duminică, 16 septembrie 2012

ANUL 1917- MARI VICTORII ŞI MARI DECEPŢII PENTRU REGATUL ROMÂN BBB

           In urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916, guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-au retras în Moldova, unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul Misiunii Franceze conduse de generalul Berthelot a fost esențial, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Se redă aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1917 faţă de 1916, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului". Se compară dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc în 1916, faţă de 24 în 1917; puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade în 1917; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă în 1917; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori în 1917; căşti, la început deloc, venind mai târziu, faţă de toţi soldaţii dotaţi în 1917; măşti de gaze, deloc, faţă de toţi militarii în 1917.

General Henri Berthelot (n.1861-d.1931), Armata Franceză

           Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale s-au precipitat. In martie 1917 a izbucnit revoluţia burghezo-democratică în Rusia, care l-a detronat pe ţar. Conducătorul ţării a devenit Kerenski, care a continuat războiul. Dar societatea şi armata rusă erau sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, cu împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice s-au înteţit la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul a devenit devastator. Soldaţii au refuzat să mai lupte și să respecte ordinele. S-au organizat un fel de comitete revoluţionare, care şi-au ales proprii lideri, şi-au degradat ofiţerii şi generalii, smulgându-le însemnele, batjocorind, insultând sau chiar omorând. Nimeni nu mai avea nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bande sălbatice.               Dar aceste transformări nu s-au petrecut dintr-odată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Transformările negative s-au produs mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţeau soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari, sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general şi nimeni nu putea face nimic. Nici chiar cel ales de trupă nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum fusese ales, tot aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie s-a accelerat după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.
                  Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face în continuare, dar pe măsură ce trecea timpul,  soldații vor fi disciplinați din ce în ce mai greu, ei refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese, consilii şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau în calea lor.
              Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. In urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, au început şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei, ofensivă care la început a evoluat bine, înaintând pe o adâncime de 40 km și pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşat ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva a progresat în fiecare zi. Dar, chiar dacă inamicul se retragea în debandadă, Armata a 2-a română nu putea avansa prea mult deoarece ruşii nu au mai vrut să înainteze ca să protejeze flancurile ei. Este vorba de Armata a IV-a rusă (stânga) şi Armata a IX-a (dreapta). Rușii motivau că aveau ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, Corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacat de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia părăsită. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva Armatei a 2-a române s-a dezvoltat pe o adâncime de 20 km și pe un front de 40 km. Au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii fi sprijinit flancurile române în înaintare. S-ar fi putut ajunge mult mai în adâncime, deoarece inamicul fugea în debandadă.
                Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămăsese din ţară. "Peste două săptămâni la Iaşi", le spusese colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare. Se aștepta chiar o prezenţă a kaiserului, venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili germanilor. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru.

General Constantin Prezan

Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. In aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti.
              Trupele ruse rămase au fugit, de la primele focuri, de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşii au părăsit poziţiile, fiind înlocuiţi în ultima clipă de români, care au ţinut piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau deasupra României, următoarele lovituri urmau a veni nu de la duşmani, ci de la cei care încă erau considerați aliaţi.

General Alexandru Averescu
               Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţie la baionetă". Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate. S-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, mai ales dacă era condus de ofiţeri şi generali capabili. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu