Premierul român Brătianu a avut nenumăraţi oponenţi politici în România, pe timpul războiului româno-ungar şi pe „toţi“ diplomaţii şi politicienii pe care i-a întâlnit la Paris. Aceştia din urmă şi-au exprimat opinii nefavorabile despre personalitatea şi politica sa. Brătianu a fost, practic, liderul necontestat al României în acele momente şi aproape toţi care l-au criticat au fost nevoiţi să recunoască că el şi-a atins cele mai multe din ţeluri. In plus, politicienii care i-au urmat la conducerea ţării au făcut relativ puţine schimbări în obiectivele şi mijloacele politicii externe româneşti.
Incă din toamna anului 1918, mediile politice occidentale erau în consens cu privire la faptul că Take Ionescu era de preferat lui I.I.C. Brătianu la conducerea guvernului român, datorită maleabilităţii. Atât francezii cât şi britanicii l-ar fi dorit pe Take Ionescu să conducă delegaţia românească la Conferinţa de Pace. Documente şi memoriile stau mărturie în privinţa faptului că la forumul păcii de la Paris şeful delegaţiei române era detestat de către mulţi dintre participanţi. Unul dintre membrii delegaţiei americane, maiorul Stephen Bonsal, scria în jurnalul său: „Una din neplăcerile marcante ale preşedintelui Wilson era aversiunea faţă de Brătianu, sprâncenatul prim-ministru al României, cu caracterul său bizantin notoriu“. Americanii îl porecleau pe liderul român „Taurul“. Diplomatul britanic Harold Nicolson îl considera: … o femeie cu barbă, un impostor de forţă, un intelectual de Bucureşti, un om dintre cei mai neplăcuţi. Ministrul britanic la Bucureşti, Rattigan, îi scria şefului său, lordul Curzon, la 8 octombrie 1919: „D-l Brătianu este cu siguranţă un patriot, dar caracterului său, îi lipseşte adaptibilitatea necesară unei asemenea activităţi (cea de la Conferinţa de Pace) şi se pare că a reuşit să-i exaspereze pe toţi cei cu care a intrat în contract prin caracterul excesiv al pretenţiilor sale şi prin maniera cumva arogantă şi nesupusă în care le-a prezentat“.
Fără a se lăsa copleşit de opiniile nefavorabile împărtăşite de occidentali, Brătianu a fost, mai presus de orice, un realist în spiritul „Principelui“ lui Niccolo Machiavelli. S-a aflat în permanenţă la antipodul ideilor Wilsoniene. A făcut parte, cu certitudine, din acea categorie de diplomaţi care i-a oferit preşedintelui american etalonul pentru ceea ce se numea „vechea diplomaţie“. Liderul român s-a situat întotdeauna la o distanţă semnificativă de exaltarea celor care propovăduiau necesitatea noii ordini mondiale bazate pe „cele 14 puncte“ ale lui Wilson. Pentru el, idealurile oricât de nobile ar fi ele, nu reprezentau nimic dacă nu erau însoţite de forţa aferentă concretizărilor. „Societatea internaţională a ordinii şi dreptăţii“, întemeiată pe „raţiune şi forţă morală“ nu era, în opinia lui Brătianu, decât un concept lipsit de conţinut. Alternativa înaintată de el era una, în primul rând, eficientă. Mai întâi şi-a pus în aplicare deciziile şi apoi a căutat principiile care să le justifice. Doar în acest fel ideile lui Wilson căpătau o relevanţă. Era un splendid veşmânt pentru obiectivele imediate şi de perspectivă ale României. Se pretau perfect la rolul de argumente justificative redutabile.
Conflictul aproape permanent dintre premierul român şi liderii marilor puteri, l-a supărat şi la dezamăgit pe Brătianu, dar indignarea nu l-a orbit în aşa măsură încât să nu vadă că această Conferinţă de Pace nu era omnipotentă. Aliaţii nu aveau alte mijloace de a-şi pune în practică deciziile privind Europa Centrală şi Răsăriteană, pentru că, pur şi simplu, nu ocupaseră regiunea, deşi ar fi putut să o facă după încheierea armistiţiilor. Cu toate pretenţiile celor de la Paris de a dirija totul, harta jumătăţii orientale a Europei s-a trasat pe teren şi nu în palatele din preajma Parisului. Conferinţa de Pace nu a putut decât să ratifice ori să regularizeze frontiere deja înfăptuite, în special de către România, dar şi de alte state de la periferia Austro-Ungariei.
Situaţia politică şi militară existentă în iarna 1918/1919 a limitat libertatea de acţiune a Aliaţilor. Până atunci, eliberarea şi unificarea tuturor românilor fuseseră proclamate. Frontierele detaliate trebuiau fixate prin negocieri, dar nu se poate nega faptul că: „România Mare“ era deja stabilită.
Disensiunile dintre Aliaţi i-au oferit premierului român tot mai multe pârghii de a controla evenimentele anului 1919. Abilitatea cu care a încurajat disputele dintre liderii puternici şi abilitatea de a utiliza în favoarea sa urmările acelor divergenţe, arăta că liderul român era deosebit de înzestrat în manevrele diplomatice. Când Aliaţii au înţeles, în sfârşit, că au nevoie de ajutorul lui, nu se mai aflau într-o poziţie care să le permită stabilirea amănuntelor. Brătianu a manevrat în aşa fel, încât să ocupe militar Transilvania, apoi teritoriul până la Tisa şi, în final, cea mai mare parte a Ungariei propriu-zise. Fără aceste acţiuni militare, evenimentele care au influenţat trasarea frontierei româno-maghiare, stabilirea zonei neutre la 26 februarie 1919, finalizarea frontierei de către experţi în aprilie 1919, comunicarea expresă şi repetată că hotarul este final (13 iunie – 12 octombrie 1919), etc., ori nu ar fi avut loc, ori s-ar fi transformat în altceva, ori urmările lor ar fi fost mult mai modeste.
In privinţa Tratatului cu Ungaria, singura modificare obţinută a fost cea privitoare la art. 181 prin eliminarea menţiunii că operaţiunile militare întreprinse împotriva Ungariei bolşevice s-au realizat prin consimţământul Aliaţilor. Era, în realitate, o recunoaştere, indirectă a previziunilor lui I.I.C. Brătianu şi a gloriei antibolşevice româneşti.
In decembrie 1919, la o şedinţă a Adunării Deputaţilor, I.I.C. Brătianu a sintetizat cu precizie esenţa relaţiilor pe care le-a avut cu cei care conduceau Conferinţa de Pace: „Consiliul Suprem, cu hotărârile sale, este o instituţie vremelnică. Peste el, pe deasupra lor, stă interesul superior şi permanent al unui popor civilizat, care vrea în aceste ţinuturi ale lumii să se aşeze şi să dezvolte un stat puternic, puternic prin ceea ce reprezintă, puternic prin ceea ce este, puternic prin constituirea lui internă, puternic mai presus de toate prin conştiinţa care o are despre înalta lui misiune…“
Realitatea crudă de după primul război mondial a dat o lovitură dură speranţelor maghiare, dar ea nu a reuşit să schimbe un tip de gândire care se raporta doar la „Regatul Sfântului Ştefan“, o structură care dispăruse de pe harta Europei după 1526, dar care păruse aproape de a se transforma în realitate înainte de 1914. Ungaria a avut şi dezavantajul suplimentar că Tratatul ei a fost definitivat târziu într-un moment, aşa cum remarca un oficial, când Aliaţii erau „cumplit de plictisiţi de întreaga Conferinţă de Pace“ şi „intraseră într-un labirint din care nu mai găseau calea de ieşire“.
Tratatul de la Trianon a adus de partea maghiară o deziluzie a „naţionalismului“ sau un „naţionalism al frustrării“. In relaţiile cu românii, maghiarii nu au putut uita că Ungaria cedase României mai mult teritoriu decât cel cu care a rămas, adică 36,2% faţă de 32,7%.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu