duminică, 16 septembrie 2012

ROMANIA -Primul Război Mondial – BBB X - Anii de neutralitate ai României Serghei Dimitrievici Sozonov


              Sozonov s-a născut la Reazan la sud-est de Moscova, în 1866. A devenit diplomat de carieră cu largă deschidere spre Occident, unde a lucrat drept consilier la ambasada de la Londra (1904) şi ca agent pe lângă Sfântul Scaun (din 1906). In mai 1910 a primit calitatea de co-auditor al ministrului de externe A.P. Isvolski, ale cărui insuccese din timpul crizei balcanice din 1908 nemulţumiseră profund cercurile imperiale. Susţinut de cumnatul său, prinţul reformator Stolipin, Sozonov a preluat Afacerile Externe ale imperiul ţarist la sfârşitul lui septembrie 1910. Cult, energic lucid şi abil, în lumea plină de intrigi, Sozonov a stat timp de şase ani la cârma politicii externe a Imperiului rus.
S.D.Sozonov

            Direcţiile principale ale politicii sale au fost strângerea şi consolidarea legăturilor cu Franţa şi Anglia în problemele şi în regiunile de interes comun pe glob şi pregătirea pe plan diplomatic a bazelor unor alianţe militare în Peninsula Balcanică, în vederea unui tot mai previzibil conflict armat cu Austro-Ungaria şi, implicit cu Germania.
             Sub egida Imperiului rus, în 1912, a fost alcătuită „Alianţa balcanică“ dintre Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru. Declanşarea războaielor balcanice la sfârşitul aceluiaşi an, i-a oferit lui Sozonov un câmp larg de manevră, inclusiv sondarea guvernului de la Bucureşti şi demersuri persuasive, îmbinând promisiuni cu ameninţări directe, totul vizând detaşarea României din perimetrul Puterilor Centrale.
         Visul lui Sozonov era să realizeze adeziunea României la blocul balcanic şi al acestuia la Tripla Inţelegere. Sub egida sa, la Petersburg s-a semnat Protocolul de mediere al diferendului româno-bulgar (9 mai 1913) prin care Silistra a fost atribuită României.
         După ce a eşuat tentativa de a evita războiul dintre Bulgaria şi foştii ei parteneri, ca urmare a divergenţelor legate de Macedonia, Sozonov în acord cu puterile aliate şi cu Germania a realizat avizarea favorabilă a intervenţiei române la sud de Dunăre. El vedea în România un arbitru care să împiedice prelungirea conflictului.
              Curând relaţiile cu Puterile Centrale s-au acutizat, în condiţiile redeschiderii problemei Strâmtorilor (Bosfor și Dardanele) şi a menţinerii unei situaţii incerte şi încordate în Balcani. Condiţiile l-au determinat să se pronunţe pentru o soluţie militară. In urma ultimatumului dat Serbiei şi a declanşării războiului de către Austro-Ungaria, la 16/29 iulie 1914, Sozonov a impus, în pofida ezitărilor ţarului Nicolae al II-lea, mobilizarea generală a armatei. Ulterior s-a dovedit un adversar hotărât al oricăror rezolvări ale conflictului printr-o pace separată, precum şi un fidel aliat în cadrul Antantei.
             Sozonov s-a afirmat în Rusia drept „iniţiatorul şi principalul propovăduitor al unei alianţe româno-ruse“, împotriva unor cercuri panslaviste şi împotriva unor mentalităţi vechi ruseşti privind tratamentul faţă de micile puteri şi în special faţă de România.
           Pe firul apropierii politice ruso-române s-a plasat vizita istorică a ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa, la data 2/14 iunie 1914 şi mai ales gestul simbolic al lui Sozonov de a trece munţii în Transilvania, alături de Brătianu. Cele două acţiuni s-au materializat apoi prin acordul, de la 1 octombrie 1914, acord prin care se recuno,teau drepturile României asupra provinciilor româneşti aflate în posesia Austro-Ungariei. Până la 23 iulie 1916, când a fost anunţată oficial demisia sa din înalta funcţie, Sozonov a urmărit ca alăturarea României de Antantă să fie efectivă, indiferent de concesiile pe care trebuia să le facă Rusia pe plan diplomatic şi militar.
               I.G. Duca a apreciat că „răsturnarea lui Sozonov a constituit primul simptom al crizei ce avea să ducă ţarismul la prăbuşire şi anarhie, la dezastru“.
               A fost trimis ambasador la Londra în ianuarie 1917, cu puţin înainte de declanşarea evenimentelor revoluţionare din februarie-martie din acelaşi an. S-a retras curând din activitate stabilindu-se la Paris.
              La Berlin şi Viena, spunea el, nu existau iluzii privind trăinicia alianţei cu Italia şi România. Austro-Ungaria a omis să ia orice măsuri de precauţie în vara lui 1914, în speranţa că victoriile ei ar atrage în orbita sa pe cei doi aliaţi care ezitau.
               Italia şi România au rămas neutre şi curând s-a dovedit că neutralitatea lor era din ce în ce mai puţin amicală şi că nu se datorase decât lipsei lor de pregătire militară. De asemenea le era necesar, înainte de a trece Rubiconul, să se înţeleagă cu noii lor aliaţi cu privire la avantajele ce le-ar reveni prin concursul lor militar. Amândouă aveau pretenţii teritoriale asupra Austro-Ungariei.
              Dacă guvernul de la Viena ar fi manifestat cea mai mică intenţie de a le satisface, fie şi în parte, dorinţele, este foarte probabil că riscurile unui război ar fi  fost împiedicat, iar cele două ţări nu ar fi urmat o politică care să urgenteze distrugerea Austro-Ungariei. Poate ele ar fi acceptat un compromis provizoriu.
                  In orice caz, la Bucureşti şi Roma s-a înţeles curând că era inutil a se conta pe un acord cu Viena şi, încă mai puţin cu Budapesta. Numai puterile Antantei au rămas speranţa realizării speranţelor lor.
Chiar de la declanşarea războiului au început negocieri cu Puterile Aliate. Cabinetele de la Roma şi Bucureşti au început să poarte discuții cu privire la concesiile teritoriale dorite de cele două ţări.
          Guvernul imperial rus nu s-a arătat interesat de eventualele modificări teritoriale din apusul continentului, principalele lui interese fiind concentrate în sud-estul Europei. Cu toate acestea guvernul de la Petersburg s-a aflat în faţa unei probleme complicate. Italia nu solicita numai latura sudică a Alpilor şi Istria, ci se întindea şi pe coastele răsăritene ale Adriaticei. România nu solicita numai Transilvania ci şi provincii din sud-estul Imperiului habsburgic.
                Guvernul rus a trebuit să realizeze un acord cu cele două puteri, fără a pierde din vedere interesele aliaţilor iugoslavi. Sozonov a mărturisit că a considerat exigenţele celor două state drept exagerate.
                Negocierile cu România au avansat foarte lent şi nu prea fructuos. Chiar de la început, I.I.C. Brătianu a adoptat o poziţie echivocă. Cu toate că a refuzat să treacă de partea Puterilor Centrale, România nu a refuzat să negocieze cu Petrogradul asupra preţului pe care putea să-l propună Rusia pentru despărţirea de vechii ei aliaţi din 1883. Ezitările României erau datorate incertitudinii sale faţă de viitor. Această stare de spirit complica negocierile şi obosea cabinetele Antantei.
                România nu era pregătită să lupte dar aceasta nu o împiedica să formuleze revendicări teritoriale atât de mari încât uneori părea că toată discuţia devenea imposibilă. Cedările unor părţi din Ungaria locuite de români nu prezentau nici o dificultate. Complicaţiile au apărut atunci când premierul Brătianu a cerut teritorii în care elementul românesc era slab reprezentat, precum Bucovina şi Banat, unde Rusia şi Serbia aveau şi ele interese de apărat.
              Participarea României la război a provocat divergenţă de opinii în Antantă. Cabinetul de la Petersburg considera ca scop principal al politicii Antantei, ruperea României de Puterile Centrale şi menţinerea neutralităţii sale, nu participarea ei directă la război. Ar fi constituit, astfel, o pavăză a frontierei sudice ruse. Bogăţiile naturale ale României, grâne şi petrol, aveau o importanţă enormă în timpul războiului, bogăţii de care Germania şi Austro-Ungaria duceau lipsă. Marea preocupare a guvernului imperial rus, prin Sozonov, era aceea de a-i priva pe inamici de acele bogăţii şi era dispus să plătească foarte scump acest serviciu.
              In schimb participarea directă la război a României putea atrage riscuri grave pentru Rusia, pentru că impunea datorii care puteau aduce dezordine în planurile militare, dezordine care păreau dificil de înlăturat de către Rusia. Aceasta tocmai datorită organizării imperfecte a forţelor ruse.
              Colaborarea activă a României putea fi utilă Rusiei în două cazuri: 1.- dacă armata română ataca Austro-Ungaria în momentul ofensivei generalului Bonsilov, la începutul anului 1915 şi 2.- dacă armata română cădea asupra Bulgariei pentru a deturna atacul acesteia împotriva Serbiei, a cărei invadare deschidea drumul spre Turcia al Germaniei. Aceasta în loc de a se grăbi să ocupe Transilvania.
              România nu a îndeplinit nici una din aceste acţiuni, urmărindu-şi scopurile egoiste şi cerând ca Rusia să-i apere frontierele meridionale împotriva bulgarilor.
           Impins de Aliaţi şi de opinia publică care se arăta nervoasă, şeful Statului Major General rus, generalul Alexeev s-a văzut constrâns să ceară, la sfârşitul lunii iulie înaintarea României în Austria cu ameninţarea că în caz de refuz o va priva de avantajele acordate.
                Inlocuitorul lui Sozonov la Ministerul de Externe ţarist, Stürmer, vedea în acest eveniment un mare succes, diplomatic în contradicţie cu părerea lui Alexeev. Acesta din urmă considera că ruşii nu erau în stare să ajute trupele române încât să scape neatinse de marea confruntare. Doi ani de lupte teribile atinseseră puternic armata şi muniţiile ruse, deja insuficiente la începutul războiului. La nivelul verii lui 1916 ele erau aproape în întregime epuizate. Fiecare soldat şi fiecare puşcă erau indispensabile pentru a menţine pe germani pe linia pe care ruşii reuşiseră să oprească invazia lor în teritoriul rusesc. Acoperirea şi apărarea unui nou front prelungit de noul aliat era o sarcină foarte grea şi incertă.
            Sozonov a afirmat că viitorul a dovedit cât de preţioasă ar fi fost Rusiei conservarea neutralităţii României şi cât de nefastă a fost intrarea ei în război. A uitat să spună că Rusia nu vroia o Românie Mare care să-i blocheze intenţiile imperialiste spre Peninsula Balcanică. A uitat să amintească și de unele tratative secrete ale Rusiei cu Austro-Ungaria de împărţire a Regatului României după război. Nu vorbeşte nici de lentoarea trădătoare a intervenţiei armatei ruse până la stabilizarea frontului pe Siret, front plănuit de Alexeev cu mult timp înainte de evoluţiile nefavorabile armatei române din toamna-iarna lui 1916. Ruşii plănuiseră încă din vară, de la semnarea tratatului militar (4/17 august 1916) să lase ca inamicii să ocupe Muntenia şi Dobrogea.
                 Se producea astfel, de facto, împărţirea Regatului României, dar istoria nu a vrut să valideze acest plan mârşav. Vitejia epopeică a românilor la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de bolşevizarea armatei ţariste au spulberat planurile ruseşti.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu