Tratatul de la Trianon dintre principalele puteri Aliate şi Ungaria, semnat la 4 iunie 1920 este un act internaţional deosebit prin importanţă şi complexitate. Cuprinde 364 de articole ale căror urmări pot fi identificate şi în prezent. De aceea este de ajuns să se comenteze acele prevederi care făceau referire directă la România, la relaţiile, pe diverse planuri, dintre statul român şi cel maghiar şi care au influenţat semnificativ raporturile bilaterale, dar şi pe cele ale celor două state cu alte state din regiune şi marile puteri, în perioada dintre cele două războaie mondiale.
Alcătuit din 12 părţi, Tratatul de la Trianon începea, aidoma celorlalte tratate semnate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, cu Pactul Societăţii Naţiunilor, organism internaţional ce trebuia să simbolizeze „noua ordine mondială“, adică materializarea ideii preşedintelui Woodrow Wilson.
Partea a doua era dedicată frontierelor noii Ungarii. Hotarele erau cele pe care le stabiliseră comisiile de experţi ale Conferinţei de Pace încă din primăvara anului 1919. Cu alte cuvinte nici interludiul bolşevic din Ungaria, nici ocupaţia românească din vara şi toamna lui 1919, nici eforturile maghiare din 1020 n-au influenţat decisiv fruntariile statului maghiar. Singura modificare semnificativă viza teritoriul numit Bürgenland, atribuit Austriei.
Practic această componentă a Tratatului a dovedit cea mai mare durabilitate. Practic şi în prezent graniţele Ungariei sunt extrem de asemănătoare cu cele stabilite la Trianon.
Din partea a treia a Tratatului, intitulată „Clauze politice europene“ trebuie reliefat art. 45: „Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei“. In art. 46 erau stabilite componentele Comisiilor de Delimitare a graniţelor, în cazul României cinci Aliaţi, un român şi un ungur. Prin art. 47, România se angaja să semneze un tratat privind protejarea minorităţilor de rasă, de limbă şi de religie, ceea ce făcuse deja din decembrie 1919, precum să şi ocrotească „libertatea tranzitului şi să aplice un regim echitabil comerţului cu alte naţiuni“.
Articolele 54-60 reprezentau angajamentele statului maghiar pentru protejarea minorităţilor, iar articolele 61-66 erau clauze privind naţionalitatea şi cetăţenia, cele care ulterior aveau să dea naştere la complicata „afacere a optanţilor“. Prin art. 74, Ungaria recunoştea în totalitate frontierele Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Jugoslaviei şi Cehoslovaciei, iar prin art. 77, Ungaria se angaja să remită fără întârziere guvernelor Aliate şi Asociate interesate toate arhivele, registrele, titlurile şi documentele de orice natură ce aparţineau administraţiilor civile, militare, financiare sau judecătoreşti din teritoriile cedate.
Partea a cincia, cu articolele 102-143, era intitulată „Clauze militare, navale şi aeriene“. Era dedicată dezarmării, în termen de trei luni de zile a Ungariei învinse. Este segmentul, nu unicul, dar poate unul dintre cele mai importante, din Tratatul de la Trianon, care nu s-a aplicat complet niciodată. Era desfiinţat serviciul militar obligatoriu, instituindu-se o armată bazată pe voluntariat (art. 103). Ea trebuia să cuprindă maxim 30.000 de oameni din care 1/20 ofiţeri, şi 1/15 subofiţeri (art. 104). Era interzisă mobilizarea şi existenţa vreunor organisme militare paralele, limitându-se efectivele, numărul jandarmilor şi al agenţilor de poliţie la numărul celor ce activaseră pe teritoriul „actual“ al Ungariei în 1913 (art. 107).
Articolul 113 stabilea cotele de armament atribuite Ungariei, iar art. 114 preciza că stocul de muniţii urma a fi sub control Aliat.
Statul ungar era obligat să producă armament într-o singură uzină de stat, nu avea voie să importe sau să exporte material militar (art. 118) şi îi erau interzise unele arme: aruncătoare de flăcări, gaze de luptă, blindatele (art. 119) marina militară (art. 120, 122, 124) şi aviaţia militară (art. 128). Articolele 133-136 erau dedicate înfiinţării Comisiei Interaliate de Control, organism cu sediul la Budapesta. Statului maghiar îi erau interzise misiunile militare în străinătate, cetăţenii unguri neavând voie să intre în vreo armată străină.
Partea a opta a Tratatului de la Trianon, numită „Reparaţii“ debuta cu afirmarea responsabilităţii Ungariei pentru declanşarea războiului mondial, de unde decurgea şi responsabilitatea ei pentru „pierderi şi pagube“ (art. 161).
In partea a noua, intitulată „Clauze financiare“, prin art. 180 „se stabilea un privilegiu de rangul întâi asupra tuturor bunurilor şi veniturilor Ungariei pentru plata reparaţiilor şi a altor sarcini“. Articolul 181 stabilea că Ungaria urma să achite costul total al întreţinerii tuturor armatelor Aliate şi Asociate aflate pe teritoriile ungare după armistiţiul din 3 noiembrie 1918, iar art. 183 preciza ordinea în care statul maghiar urma să facă plăţile. La articolul 186 se făceau referiri la aşa-numita „cotă de eliberare“. „Statele succesoare“ ale Monarhiei Austro-Ungare trebuiau să ia o cota parte din datoria ungară de la 28 iulie 1914, ca şi din datoriile publice datorate de Austro-Ungaria. Aceste cote trebuiau scăzute din datoriile pe care Ungaria le avea faţă de statele respective.
De asemenea deoarece statele succesoare moşteneau toate bunurile şi proprietăţile statului ungar şi ale Coroanei maghiare aflate pe teritoriile ce le preluaseră prin Tratat, valoarea acestor bunuri şi proprietăţi (cu excepţia şcolilor şi spitalelor) trebuia scăzută din reparaţiile datorate de Ungaria.
Prin articolul 199 se stabilea ca statul ungar nu urma să asigure pensiile cetăţenilor trecuţi la alte state.
In partea a zecea a documentului, numită „Clauze economice“, se statua principiul egalităţii de tratament vamal în privinţa comerţului ungar (articolele 200-202), ca şi faptul că orice favoare acordată de Ungaria vreuneia dintre statele Aliate trebuia extinsă imediat la toate statele Aliate (art. 203). In art. 207 se stabilea că în următoarele şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului, statele succesoare (Polonia, România, Jugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria) trebuiau să negocieze convenţii comerciale bilaterale. In art. 216 se stabilea că, dacă Ungaria va face comerţ internaţional, ea nu putea să se bucure de „drepturile, privilegiile sau imunităţile suveranităţii“.
Articolul 225 anula toate tratatele, convenţiile şi înţelegerile semnate de către Monarhia Austro-Ungară cu celelalte state care făcuseră parte din Coaliţia Puterilor Centrale, iar art. 227 anula actele semnate de Austro-Ungaria cu Rusia sau România înainte de 1914 şi în perioada 1914-1920.
In cadrul părţii a douăsprezecea, numită „Porturi, căi pe apă şi căi ferate“, art. 275-291 reprezentau clauze privitoare la Dunăre, care se declara internaţională de la Ulm până la vărsare (art. 275). Erau stabilite o Comisie Internaţională provizorie a Dunării (Franţa, Italia, Marea Britanie şi SUA) şi una europeană (Marea Britanie, Franţa, Italia şi România) (art. 284 şi 285). Prin art. 294 i se asigura Ungariei „ieşire la Marea Adriatică“, adică libertatea de tranzit pe anumite drumuri comerciale ce traversau statul Jugoslav. Articolul 302 permitea României să utilizeze, vreme de 10 ani, tronsonul din calea ferată Salonta-Arad, ce intra pe teritoriul maghiar.
„Mai bine un sfârşit cu groază, decât o groază fără de sfârşit“, spune un proverb francez. Pentru unguri ceea ce s-a stabilit la Trianon a părut şi încă pare un blestem nemeritat, un cataclism incredibil de brutal, un coşmar care trebuie să se încheie cândva. Din punct de vedere românesc Tratatul de la Trianon nu a stârnit un entuziasm fără limite, deoarece nu era însoţit de mijloacele care să-l facă intangibil. Totuşi, românii au înţeles că Tratatul era fundamental pentru ei şi că trebuia apărat chiar dacă nu conţinea ceea ce ar fi dorit în totalitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu