ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Relaţii tensionate între România şi Marile Puteri în toamna anului 1919. Demisia lui I.I.C. Brătianu de la Conferinţa de Pace de la Paris BBB

            După şocul cuceririi Budapestei, la 3 august 1919, cele patru mari puteri de la Conferinţa de Pace de la Paris şi-au demarcat uşor poziţiile faţă de România. Anglo-americanii s-au menţinut ostili, iar francezii şi italienii au început să arate o oarecare bunăvoinţă faţă de aspiraţiile României. Relaţiile dintre România şi Conferinţa de Pace au evoluat în continuare negativ, atunci când la Bucureşti, la sfârşitul lunii august 1919, a ajuns proiectul de tratat referitor la protecţia minorităţilor document pe care românii îl criticaseră vehement şi îl respinseseră încă de la început. Tratatul fusese respins de I.I.C. Brătianu încă din luna iulie, când refuzase să-l semneze şi părăsise reuniunea de la Paris.

          Respectivul proiect de tratat conţinea unele prevederi incompatibile cu statutul de independenţă al României. Conform lui, marile puteri erau singurele care puteau să decidă ulterior măsurile ce trebuiau adoptate pentru protejarea minorităţilor de rasă, de limbă sau religie (termen impus de Comitetul evreilor de pe lângă Conferinţa de Pace). Evreilor din România li se asigura o situaţie specială, fiind astfel separaţi de masa populaţiei majoritare şi chiar de celelalte minorităţi.

Al. Vaida Voevod

         In plus textul proiectului lăsa impresia de constrângere a României, obligată să se supună unor comandamente superioare. 
            Diplomaţia română făcuse demersuri fără succes pentru modificarea unor articole din respectivul tratat şi din cel cu Austria. In tratatul cu Austria era controversată problema tranzitului şi se cerea reformularea art. 59, care nu recunoştea explicit că Bucovina era un teritoriu ce aparţinea României.

            In tratatul minorităţilor se făceau referiri la faptul că Tratatul de la Berlin, din 1878, care condiţionase independenţa României, fapt depre care guvernul nu voia să se mai amintească fiind o prevedere jignitoare.

            In august 1919, francezii şi italienii inițiaseră unele tentative de a se desolidariza de anglo-americani în chestiunea minorităţilor, dar opoziţia putea să ducă la deteriorarea Alianţei. Victor Antonescu scria la Bucureşti, la 3 septembrie 1919, că avusese o convorbire cu Philippe Berthelot şi că acela îi spusese că: „intransigenţa Americii faţă de noi, a dus Franţa la această politică nedreaptă faţă de România“.

In final, liderii de la Bucureşti au decis de a nu semna cele două tratate, cel cu Austria şi cel referitor la protejarea minorităţilor, protejare condiţionată şi modificarea art. 60 din tratatul cu Austria. In cadrul Consiliului Suprem, România a propus ca organismul de supervizare a protecţiei minorităţilor să fie Consiliul Ligii Naţiunilor, nu „Puterile Aliate şi asociate“, dar propunerea nu a fost acceptată de colegii din Consiliul Suprem. Ca urmare s-a decis semnarea tratatului de pace cu Austria fără participarea României. România nu era singurul stat care refuzase să cedeze, în aceeaşi postură găsindu-se şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

             Deşi România nu a acceptat Tratatul cu Austria pe de-a întregul, act în care se recunoştea unirea Bucovinei cu ţara, Clemenceau s-a exprimat: „este indubitabil faptul că românii vor locui în regiunea Bucovina şi fără consimţământul marilor puteri“.

              Premierul I.I.C. Brătianu practica un joc al nervilor, în speranţa unei sciziuni a marilor puteri pe baza intereselor divergente, ca poziţia şi opoziţia Italiei să devină paroxistică în raport cu celelalte puteri, ca Wilson să eşueze în a convinge Congresul american în privinţa recunoaşterii actelor semnate de el la Paris, etc. Pe deasupra, în România trebuiau să aibă loc primele alegeri pe baza votului universal, pe tot cuprinsul statului reîntregit.

           Această combinaţie de calcule şi de poziţii, alături de rezistenţa guvernului român în soluţionarea cererilor sale, au influenţat relaţiile tensionate dintre România şi Conferinţa de Pace din toamna 1919.

De altfel poziţia anti-românească la Conferinţa de Pace nici nu poate fi explicată logic, deoarece România fusese singură în lupta cu focarul de bolşevism din Ungaria, tot ea declara că ocuparea Ungariei era numai trecătoare şi că nu ridica noi pretenţii teritoriale. Poziţiile antiromâneşti în acea formă de pace aveau numai izvoare subiective şi probabil, influenţe ale comunităţii bogătaşilor maghiari, sau iudeo-maghiari.

           Guvernul român a adoptat, în acea perioadă fierbinte de la Paris, atitudinea de a pretinde că nu primeşte comunicările trimise de la Paris, evitând astfel răspunsuri precise şi mizând pe tergiversarea luării unor hotărâri la Paris. De aceea, la 4 septembrie 1919, liderii de la Paris s-au decis să contracareze această stare de fapt prin trimiterea unui emisar la Bucureşti. Cel mandatat a fost diplomatul britanic George Russel Clerk, deja nominalizat ca ambasador al Regatului Unit în Cehoslovacia.

            Clerk urma să ducă un mesaj al Conferinţei redactat în termeni categorici de către ministrul de externe britanic, lordul Balfur. Mesajul transmitea că prezenţa română în Ungaria nu mai era necesară, cerea imperios încetarea rechiziţiilor şi acuza România pentru lipsa de replici la dispoziţiile adoptate de Conferinţa de la Paris. De altfel părerea americanilor era fermă în a susţine că România dispreţuia deciziile luate la Paris şi care nu corespundeau cu interesele naţionale, lucru foarte adevărat în politica lui I.I.C. Brătianu.

Prin mesajul dus de Clerk se cerea ca guvernul român să răspundă la patru întrebări esenţiale:

a) Dacă se vor retrage trupele române din Ungaria la o dată ce va fi stabilită la Paris;

b) Dacă vor fi oprite imediat rechiziţiile;

c) Dacă vor fi predate Comisiei Reparaţiilor bunurile deja luate din Ungaria;

d) Dacă România va colabora alături de Puterile Aliate şi Asociate, sub conducerea acestora, pentru reinstaurarea ordinii în Ungaria şi pentru a permite unui guvern responsabil să negocieze pacea.

In mesaj se transmiteau şi ameninţări privind consecinţe din cele mai nefericite dacă România nu vroia să răspundă la vreun punct din cele patru solicitate.

            România ştia că în acel moment Conferinţa de Pace nu dispunea de forţe armate care să le înlocuiască pe ale ei în Ungaria, că o intervenţie aliată nu era agreată şi că, o ocupare colectivă a românilor, cehoslovacilor şi a sârbilor nu era deloc agreată şi considerată mult mai periculoasă. Pe deasupra România mai ameninţa voalat că ar putea să treacă la o retragere brutală din Ungaria lăsând-o într-o deplină debandadă şi în pragul unui război civil între bolşevici şi contrarevoluţionarii lui Horthy, care se concentraseră militar în părţile sudice neocupate de români.

               George Clerk a ajuns la Bucureşti pe 11 septembrie şi s-a întâlnit cu Brătianu a doua zi, adică exact în momentul când guvernul său şi-a prezentat dimisia motivată cu ostentaţie astfel: „Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferinţa de Pace a Statelor Aliate n-a ţinut seama de Tratatul semnat în 1916 cu România şi a decis să impună României condiţii inacceptabile cu independenţa sa“.

             Ca atare, Brătianu i-a transmis lui Clerk că nu poate răspunde oficial la întrebările cuprinse în ultimatumul adus de el de la Paris, deoarece nu mai dispune de autoritatea politică necesară. A fost de acord să răspundă neoficial. De pe această poziţie a afirmat că îşi asuma responsabilitatea pentru ocuparea Budapestei, operaţiune pe care o considera executată „pentru securitatea României şi a Europei“. Privind atitudinea trupelor române a explicat că „acte izolate de abuz poate s-au întâmplat pe timpul înaintării româneşti, dar ele contraveneau ordinelor date, iar dacă ar fi fost dovedite, urmau a fi pedepsite“.

Privind cele patru întrebări ale Conferinţei a răspuns tot neoficial:

a) Era nu doar pregătit ci şi dornic să-şi retragă armata.

b) Nu se va mai face nici o rechiziţie în afară de materialul militar, cel de cale ferată şi provizii pentru armată, totul urmând a fi plătit în bani sau cu bonuri de rechiziţie.

c) Era de acord să coopereze cu Comisia Rechiziţiilor, dar solicita ca să fie cooptat în ea şi un reprezentant român.

d) Era cu totul de acord cu instalarea unui guvern responsabil la Budapesta, care să aducă ordinea în Ungaria, dar cerea ca să se ceară şi acceptul guvernului român la instalarea unui nou cabinet la Budapesta.

             Brătianu a mai comunicat prin Clerk şi ce revendicări teritoriale mai avea România ca urmare a victoriei obţinute împotriva Ungariei: punctul de confluenţă al Mureşului cu Tisa, nodul de cale ferată Bekeşcsaba şi o fâşie de 20 de km lăţime la vest de calea ferată Oradea-Satu Mare, pentru a-i asigura securitatea strategică.

            Clerk care a stat două săptămâni la Bucureşti, a asistat şi la instalarea guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu, cabinet ataşat cu totul liderului Brătianu şi a plecat din România cu un mesaj neconcludent. Guvernul nu accepta Tratatul minorităţilor, dar era dispus să colaboreze în privinţa rechiziţiilor din Ungaria.

Pe drumul de întoarcere, Clerk s-a oprit şi la Budapesta. Acolo s-a întâlnit atât cu generalii Aliaţi cât şi cu Inaltul Comisar român, Constantin Diamandy. Despre generali a spus: „că trăiesc într-un nor de minciuni politicoase“. Despre acţiunile românilor în Ungaria a remarcat că: „în realitate românul, care este în fond balcanic, şi de aceea oriental, şi care a fost deposedat şi jefuit de către inamic şi de către aliatul rus, vede aici, în ocupaţia Ungariei, o ocazie pe care s-ar considera tâmpit s-o rateze“, iar pe de altă parte: „până la urmă, ţăranul maghiar este la fel de capabil ca şi alţii să-şi ascundă bunurile, iar românul are rivali mult mai destoinici în arta rechiziţiilor“. In final, sugestiile lui Clerk au fost că românii trebuiau să se retragă, dar după ce se reglementa problema forţelor de ordine din Ungaria.

            In problema rechiziţiilor, considera că trebuia trimisă o subcomisie a rechiziţiilor, „nesubordonată generalilor“ Aliaţi, dar care să cuprindă şi membri români. De asemeni Clerk credea că forumul păcii trebuia să comunice României ce a decis privind ajustările teritoriale cerute de Brătianu, „altfel acesta va sprijini acele forţe maghiare care vor face concesii“.

            Rezultă că liderul român I.I.C. Brătianu a „pescuit în apele Aliate“ spre a le „tulbura“ şi a prinde „mulţi peşti excelenţi“. El încercase să speculeze disensiunile dintre Aliaţi şi să se bazeze pe problemele din zona Adriaticii şi din Turcia. Se observa cu câtă încântare privea Brătianu acţiunea lui D'Annunzio la Fiume, acţiune în forţă. Clerk considera că forumul de la Paris nu se putea impune în faţa opoziţiei româneşti decât prin realizarea unui front unit decizional. Insă acest lucru era greu de îndeplinit în acel moment deoarece interesele marilor puteri erau conflictuale.

          Oricum, opiniile lui George Clerk şi a însoţitorului său expert, Allen Leeper au influenţat deciziile Conferinţei. A fost cerută o subcomisie a reparaţiilor în Ungaria, cu un delegat român în componentă, numai cu rol deliberativ. Această deizie s-a adoptat la 10 octombrie 1919. A doua zi, la 11 octombrie, s-a trimis o telegramă guvernului român, precizându-se că nu se accepta nici o modificare teritorială faţă de linia comunicată la 11 iunie 1919. Această veste punea capăt sperantelor lui Brătianu că victoria asupra ungurilor îi putea aduce noi extinderi teritoriale, dar reconfirma, la 11 octombrie, aceeaşi graniţă româno-maghiară decisă anterior. Această reconfirmare a avut o importanţă deosebită privind Tratatul de pace cu statul maghiar, devenind o bază sigură a discuţiilor purtate în februarie–martie 1920 şi desfăşurate în jurul schimbării de frontieră în favoarea Ungariei.

            In aceeaşi telegramă Consiliul Suprem spunea românilor că după semnarea Tratatului cu Austria, se puteau negocia aşa-numitele „clauzele minoritare“, fapt ce era pe placul românilor şi constituia o cedare a Conferinţei de Pace în faţa intransigenţei române. In finalul notei–telegramă din 11 octombrie 1919 nu se mai cerea retragerea imediată a armatei române, ci doar după ce s-ar fi restabilit ordinea în Ungaria şi s-ar fi organizat alegeri libere pentru un guvern care să negocieze pacea. In plus românilor li se cereau arme pentru trupele de poliţie şi jandarmerie ungare, care trebuiau să asigure o viaţă paşnică pentru respectivul guvern.

             Luând act de neputinţa generalilor Aliaţi aflaţi la Budapesta, Conferinţa l-a trimis din nou pe Clerk în capitala ungară. Din cauza divergenţelor dintre francezi şi anglo-americani, Clerk a ajuns în situaţia de a nu mai reprezenta Conferinţa de Pace în ansamblul ei, ci doar interesele anglo-americane. El şi-a schimbat o parte din vechile opinii, ajungând să simpatizeze, aidoma generalilor Aliaţi, cu forţele maghiare grupate în jurul amiralului Horthy.

          Apogeul discuţiilor din Consiliul Suprem în privinţa situaţiei din Ungaria a fost atins la 3 noiembrie 1919. Anglo-americanii, au susţinut că numai ei au jucat corect, iar francezii au dezarmat activitatea misiunii Clerk și, pe total, a misiunii celor 4 generali aliaţi. Ei au propus o ocupaţie militară interaliată a Ungariei formată din români, sârbi şi cehi dar această soluţie a fost respinsă de italieni. Aceştia se opuneau unei ocupaţii cu cehi şi sârbi, americanii nu aveau încredere în români, iar britanicii susţineau pe Clerk care recomanda pe Horthy ca om de cuvânt.

             Până la urmă, Clerk a obţinut din partea românilor promisiunea că vor pleca din Budapesta în a doua decadă a lunii noiembrie, chiar dacă nu se instituie un guvern de încredere în Ungaria.

            La 11 noiembrie a ajuns la Paris şi răspunsul guvernului Văitoianu la telegrama–notă din 11 octombrie 1919. Guvernul român saluta intenţia înfiinţării unei comisii Interaliate la Budapesta cu participare românească. Era de acord ca la Szolnok şi Csongrad să existe puncte de control şi verificare între Ungaria și România (fără drept de a se descărca mărfurile). Afirma că se dăduseră deja ordinele de retragere până la Tisa, începând cu 10 noiembrie 1919. Teritoriul dintre Tisa şi noua frontieră urma să fie evacuat „de îndată ce guvernul ungar va fi în măsură să dea garanţiile necesare pentru securitatea acestuia“.

          Răspunsul românesc denota în continuare o inflexibilitate, datorată atât contradicţiilor care mai domneau la Paris, datorită faptului că ţara se afla în campanie electorală şi datorită faptului că ştirile din SUA indicau o potenţială înfrângere a lui Woodrow Wilson, care s-a adeverit la 19 noiembrie 1919. Atunci Congresul american nu ratificase Tratatul de la Versailles.

               Discuţiile la Paris au continuat şi s-au acutizat deoarece răspunsul generalului Arthur Văitoianu era o reconfirmare a opiniilor lui I.I.C. Brătianu. Reacţia de la Paris a devenit concertată. Americanii au cerut chiar neacordarea Transilvaniei şi Basarabiei. S-a discutat chiar despre trimiterea de trupe aliate în Transilvania, dar până la urmă s-a convenit doar trimiterea unui „ultimatum real“ guvernului român. Dezbaterile privind ultimatumul au continuat în zilele de 13 şi 14 noiembrie, iar sâmbătă pe 15 noiembrie 1919, trecându-se peste opoziţia italienilor, s-a decis expedierea lui la Bucureşti. Era primul mesaj cu adevărat tranşant trimis românilor. In el se comenta politica de tergiversare practicată de guvernele de la Bucureşti şi atitudinea românească de a încerca să trateze de pe poziţii de egalitate cu forumul parizian. Se cerea României să se conformeze imediat deciziilor adoptate de Conferinţa de Pace în privinţa retragerii din Ungaria, a încetării rechiziţiilor şi a semnării Tratatului cu Austria şi a celui referitor la protecţia minorităţilor.

România avea la dispoziţie 8 zile pentru a se supune deciziilor venite de la Paris. In caz contrar ea urma a fi exclusă de Conferinţa de Pace şi din rândul Aliaţilor, iar misiunile diplomatice ale marilor puteri urmau a fi retrase de la Bucureşti.

            Prima reacţie a generalului Văitoianu a fost aceea de a respinge condiţiile impuse de cei de la Paris şi a redactat un răspuns ferm. Acesta a fost înaintat chiar miniştrilor Aliaţi de la Bucureşti, la 29 noiembrie 1919. La insistenţele acestora, a renunţat să-l expedieze, lăsând sarcina replicii pentru cabinetul ce urma să fie alcătuit în următoarele zile.

            Tot în a doua jumătate a lunii noiembrie, regele Ferdinand a adresat o scrisoare preşedintelui Franţei, regelui Marii Britanii şi regelui Italiei, protestând împotriva tratamentului la care era supus statul român de Conferinţă şi solicitând intervenţia acelor şefi de state pe lângă guvernele lor. Mesajul suveranului român a avut darul de a mânia pe cei din Consiliul Suprem, aşa că încercarea regelui s-a dovedit infructuoasă–era totuşi un rege german.

         Pe de altă parte, acea scrisoare a regelui nu a fost adresată şi preşedintelui american Woodrow Wilson, ceea ce era o impoliteţe şi un indiciu că românii nu aşteptau nimic din partea SUA, date fiind animozitatea etalată mereu de delegaţii americani faţă de România şi neratificarea de către Congresul american a actelor semnate la reuniunea păcii de la Paris.

           Termenul limită stabilit de ultimatumul de la 15 noiembrie 1919 a fost prelungit de mai multe ori, din cauza crizei de guvern de la Bucureşti, precum şi din pricina ofensivei bolşevice din Ucraina care reactiva ameninţarea comunistă împotriva României.

           Când a devenit clar că I.I.C. Brătianu nu va mai avea o poziţie oficială în următorul cabinet român. Georges Clemenceau a renunţat la vehemenţa sa împotriva Bucureştiului şi a acţionat pentru prelungirea termenului ultimatumului, împreună cu reprezentantul italian. In plus, la 4 decembrie 1919, într-o convorbire cu Victor Antonescu, ministrul plenipotenţiar al României la Paris, Clemenceau s-a declarat „un mare prieten al românilor“. Victor Antonescu nu a pierdut ocazia de a solicita o modificare a graniţei cu Ungaria în favoarea României. A obţinut chiar o vagă promisiune din partea lui Clemenceau: „poate la discuţia Tratatului cu Ungaria“, dar la acea dată el nu a mai fost premier al Franţei.

             La 6 decembrie 1919, Consiliul Suprem a fost informat în plen că transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod urma să formeze guvernul român şi să accepte condiţiile decise la Paris. Guvernul condus de Vaida fusese alcătuit cu o zi înainte.

             Mesajul trimis de Vaida la Paris a satisfăcut pe liderii de acolo, deşi în mare urma aceleaşi planuri ca cele ale lui Brătianu, numai că oferea aparenţa supunerii şi era mai onctuos. Nu era tăios în replici ca Brătianu şi nu mai trata de la egal la egal cu Conferința de Pace. El a preferat să semneze actele păcii, pentru a putea negocia atunci mai târziu, spre deosebire de Brătianu care dorea să obţină cât mai multe concesii înainte de a semna Tratatele.

         Ca urmare a răspunsului venit de la Bucureşti, la 9 decembrie 1919, liderii Conferinţei au purtat discuţia finală despre modificările acceptate pentru aşa-numitul Tratat al minorităţilor. S-a ajuns la concluzia că trebuiau omise din preambul acele referiri la independenţa României şi la Tratatul de la Berlin din 1878. S-a adăugat o propoziţie că Tratatul a fost pregătit de comun acord cu România, iar articolele 10 şi 11 trebuiau eliminate. Acelea făceau referiri speciale la evreii români.

In consecinţă, la 10 decembrie 1919, generalul Constantin Coandă, delegat al României la Conferinţa de Pace, a semnat Tratatele cu Austria, Bulgaria şi cel privitor la protecţia minorităţilor.

           Americanul Frank Polk din aversiune faţă de români, a semnat Tratatul minorităţilor cu o zi înainte, pe 9 decembrie 1919, neacceptând să stea la masă cu delegaţia românească.

          După retragerea trupelor române din Budapesta pe linia Tisei, vidul de putere din centrul Ungariei a fost imediat umplut de către unităţile anticomuniste ale amiralului Miklos Horthy, unităţi ce aveau să treacă imediat la un val de teroare împotriva tuturor potenţialilor adversari politici.

           Condiţiile impuse de liderii marilor puteri noului guvern maghiar, condus de Karoly Huszar, încropit cu ajutorul lui Clerk, nu au fost îndeplinite niciodată. Faptul relevă eşecul lamentabil al Conferinţei de Pace faţă de complexul de probleme româno-maghiare.