vineri, 16 noiembrie 2012

RETRAGEREA ÎN MOLDOVA 1916 BBB X

      
        Pe măsură ce trupele române erau copleşite de trupele Puterilor Centrale cu mult superioare numeric, ca înzestrare şi experienţă de luptă, iar teritoriul era ameninţat de a fi cotropit, autorităţile au luat măsuri în vederea evacuării ministerelor de la București în Moldova. Guvernul examinase ipoteza părăsirii Bucureştiului încă din luna septembrie 1916, datorită ameninţării din partea frontului inamic sudic, foarte apropiat de capitală pe linia Dunării. Guvernul s-a lovit de opoziţia formală a regelui. Oameni cu înaltă poziţie politică şi socială, cunoscuţi pentru sprijinul acordat intrării în război începuseră să închirieze case la Iaşi, sau în alte oraşe mari ale Moldovei.
        La sfârşitul lunii noiembrie 1916, în condiţiile insucceselor în bătălia Neajlov-Argeş s-a hotărât evacuarea urgentă a Ministerului de Război, a Statului Major, a Parlamentului, a Curţii de Casaţie şi a altor instituţii centrale. Totodată s-a decis evacuarea maşinilor şi utilajelor întreprinderilor militare industriale (Arsenalul Armatei, Pirotehnia, atelierele pentru fabricarea obuzelor, confecţionarea echipamentului, o mare parte a utilajelor şantierelor navale, a uzinelor de reparare a materialelor de război, ca şi meseriaşii). Personalul atelierelor particulare i-au urmat pe cei ai statului din atelierele de interes militar, precum şi personal de la exploatările de petrol din Prahova. Ceea ce nu s-a putut evacua a fost distrus. Aliaţii din apus au cerut ca armata română în retragere să ardă totul în drum, alimentele din hambare, nutreţurile pentru vite, tot ce ar fi putut folosi inamicului.
         Ion Bianu nota în 16/29 noiembrie 1916 că „Se pare că ai noştri, care nu și-au pierdut minţile, au făcut să se renunţe la arderea alimentelor rămânând a se incendia numai depozitele petroliere“. Multe personalităţi filo-germane s-au opus distrugerii averilor statului şi a resurselor lui. Pentru aceasta s-au adresat chiar regelui. Al. Marghiloman, imediat ce a aflat de acest plan a adresat regelui un apel prin care cerea să „nu se permită această mistuire a propriilor noastre resurse…“ La cererea puterilor Aliate apusene s-a decis totuşi distrugerea tuturor instalaţiilor industriei petroliere din judeţul Prahova. Constantin Stere a adresat şi el regelui un apel, la 20 noiembrie/3 decembrie 1916 ca să fie împiedicate acele măsuri extreme.
Distrugerea instalaţiilor petroliere s-a făcut după un plan sistematic al colonelului Norton Grifftis. Acţiunea a fost condusă de colonelul Thomson. Sondele au fost astupate cu obiecte de metal sau conducte mai strâmte. Au fost arse toate instalaţiile exterioare: turnuri, rezervoare, rafinării.
          In cele trei judeţe petroliere, Dâmboviţa, Prahova şi Buzău, s-au distrus 1677 de sonde, din care 1047 productive, 26 de rafinării de petrol şi derivate din petrol. Paguba a fost enormă. Titu Maiorescu a apreciat la 26 noiembrie/9 decembrie 1916 că „paguba noastră a fost mai mare decât posibilul folos al inamicului german“.
După calculele unei comisii instituite în 1922, paguba provocată instalaţiilor petroliere se ridica la 9.980.527 lei aur.
         Pentru transportul populaţiei pe calea ferată au fost luate măsuri speciale. In Bucureşti s-au stabilit patru centre de unde se puteau elibera zilnic permise de intrare în Gara de Nord. Imbarcarea se făcea a doua zi după cumpărarea biletului.
        In afara oficialităţilor, cu familiile, a instituţiilor şi a locuitorilor Bucureştiului, spre Moldova s-au revărsat mulţimi din toate categoriile sociale. Convoiuri de mii şi mii de fugari, cu ochii zăpăciţi, cu fețele trase, cu haine în neorânduială, abia se mişcau cu eforturi greu de imaginat în lungul drumurilor pline de noroaie şi gropi. Mame cu copii în braţe, sau cu ei de mână, bătrâni ducând carul cu boi în care se afla îngrămădită întreaga avere a familiei. Toţi se mişcau în lungul drumurilor în preajma şi pe lângă convoaiele militare, ca şi cum ar căuta sprijin în puterea pe care o reprezenta aceasta. Epopeea retragerii a rămas profund întipărită în inimile contemporanilor. Pentru mulţimi retragerea spre Moldova a fost extrem de dificilă. Mulţi se agăţau de scările vagoanelor, se urcau pe acoperişuri, sau se sprijineau în poziţii periculoase între şi peste tampoanele vagoanelor. Mulţi şi-au pierdut viaţa pentru că mâinile lor îngheţate scăpau de pe bara de fier de care erau agăţate. In gara Ciurea s-a petrecut un eveniment îngrozitor. Acolo un tren de pasageri supraaglomerat s-a ciocnit cu un tren din gară încărcat cu butoaie de benzină. Au rămas morţi pe loc, carbonizaţi ori striviţi mai bine de 700 de oameni, bărbaţi, femei, copii, pe care trenul îi ducea la Iaşi. Erau cu toţii refugiaţi din teritoriile ocupate de duşmani, între care o mulţime din Dobrogea.
          Masa evacuaţilor civili, sau militari, cuprindea şi pe recruţii anilor, 1917, 1918, 1919 şi 1920, cărora Ministerul de Război le ordonase să treacă în Moldova. Slabi şi firavi din punct de vedere fizic, dar şi lipsiţi de strictul necesar, mulţi dintre ei au pierit pe drum.
         Un contemporan a scris cu revoltă, în decembrie 1916, cum miile de tineri, între 16 şi 19 ani, contingenţele militare viitoare, fuseseră luaţi de guvern în retragere în ultimele clipe. Erau aduşi din Oltenia şi Muntenia pe jos, nemâncaţi, degeraţi şi istoviţi, însoţiţi de sus de avioanele germane. Locuitorii din Tecuci şi-au amintit cu durere mult timp de sosirea într-un amurg de seară a câtorva mii de Olteni, copii între 16 şi 17 ani, ajunşi fără ca cineva să ştie că sosesc, fără să-i aştepte vreo baracă încălzită. Au dormit în grădina publică a oraşului şi câţiva nu s-au mai sculat dimineaţa.
          In afară de armată şi tinerii susceptibili de încorporare au fost evacuate şi părţile sedentare împreună cu 20.000 de răniţi sau bolnavi, transportaţi în vagoane deschise, neîncălzite şi fără o îngrijire corespunzătoare. Răniţii nu au căpătat îngrijirile necesare şi uneori au stat câte şapte zile fără să găsească un pat de spital, alţii nu şi-au primenit pansamentele câte zece zile. Unii au fost evacuaţi pe jos, cu o pâine în mână drept hrană pentru 5-6 zile. Ostaşii care luptaseră trei luni şi jumătate erau acoperiţi de zdrenţe, astfel că guvernul a fost nevoit să cerşească lenjerie pentru ostaşi, cu toate că înainte de începerea războiului s-au acordat credite îndestulătoare pentru armată.
Au fost, deasemenea, evacuaţi prizonierii de război şi aproximativ 30.000 de cetăţeni ai statelor cu care România era în război.
         Oboseala cauzată de un drum de 300 de km, străbătut adesea pe jos, istovirea datorată lipsei de hrană, lipsa de locuinţe şi de încălzire pe acest parcurs făcut iarna, au influenţat fizic populaţia evacuată, moralmente abătută de evenimente. Clădirile bune din Iaşi fuseseră ocupate cu anticipaţie de familiile bogate şi cu prestanţă politică, astfel că răniţii n-aveau unde să se adăpostească. Nu erau spitale, nu erau destui medici, iar medicamentele lipseau cu toate că existau retrase în Moldova trenuri sanitare bine dotate. Un martor ocular spunea că: „Răniţii culcaţi pe jos îşi aşteptau rândul zile întregi pentru a fi văzuţi de medici“. Vintilă Brătianu scria că: „în jurul fiecărei ambulanţe de campanie câmpia era ticsită de soldaţi, nu poţi să treci fără să atingi un picior, un braţ, un cap, fără să provoci ţipete de durere. Văzduhul era plin de gemete, mulţi răniţi sunt în delir; tot câmpul seamănă cu un infern imens şi teribil“.
          Moldova ajunsese o insulă a refugiului. In spaţiul ei şi aşa neîncăpător se revărsaseră, în afara armatei şi a autorităţilor, o mulţime de refugiaţi, care nu vroiau să rămână sub ocupanţii germani. După evaluările făcute, populaţia flotantă civilă şi militară din Moldova se ridica la mai mult de un milion şi jumătate de suflete. Această parte a ţării trebuia să găzduiască în plus populaţia Moldovei evacuată din zona de operaţiuni ale armatelor româno-ruse, zonă care se întindea pe cel puţin o treime din lăţimea Moldovei, din Bucovina până la Dunăre. O lungă fâşie, în lungul frontului era ocupată de armatele ruse şi serviciile lor de etape, ruşii însumând circa un milion de oameni atât pentru front cât şi pentru servicii. O altă zonă a Moldovei era folosită ca zonă de evacuare a armatei, în reorganizare.
         Iarna timpurie, gerul persistent şi mai ales lipsa de combustibil au făcut deosebit de dificilă situaţia populaţiei, cu atât mai mult cu cât combustibilul şi o mare parte din alimente fuseseră distruse pe timpul retragerii. Guvernul a luat măsuri de compensarea lipsurilor prin stimularea producţiei petroliere de la Moineşti şi a cărbunelui la maxim. In general sporurile de produse combustibile abia satisfăceau nevoile căilor ferate, armatei şi ale întreprinderilor industriale care funcţionau în Moldova după retragere, precum „Arsenalul Armatei“, fabrica „Wolf“, „Le Metre“, etc. Lipsa de materii prime era extrem de acută. Spre exemplu, pentru fabricarea unor tunuri antiaeriene au trebuit să fie demontaţi până şi stâlpii metalici de susţinere a reţelei electrice din Iaşi.
         Cu toate că avea unele rezerve din anul 1916 şi la care se putea adăuga o producţie slabă din anul 1917, Moldova s-a aflat în pragul înfometării. Previziunile pentru o producţie slabă se bazau pe lipsa braţelor de muncă din agricultură în special. O mulţime de produse alimentare de bază nu mai ajungeau la consumatorii din oraşe şi mai ales din sate, precum sarea, zahărul şi chiar mălaiul ce nu putea fi produs de mori din lipsă de combustibil.
         Guvernul a trecut şi la unele rechiziţii din lumea satului, punându-se în pericol situaţia ţăranilor pe timp de iarnă. Lipsurile din domeniul alimentaţiei s-au datorat faptului că o mare parte a pământului nu putuse fi cultivată la timp, dar şi faptului că din rezerve a consumat atât de armata română cât şi de cea rusă, care nu primea curent aprovizionarea din Rusia. Pe de altă parte, marile centre de la răsărit de Galaţi şi Botoşani erau insuficiente pentru aprovizionarea populaţiei. In Moldova rurală nu exista un serviciu organizat de aprovizionare cu cele necesare ţăranului.
          Hrana insuficientă, lipsa de locuinţe, mizeria şi neajunsurile de tot felul au creat un teren propice pentru germinarea şi răspândirea bolilor şi în primul rând a tifosului exantematic. „In armată – spunea un martor ocular – tifosul exantematic ucidea trei sferturi din numărul celor bolnavi. In unele divizii epidemia izbucnea cu o iuţeală nemaipomenită, ucigând într-o săptămână a cincea parte a efectivului. Un regiment, în 8 zile, pierdea un sfert din oamenii săi. La Regimentul 5 roşiori, caii au trebuit să fie repartizaţi unor alte corpuri, pentru că nu mai puteau fi îngrijiți de nimeni. Victimele tifosului în timpul celor trei luni ale iernii 1916-1917 au fost evaluate la 300.000  de oameni“.
         Referindu-se la armată, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România aprecia că „armata română a fost foarte mult decimată de epidemii în iarna 1916-1917. Astfel, au zăcut bolnavi peste 200.000 de ostaşi români, din care au murit peste 80.000 (asta însemnând efectivul a cinci divizii)“.
  Ministrul Belgiei la Iaşi, Ypresele de Strihou, arăta într-un raport de la 2 martie 1917 că: „bolile îi seceră în proporţie înspăimântătoare….; cam 15.000 de oameni pe lună – cifra unei divizii. Spitalele deşi au câte 2 oameni într-un pat, sunt prea mici şi prea puţine pentru a satisface nevoile. La Iaşi, la ora actuală mor câte 175 de persoane zilnic de tifos exantematic. De trei luni pot fi văzuţi pe străzile Iaşului şiruri lungi de astfel de nenorociţi bolnavi, cu uniformele zdrenţuite, descărnaţi şi palizi, care sub paza unui jandarm se târăsc copleşiţi cu privirea strânsă, muţi şi abătuţi, spre indiferent care spital, sortiţi gropilor comune“.
         Tifosul exantematic a făcut numeroase victime şi în rândul medicilor. Până la finele lunii aprilie 1917 au murit de tifos 180 de medici, iar 200 erau bolnavi. Ravagiile tifosului exantematic au fost şi mai mult resimţite la sate, unde autorităţile de resort nu trimiteau nici un ajutor medical.
    O altă statistică vorbeşte că la Iaşi mureau circa 400-500 de oameni pe zi, care erau îngropaţi în gropi comune. Take Ionescu scria într-un articol din ziarul L'Entente, care apărea la Petersburg: „Aici în Moldova, tifosul exantematic ne-a costat mai mult decât zece bătălii“.
         Insuccesele armatei române din 1916, datorate, în principal, incapacităţii aliaţilor de a-şi îndeplini promisiunile din Tratatul de Alianţă şi atitudini trădătoare ale Marelui Cartier General rus, au adus poporului român un întreg cortegiu de suferinţe, dar n-au putut să înfrângă în el speranţa în victoria cauzei sale naţionale.
După numai cinci luni armata română era reorganizată şi reînarmată.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu