcut pe nemţii din Târgu Jiu să plece la Severin, lăsând oraşul părăsit. La atacul de la 3 iunie, am tras cu puşca după primarul din Runcurel, care a descălecat (căci era călare) şi a început să se dea dracului, dacă o mai căuta prizonieri. Am aflat că germanii au dat ordin primarului din comuna Drăgoteşti – Trestioara ca să ne prindă, dacă nu, să plătească 30.000 lei. Cu alte cuvinte, preţul nostru a trei oameni cote de 30.000 de lei. Ziua, ca şi noaptea, drumul este păzit de voinicii noştri, iar ungurii ca şi germanii sunt găsiţi morţi”.
Carnetul-jurnal al tânărului a fost găsit de nemţi şi depus la dosarul celor zece martiri împuşcaţi de nemţi la Turnu Severin, conform informaţiilor din lucrarea lui Nicolae Bolocan „Cei zece martiri executaţi la Turnu Severin” (1924).

Inapoi, pe front...

Dintre cei care au trădat grupul de partizani români au fost Gheorghe Schinteie, primarul comunei Dragoteşti, Gheorghe Roşoga, preot în satul Peşteana de Jos şi Aftanghel Toma, călugăr. Gheorghe Schinteie va fi împuşcat mortal de Victor Popescu. Luptele patrioţilor români au continuat, în ciuda măsurilor de teroare şi în a doua jumătate a anului 1917. Odată cu sosirea iernii, precum şi faptul că autorităţile germane şi austro-ungare au adus noi unităţi militare de pe frontul din Moldova, existenţa grupului de partizani a devenit tot mai dificilă. În aceste condiţii luptătorii români au început un drum greu spre linia frontului.
La 1/14 aprilie 1918, sublocotenentul Victor Popescu împreună cu alţi partizani au trecut linia frontului în zona ocupată de compania VII din Regimentul 33 Infanterie Tulcea. Victor Popescu a fost trimis la unitatea sa, Regimentul 18 Infanterie care se afla la Mărăşeşti. În însemnările de front, vara anului 1918 îl afla într-o misiune de recunoaştere, alături de Camil Petrescu.

Din partizan… duşman al poporului

In vara anului 1918, Victor Popescu a fost demobilizat. Cu acest prilej a primit gradul de căpitan. Abia în 1920, s-a întors în satul natal. In perioada interbelică, până în 1943, a revenit la catedră, dăruindu-se nobilei sale meserii, aceea de dascăl, precum odinioară, al celor obidiţi de autorităţile germane şi austro-ungare.
In anul 1966, la împlinirea vârstei de 80 de ani, Victor Popescu a fost înaintat în mod excepţional la gradul de maior, recunoscându-i-se meritele din timpul primului război mondial. Victor Popescu s-a stins în anul 1970. Pasul către nefiinţă, l-a trecut în rândurile eroilor neamului. Victor Popescu rămâne astfel în memoria colectivă.
Nu aceeaşi soarta a avut-o vărul său, Ionel Popescu. Date fiind însă faptele de tânăr partizan, tânărul Ionel Popescu e decorat cu Virtutea Militară, în prezenţa Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand. La 19 ani se înrolează elev-sergent în Regimentul 7 Roşiori şi continuă lupta pe front.
La 24 de ani, tânărul primise deja trei decoraţii pentru fapte de luptă. După război, se angajează ca poliţist, ajungând comisar cu funcţia de şef al Biroului Judiciar al Poliţiei Mehedinţi. Mult mai târziu, din cauza refuzului de a se înscrie în Partidul Comunist, în 1945, e dat afară din Poliţie. Iar în perioada 1 aprilie 1947 – 17 iunie 1951, cel mai tânăr partizan din Primul Război Mondial se află în arest la domiciliu, acuzat fiind de „activitate contra clasei muncitoare”.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în iunie 1951, Ionel Popescu, împreună cu familia, e deportat în Bărăgan, în comuna Pelican din raionul Călăraşi. Rămâne aici până în ianuarie 1956. Urmează apoi anchete dure ale Securităţii. Potrivit unui document întocmit de Securitate la 28 februarie 1958, Ionel Popescu e acuzat că, „în timpul cât a fost şeful detaşamentului de Poliţie Găeşti, a urmărit activitatea elementelor comuniste”.
După ce doi informatori, „Popescu Gheorghe” şi „Marin Vasile”, dau mărturii, ofiţerii de Securitate concluzionează: „trecându-se la verificarea materialului informativ, furnizat de agenţii de mai sus, s-a ajuns la concluzia că Popescu Ionel a desfăşurat activitatea de agitaţie cu caracter duşmănos împotriva regimului democratic popular şi trăia cu speranţa într-o eventuală schimbare a regimului din RPR prin declanşarea unui nou război mondial de către imperialişti”.
„Merita el să aibă destinul acesta în ţara lui?… Dar noi?…”
In scrisoarea fiicei sale, Popescu Amalia Maria, publicată în urma „Apelului pentru România” iniţiat de Sorin Ilieşiu, aceasta povesteşte calvarul tatălui său : „doresc să compar ca martor în procesul comunismului, întrucât ceea ce s-a întâmplat cu tatăl meu, Popescu N. Ion, ... după ce atât de greu am supravieţuit alături de el unei deportări în Bărăgan (18 iunie 1951 – 26 ianuarie 1956), întorşi în Severin am fost anchetaţi, marginalizaţi, persecutaţi în timp ce el a fost arestat în două rânduri (Jilava 1957-1958 şi Gherla 1959-1964). Primele şase luni le-a petrecut în beciurile serviciului VIII - direcţia regională MAI Craiova, unde era anchetat şi bătut bestial o zi da, una nu (dosar CNSAS F.I. 12570).
Marea lui vină a fost că şi-a iubit ţara, regele şi onoarea mai presus decât viaţa, aşa cum murmura pe patul de moarte, abia întors de la Gherla – cadavru viu, bolnav de cancer hepatic, după o detenţie riguroasă de aproape cinci ani.
La 16 ani, în plin război, în 1916, când Gorjul şi Mehedinţiul au fost teritorii ocupate de nemţi, la îndemnul tatălui său, învăţătorul Nicolae Popescu, şi el partizan, părăseşte Pensionul Stranolga din Craiova şi se alătură grupului de partizani condus de sublocotenentul în rezervă Victor Popescu – vărul lui. Timp de un an şi trei luni i-au hărţuit pe nemţi, provocându-le mari pierderi.
In ziua de 7 iulie 1917, au fost trădaţi şi capturaţi zece dintre ei, între care Nicolae Popescu şi socrul lui, moşierul Cernăianu Mihalache din Horăşti, bunicul matern al tatei; au fost executaţi prin împuşcare în dimineaţa zilei de 10 iulie 1917. Duşi la moarte în lanţuri între 4 plutoane de nemţi înarmaţi, pe străzile Severinului, acei oameni cântau Imnul Regal şi Imnul Reîntregirii Naţionale. Au fost puşi să-şi sape singuri gropile iar când au fost întrebaţi care le este ultima dorinţă, au strigat într-un glas: „Trăiască România Mare! Trăiască România Liberă!”
După această tragedie grupul s-a autodizolvat şi tata l-a urmat pe Victor Popescu pe front la Mărăşeşti, unde au fost primiţi ca nişte eroi şi decoraţi cu „Virtutea militară” în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Date despre acţiunile partizanilor se găsesc în cărţile: „Cei zece martiri” de Nicolae Bolocan, „Evadarea din umbră” de Ion Rusu Şirianu (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1979), „2000 de ani de stabilitate, creştinism şi cultură în spaţiul românesc” – vol. I de Dr. Florian Tucă, prof. Nicolae Ionescu, prof. Romulus Raicu (Ed. Splai 2000) dar şi în filmul „Lupta din umbră” – 2 serii în regia lui Andrei Blaier, 1986.
La 19 ani, tatăl meu se găsea între cei 600 soldaţi români ce formau regimentul 7 Roşiori, care în toamna anului 1919 au eliberat Ungaria de bolşevici. Intors de pe front, rămas să întreţină încă cinci fraţi mai mici şi o mamă bolnavă ce a fost bătută de nemţi (s-a stins curând), s-a angajat în poliţie – serviciul judiciar, unde a activat până la 1 martie 1945, când a fost epurat pe motiv că refuză înscrierea în Partidul Muncitoresc Român.
A urmat calvarul… Chiar dacă eram sinistraţi (în data de 16 aprilie 1944 ne-a fost bombardată casa), chiar dacă avea doi copii minori a fost arestat la domiciliu, fără putinţă de a avea alt serviciu până în noaptea de 17-18 iunie 1951, când a urmat deportarea, apoi arestările!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu