In cei doi ani de neutralitate şi tratative, probabil că România a pierdut unele momente favorabile de intrare în luptă, dar I.I.C. Brătianu nu a vrut să-şi implice ţara fără ca Aliaţii să-şi însuşească şi să aprobe revendicările ei.
România s-a ghidat după principii ale bunului simţ şi anume că, într-un război de uzură, pentru o ţară care nu avea nici armamentul necesar şi nici fabricile de muniţii necesare, se punea acut problema perioadei de rezistenţă, adică cât de devreme ar trebui să intervină pentru a rezista până la sfârşitul războiului.
O altă problemă care era luată în calcul, foarte importantă, era aceea că toată pregătirea fortificaţiilor României era realizată în vederea unui eventual război cu Rusia. România fiind aliată cu Puterile Centrale şi problema fabricării muniţiilor era secundară, procurând armament de la aliații germanici.
De mai multe ori, pentru a convinge pe Sozonov şi a atenua încăpăţânarea Marelui Stat Major rusesc, Diamandy a replicat: „Nu vă îngrijiţi că România vă cere muniţii şi nu suspectaţi ce devin aceste muniţii într-o ţară care nu a intrat în război, îngrijiţi-vă de ziua când românii nu vă vor mai cere muniţii, căci dacă ar fi să intre în război alături de Puterile Centrale, România ar fi inundată de muniţiile fabricilor din Germania“. A trebuit ca pe timpul neutralităţii România să acţioneze şi în domeniul fortificaţiilor sale din jurul Bucureştiului şi de la Nămoloasa – Galaţi.
Alăturarea României de Antantă era un imperativ categoric, pentru că Puterile Centrale nu aveau deloc înţelegere pentru „principiul naţionalităţilor“ de care voia să beneficieze România. Guvernul a luat în calcul şi o eventuală înfrângere a Antantei, dar se considera avantajos să fie înfrântă într-o companie selectă, alături de Franţa, Anglia şi Italia. Se considera, de asemenea că o hegemonie germanică nu s-ar fi putut menţine la infinit în Europa.
Spre mijlocul anului 1916, România a reuşit ca prin alianţele ei să-i fie recunoscute revendicările din Transilvania, Bucovina şi Banat. Ea nu mai putea fi absentă din marea bătălie chiar cu riscul înfrângerii. Hotărârea definitivă de a intra în război a fost comunicată în iulie 1916 ministrului Rusiei la Bucureşti, de către I.I.C. Brătianu. Ministrul rus era Ruklevski.
La câteva zile după acea întrevedere Diamandy s-a dus la Florica, moşia lui I.I.C. Brătianu, şi pe timp ce era condus de gazdă în apartamentul ce îi fuse destinat, premierul i-a spus: „Am să te rog să redactezi aici declaraţia de război către Austria. Dar, totodată, trebuie să te previn că am să închid uşa până ai să o redactezi“.
Diamandy a replicat că va avea situaţia unui prizonier, iar Brătianu i-a replicat: „Da, exact cum se petrece la Roma când se alege un Papă. Toţi cardinalii sunt închişi şi nu ies decât după alegerea Papei. D-ta vei fi sigur ca un prelat moldovean şi închis în acest apartament“. Diamandy a făcut mai multe ciorne pe care le-a ars, dar în final lucrarea a conţinut toate punctele de vedere ale României.
Totul a fost pregătit astfel încât în ziua de 27 august stil nou, atunci când se credea, după zvonuri lansate chiar de Rusia, că guvernul va demisiona şi că va veni un guvern Maiorescu, s-a organizat Consiliul de Coroană care a decis intrarea imediată în război. Cu acea ocazie Petre Carp a spus că Hohenzollernii nu se pot învinge, adică Germania. Dar Ferdinand i-a răspuns: „dar eu am învins un Hohenzollern, pe mine însumi“.
Prin pieţele şi pe bulevardele Bucureştiului, gorniştii sunau alarma. Personalităţile politice defilau pe Calea Victoriei în aclamaţiile mulţimii. Unele trăsuri au fost deshămate şi personale politice din ele au fost trase de oameni în triumf.
Acela care îşi luase responsabilitatea atât de mare de a face ca ţara să intre în război, I.I.C. Brătianu, trecuse direct de la Cotroceni, pe străzi lăturalnice, şi intrase în curtea casei fără să fie văzut de nimeni.
Peste un timp, Diamandy l-a găsit alături de soţia lui, cu o figură impresionantă, cu o privire adâncă şi foarte gravă, a omului care luase hotărâri istorice.
Soţia lui Brătianu i-a spus lui Diamandy într-o cameră alăturată: „veţi şti că de acum înainte, orice s-ar întâmpla în acest război, totul va fi aruncat în sarcina soţului meu“.
In timpul războiului astfel de învinuiri s-au auzit de multe ori. Tacit a spus: „într-un război succesul şi-l atribuie toţi, insuccesul unul singur“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu