joi, 6 septembrie 2012

FOSTUL REGE MIHAI ŞI-A TRĂDAT ŢARA

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului sau s.a
           Mihai I - Un rege nedemn

13 iunie 1944
1. Emil Bodnăras, trădător al armatei române, unelteste, la Palatul regal, deschiderea frontului românesc printr-o trădare militară, numită "Poarta Iaşului". Regele Mihai I trata cu trădătorii de ţară.

Anul 1942 a adus schimbari importante în situatia de pe front.  Initiativa strategică a trecut din mâna Germaniei în cea a coaliţiei Naţiunilor Unite. Intre 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au strapuns blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an, au capitulat armatele germano-române la Stalingrad. Infrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania a pierdut razboiul. Incă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: "Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram să nu îl pierdem pe al nostru". Demersurile facute de Antonescu au confirmat această îngrijorare si preocupare.
Barbu Stirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond, pentru a purta tratative de armistiţiu.
  Emil Bodnăraş l-a predat pe mareşal ruşilor

Incă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini iesirea comună din razboi, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii. mai au loc In octombrie, acelasi an, au mai avut loc încercări de armistiţiu cu englezii, la Lisabona. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif.

Trădătorul viitor general Dumitru Dămăceanu

După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi si Bucureşti. Acesta a fost prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament de la ultimul etaj al Jandarmeriei.
Ca urmare a paraşutarii colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei a fost trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul a fost demascat nemţilor de catre englezi, care doreau să împiedice ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar fi putut taia drumul ruşilor spre Europa. Planul n-a fost acceptat de preşedintele american Roosevelt.
Emil Bodnăraş, unul din marii trădători ai Romîniei
La încetarea războiului au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât si de opozitia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea razboiului cu peste un an. Churchill urmarea o politica în doi, cu SUA, iar Roosevelt voia o politica în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de catre anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, rapită de catre Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinta de Pace, după terminarea razboiului.
Deoarece partea româna nu avea nici o garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.
Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Incă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din URSS, SUA si Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat că "singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu".
Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că "participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate". Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantitati de cereale si de un milion de soldaţi înarmati. "Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. In ziua când Mareşalul ar disparea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi adepţii lui Antonescu şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească". Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de catre nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi al grupului de complotişti - Bodnaras, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă - a fost dezarmat. Circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar "Poarta Iaşului" a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.

Roosevelt a susţinut capitularea necondiţionată

In negocierile de armistitiu de la Cairo, a iesit în evidenta faptul ca între Departamentul de Stat al SUA, reprezentatii militari si presedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentantii militari, a salutat propunerile românesti de armistitiu aratând ca "noi credem ca ei singuri (românii) trebuie sa decida daca vor o lovitura de stat a lui Maniu sau iesirea din Axa o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoastem că, dacă el, Maresalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari sanse de succes. Autoritatile americane considerau acţiunea României de o importanţă exceptională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede". Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţonată.
Sunt multe întrebări care s-ar putea pune acum, după mai bine de o jumatate de secol de la eveniment:
De ce acest armistitiu nu a fost realizat?
Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabilă a războiului, cu cel puţin un an şi chiar câştigarea lui atunci?
De ce a fost arestat şeful suprem al armatei care putea obţine schimbarea de front şi acordarea statutului de cobeligerantă a României?
şi mai ales:
Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei şi încetarea focului înaintea semnării oricarui document de armistitiu? s.a. 

Opozitia din România - Maniu si Brătianu - au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferau să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric faţă de discuţiile dintre putere si opoziţie: "Noi, rusii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata sa-l ajutăm să elibereze ţara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca si ceilalti doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: "El prefera negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui".

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenţă sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. In vederea asigurarii succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilităţi de contacte şi de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil, la Helsinki si Fred Nanu, la Stockholm, ca miniştri plenipotenţiari.
La Stockholm, F. Nanu a fost contactat de catre ruşi în vederea negocierilor de armistiţiu.
Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României. In forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu URSS, de la Stockholm, conţinea urmatoarele conditii:
1. Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României; 2. Ruşii acceptau ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. In cazul retragerii trupelor germane, România putea ramâne neutra;
3. Arbitrajul de la Viena era nul si neavenit. Transilvania urma să revină la patria-mamă în totalitate;
4. Ruşii se multumeau numai cu o fâsie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român putea să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării, cea neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, faţă de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexarii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Rusia.
General Vasuliu Raşcanu unul dintre trădătorii frontului român de la Iaşi

In paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistitţu de la Stockholm, prin trimisii regelui, se duceau tratative şi de catre Partidul Comunist de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în tradarea de la Iaşi, dar şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944.

Toast pentru victoria împotriva fascismului - general Vasiliu Raşcanu (stânga)
Gheorghe Gheorghiu-Dej (dreapta)

Barbu Stirbei l-a gazduit pe Bodnaraş

După paraşutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegatii PCR. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş după  paraşutare. In noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Damaceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român.

General Aurel Aldea unul dintre conspirartori la trădare

Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simpla lovitură de palat înfaptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat, în final, planul Partidului Comunist care prevedea:
a) rasturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
Comunist din cercul trădării României

b) scoaterea ţării din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către PCR. Un fapt care spune multe. La 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregatirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Raşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

General Mihai Racoviţă, unul dintre militarii trădători ai frontului român

Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr-o declaratie facută lui Gheorghe Bratianu: "Daca îl lasam pe Antonescu sa faca singur armistitiul, ne va ţine sub papuc". Cu acest prilej, l-a sfatuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. In acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de "glorie" din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Consfatuire tainica la Palat, pentru Planul "Poarta Iasiului"

O problemă, ignorată până acum de istorici, priveste deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfatuirea cu comunistii, din 13/14 iunie 1944, au mai ramas în incintă pentru o "consfatuire de rutina", Emil Bodnaraş şi Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlaturarii lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din razboi, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ "Poarta Iaşiului" să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focsani-Namaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, la nord de Iasi, aparaţinând de Corpiâul 5 de Armată român, din Armata a IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunţată. Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului. şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova, cu Punct de Comandă la Piatra Neamţ.
In legatură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie facută urmatoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrată în Grupul de Armate german "Ucraina Sud", comandant general-colonel Hans Friesner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpati, pe râul Siret, pâna la Pascani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, cu trecere peste Prut se ajungea la Nistru, la sud de Duboşari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră.
Armata a IV-a româna, comandant General de Corp de armată, Mihai Racoviţă, se apăra pe linia est Carpati, pe râul Siret şi până la sud de Duboşari, pe Nistru. Armata a IV-a româna avea în compunere Corpurile 1, 5, 6, 7 de Armată şi Corpul 57 de Armată german. Impreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate "General Wohler".

Bodnaras l-a anunţat pe Stalin să se pregătească de ofensivă pe frontul român pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apara Armata a III-a româna cu Corpurile 2 si 3 de Armată române, Corpul 29 şi 72 de Armată germane şi Comandamentul 110. Impreuna cu Armata a 6-a germană constituiau Grupul de Armate "General Dumitrescu". Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice.
La începutul lunii iulie 1944, o vizita discreta la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu, pentru deschiderea frontului în "Poarta Iaşului", iar la sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută - 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietică a început în dimineata zilei de 20 august, iar trupele române din "Poarta Iasiului" s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a IV-a, aflată în retragere dezordonată. Maresalul Antonescu a facut o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucuresti, mai hotarât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.


Mareşalul Ion Antonescu victima trădătorilor României, de la 23 August

Antonescu - arestat chiar în Palatul Regal

In dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta raspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistitiul cu URSS. In aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu si Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Intre timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile românesti de armistiţiu. Telegrama în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, a înmânat-o Regelui. In situatia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alaturi de comunişti, le-a comunicat lui Maniu si Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Desi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo... a fost arestat. Nu a mers singur ci cu Mihai Antonescu.
(Regele a dispus celor trei aghiotanţi prezenţi în încăpere să-şi facă datoria ce le fusese trasată. Aceia, i-au arestat pe demnitari şi i-au închis într-un dulap din perete, până au venit comuniştii să îi peria. La acţiune a participat aghiotantul regal, cu grad de sergent, Dumitru Bâlă, cel care mi-a povestit cu amănunre fapta, fiind tatăl colegului meu de facultate şi de cameră la camin, Eugen Bâlă - notă Vladimir Rosulescu
Că Antonescu era hotarât sa încheie armistitiul cu URSS rezulta şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucuresti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinţă că România a cerut armistiţiul.
Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat - linia Focsani-Namoloasa-Galati - prezenta pericolul transformarii României într-un teatru de razboi. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, careia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a cazut fulgerator, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în mars prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focsani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

Regele a ordonat încetarea focului înaintea semnarii Armistitiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Balţi. din Basarabia, unde au murit de foame, sau de frig, de boli, sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se si maiorul Alexandru Bârladeanu.

Armistiţiul iniţiat de regele trădător s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră, unii ca "act de înalta tradare", iar alţii ca o "gravă eroare politică". Şi unii şi alţii au dreptate, el a fost atât un act de înaltă trădare, cât si o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Susţin, şi li se dă dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.
Capitularea neconditionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioada de timp. Alaturi de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagarelor sovietice de prizonieri dupa 23 august 1944, au mai fost deportati în URSS peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste.
In decurs de un deceniu şi jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de catre ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin "armistitiul" dictat de Moscova.
Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata română si Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până catre jumatatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

"Antonescu reprezinta România, voi - pe nimeni"

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: "Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni".
Dar orice tradare se plateste scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă si Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea sef al Marelui Stat Major şi ambii facuseră parte din comitetul militar care raspundea de implementarea deschiderii "Portii Iaşilor".
Catre începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împarţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atributiile celor doi generali trădători au fost serios ştirbite. Rasplata trădării a continuat. După razboi, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, au fost întemnitati, primul la închisoarea din Sighet, unde a murit în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde a murit în 1949. Probabil că regimul comunist nu a dorit să se afle de trădare şi de modul în care a ajuns la putere. Regele Mihai a plătit cel mai puţin, proporţional cu dispreţul de care s-a bucurat faţă de ruşi şi comuniştii interni. Prea puţin se întreabă de ce Stalin i-a acordat lui Mihai Ordinul Victoriei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu