Această mare personalitate militară franceză a primit supranumele de „Învingătorul de la Marna“. Născut în anul 1852 în sudul Franţei în regiunea Pirineilor Orientali, a urmat calea carierei militare. Ca sublocotenent a participat la războiul franco-prusac dintre 1870-1871, apoi cu gradul de căpitan, din anul 1876 a îndeplinit misiuni multiple în cadrul trupelor coloniale din Indochina şi Africa. A revenit în ţară în 1897 primind gradul de colonel. A devenit general de brigadă în 1902 şi apoi de divizie în 1905. In anii următori a dobândit treptat o influenţă mare în organizarea armatei şi în organizarea apărării Franţei. In 1911 i s-a încredinţat funcţia de şef al Marelui Stat Major francez, calitate care i-a conferit posibilitatea de a se ocupa de dotarea superioară cu armament, muniţii şi la perfecţionarea instruirii trupelor.
In calitatea de şef al Marelui Cartier General şi de comandant al armatei franceze de nord şi nord-est de la începutul Marelui Război, Joffre a coordonat cu energie şi iscusinţă operaţiile militare antigermane, reuşind, după prima bătălie de la Marna (5-12 septembrie 1914) să stingă treptat elanul ofensiv german şi apoi să stabilizeze linia frontului (decembrie 1914 – ianuarie 1916) pe un aliniament între Marea Nordului şi frontiera cu Elveţia.
Apreciind că acest front de vest este cel hotărâtor, Joffre nu a neglijat nici dispersarea forţelor germane pe alte teatre de operaţii, în special pe teatrul de Est. A folosit crearea de „fronturi secundare“ prin atragerea de noi aliaţi: (Italia, România şi Grecia) de partea Antantei.
Promovat Comandant şef al tuturor forţelor franceze, la 2 decembrie 1915, a căutat să realizeze o coordonare a eforturilor de război a Aliaţilor, mai ales prin reuniunile interaliate de la Chantilly.
Anul 1916 a respins puternica ofensivă germană de la Verdun, care l-a determinat să aducă pe acel front efective şi mijloace masive, apărarea regiunii devenind un punct de onoare pentru apărarea Franţei şi a Antantei.
In acelaşi timp, luptele de la Verdun au epuizat forţele franceze prin eforturi şi pierderi umane. In acelaşi an, acţiunea ofensivă anglo-franceză de pe Somme (24 iunie), prelungită până la jumătatea lui noiembrie 1916, nu a adus câştigurile preconizate.
In asemenea împrejurări, intrarea în război a României a devenit o necesitate obsesivă pentru Joffre şi guvernul francez.
Comandantul francez a solicitat insistent accelerarea negocierilor cu guvernul Brătianu, sprijinind livrarea şi transportul armamentului şi a celorlalte materiale destinate pregătirii armatei române în cel mai scurt timp. Colonelul Vasile Rudeanu, reprezentantul Ministerului de Război român la Paris, a menţionat în memoriile sale „toată febrila grabă care domnea“ în Franţa pentru atragerea României în luptă.
Joffre a acţionat cu febrilitate ca Aliaţii, şi mai ales Rusia, să accepte toate condiţiile politice şi militare impuse de I.I.C. Brătianu, condiţii care odată acceptate, cu mari controverse, l-au determinat pe premierul român să aprobe semnarea Convenţiei politice şi a celei militare cu Antanta. Convenţia militară prevedea ca la data intrării României în război să se producă puternice acţiuni ofensive pe frontul de vest, pe frontul de est, cel rusesc, de frontul de sud de la Salonic, comandat de generalul Sarrail şi pătrunderea în Dobrogea a unor puternice forţe ruse care să apere, împreună cu românii, frontul de sud al României împotriva forţelor germano-bulgaro-turce, concentrate în Bulgaria. Convenţiile mai prevedeau şi o aprovizionare ritmică cu armament şi alte materiale prin Rusia, a armatei române.
Deşi cunoşteau bine că nu se vor putea respecta promisiunile faţă de România, Aliaţii au reuşit să arunce Regatul României în vâltoarea războiului, având certitudinea că i se pregătea un sacrificiu şi că frontul român va atrage ca un imens paratrăsnet efortul de război al Puterilor Centrale.
Joffre, conştient şi el de marea farsă care se juca României şi că forţele aliaţilor erau grav slăbite în vara lui 1916, a încercat totuşi să stimuleze acţiunile lui Sarrail, să stimuleze implicarea Rusiei, să întărească transferul de armament prin Rusia şi să obţină ajutor mai substanţial de la Aliaţi. Nu a uitat nici acțiunile ofensive de pe frontul italian.
Joffre ştia bine că Rusia şi Inaltul Comandament rus nu vedeau cu ochi buni, sau chiar cu anticipatie, intrarea României în război, aşa că demersurile sale insistente s-au îndreptat cu precădere spre Petrograd şi Moghilev, unde îşi avea sediul Inaltul Comandament rus, comandat de generalul Alexeev, unul dintre cei mai ostili înalţi demnitari ai Alianţei în raport cu intrarea în război a României şi cel mai neîncrezător în posibilităţile şi motivaţia ei militară.
Joffre a încercat să stimuleze pe Sarrail, blocat la Salonic de trupele bulgare, deşi ştia că acela nu avea efectivele necesare, militari bine pregătiţi şi nici şanse de a primi întăriri. Sarrail avea în faţă, pentru Frontul său de Sud un teren muntos, lipsit de căi de comunicaţie şi uşor de apărat de bulgari. Era, de fapt o victimă a comandamentelor centrale franceze şi engleze. Englezii chiar declarau oficial că nu aveau încredere în acel front şi nici nu vedeau de ce să-l întărească inutil pentru acea fază a războiului.
Neînţelegerea de către ruşi a importanţei şi urgenţei ajutorului ce trebuia dat României, în condiţiile în care Quadrupla Alianţă declanşase principala contraofensivă tocmai asupra acestei ţări mici, concretizată prin sosirea lentă şi intrarea în acţiune cu întârziere a marilor unităţi ruse, ca şi inconsecvenţa Aliaţilor occidentali, pe fondul divergenţelor franco-engleze, şi neputinţa forţelor de la Salonic de a străpunge frontul bulgar de sud, au condus la sacrificarea armatei române şi pierderea a două treimi din teritoriul statului român.
Cu toate marilor pierderi române, a înfrângerii parţiale a armatei române, Antanta a ieşit într-un mare câştig. Frontul de vest a fost degajat de presiunea germană şi a uzat de peste 40 de mari unităţi germane. O degajare s-a produs şi pe frontul rusesc unde forţele erau şi ele la capătul puterilor şi lipsite de mijloace de luptă îndestulătoare.
România cea înfrântă în toamna lui 1916 îşi îndeplineşte rolul pentru cauza Aliaţilor. La 1 ianuarie 1917 armata germană număra 872 de batalioane pe frontul român, frony intercalat şi de mari forţe ruse, adică 38,8 % din totalul forţelor aflate pe teatre de operaţii europene. La acestea trebuie adăugate şi unele forţe austro-ungare nemenţionate explicit de autorii istorici.
Hotărârile adoptate la ultima conferinţa interaliată de la Chantilly, pe care a mai prezidat-o Joffre, reprezentanții Antantei au relevat cu îngrijorare gravitatea situaţiei şi au recunoscut necesitatea păstrării cu orice preţ a României în coaliţie. Ea dăduse un timp extrem de necesar forţelor Aliate pentru refacere şi demonstrase calităţi morale şi războinice nebănuite, depărtate esenţial de părerile rău voitoare ale ruşilor lui Alexeev.
Joffre s-a arătat deosebit de interesat de acţiunile Regatului României şi de armata sa, chiar de sacrificiile ei eroice, dar nu poate fi absolvit de vina de a fi indus în eroare guvernul român despre adevărata situaţie militară a Aliaţilor şi de imposibilitatea acestora de a-şi ţine angajamentele militare şi de aprovizionare. Cu bună ştiinţă a aruncat România în cazanul sacrificiului suprem. Nu este nici exclus că pe parcurs, până la 13 decembrie 1916, când a trebuit să părăsească Comandamentul Suprem, a încercat să mai peticească răul făcut României pentru salvarea propriului front. La data când părăsea Comandamentul suprem Joffre avea 64 de ani.
Din acţiunile lui legate de România până la părăsirea a scenei războiului, sunt multe consideraţii şi păreri de menţionat, în modalitate fracţionată, pentru economie de spaţiu şi pentru conciziune.
Generalul Alexeev a declarat la un moment dat că: „dacă concursul românilor ar fi asigurat inamicilor noştri acesta ar constitui moartea ofensivei ruseşti“. Era o apreciere care dovedea cât de periculoasă ar fi fost adresarea României la Puterile Centrale.
Aprecierea lui Alexeev era cu atât mai importantă cu cât în perioada anterioară începutului de an 1916 el fusese un inamic notoriu al intrării României în Antantă şi al pretenţiilor teritoriale ale acestuia.
Menţiunile următoare vor fi extrase din memoriile lui Joffre.
Rusia vroia să opereze în Bucovina şi să oblige armata română să-i apere frontiera dunăreană. In schimb, România vroia să ocupe Transilvania, armata rusă luând, asupra sa operaţiunile de pe frontiera sudică a regatului. Planul rus inspira României o neîncredere insurmontabilă, iar planul românilor nu avea acordul Rusiei, tentată să considere România ca pe o mică putere vasală.
Trebuia ca Franţa să încerce, cu orice preţ, să concilieze aceste puncte de vedere.
Intrarea românilor în luptă, care ar fi trebuit să determine o intensificare a ofensivei ruse, coincidea, la sfârşitul lui august 1916, cu o încetinire de care nu părea să fie străină de sosirea la putere, în Rusia, a ministrului Strümer, care tocmai îl înlocuise (23 iulie 1916) pe Sozonov, cel mai bun ministru de externe pe care l-a avut nefericitul împărat Nicolae al II-lea. Faptul nu putea decât să-i facă pe români şi mai neîncrezători de a intra în marele război.
Inainte însă de atacul românesc împotriva Austro-Ungariei tratativele cu România au fost mult tergiversate de condiţionările incisive ridicate de I.I.C. Brătianu, hotărât a-şi angaja ţara numai într-o situaţie de siguranţă în tratativele politice şi militare.
Pentru Franţa şi Antantă era extrem de important ca toate eforturile depuse şi promisiunile făcute românilor după victorie să nu fie zadarnice. La inamicii din Puterile Centrale, Joffre şi Aliaţii constataseră semne de slăbiciune, semne care se precizau şi se înmulţeau. Intre Berlin şi Sofia apăruseră conflictele la fel de grave ca acelea dintre bulgari şi austrieci şi între Falkenhayn şi von Conrad. Se ştia că Austria se apropia de capătul puterilor, iar revolte sângeroase din Germania semnalau, ca un ecou, suferinţele din teritoriul principalului inamic. Joffre mai adăuga că starea de spirit al trupelor germane de pe frontul de vest era în scădere, dar nu spunea nimic despre semnele de slăbiciune asemănătoare în tabăra Aliată.
Pe acest fond al faptelor de război din prima parte a anului 1916, discuţiile dintre România şi Rusia, pentru un acord militar și politic, continuau fără a înregistra progrese.
Una din chestiunile ridicate de guvernul român era aceea a muniţiilor. Chestiunea de care se crampona România, pentru a întârzia decizia, era rezolvabilă uşor, din punctul de vedere al lui Joffre, Rusia declarând că este gata să asigure tranzitul materialelor de război din Franţa după deschiderea portului Arhanghelsk. Pe această cale România urma a dispune de 1500 de lovituri pentru fiecare piesă de artilerie, aprovizionare care părea suficientă pentru intrarea în război. Brătianu dorea însă să se bazeze pe lucruri şi fapte concrete.
Joffre a mizat că reintrarea în scenă a 120.000 de soldaţi sârbi, dintr-o Serbie zdrobită de inamici, va fi o ocazie favorabilă pentru a obţine intervenţia României. Era aprilie 1916. Speranţele au fost spulberate deoarece a început o nouă rundă de târguieli.
Brătianu emitea pretenţia de a nu interveni în război decât după ce o armată rusă ar fi pornit să acţioneze în Dobrogea pentru a acoperi spatele armatei române împotriva bulgarilor. Joffre a avut a se încontra cu două argumente: pentru a acţiona împotriva bulgarilor ruşii ar fi trebuit să pătrundă în România ceea ce ar fi însemnat deschiderea ostilităţilor, iar în al doilea rând ruşii nu puteau imobiliza o armată la frontiera ruso-română dacă România nu se angaja, mai înainte, într-o convenţie militară precisă pentru intrarea în luptă.
In aceeaşi lună, aprilie 1916, generalul Alexeev, comandantul Inaltului Comandament rus de la Moghilev s-a manifestat iritat de pretenţiile şi tergiversările române examinând perspectiva abandonării tratativelor şi de a muta spre nord efortul armatelor ruse.
Joffre a reuşit să calmeze spiritele de ambele părţi iar tratativele au continuat până la sfârşitul lunii iunie. El considera ca atunci toate condiţiile române erau îndeplinite sau pe cale de a fi îndeplinite, în special partea de muniţii şi material de război care urmau să sosească în Rusia, pentru România şi mai ales ofensiva rusă care atingea Carpaţii urma să se afirme puternic.
Cu toate că armamentul încă nu era sosit prin Rusia, de la Bucureşti se telegrafia că generalul Dumitru (Dimitrie) Iliescu era gata să stabilească imediat data primei zile de mobilizare, cu 40 de zile înainte de data fixată pentru sosirea primului tren cu muniţii la Iaşi.
Joffre a răspuns că primul transport de muniţii va sosi la Arhanghelsk în jurul datei de 1 iulie şi deci că putea fi aşteptat la Iaşi în jurul datei de 15 iulie. De asemenea a precizat că transporturile ulterioare vor fi regulate în perioada de după 1 iulie 1916.
Momentul acela, din iunie 1916 era considerat de Joffre drept ideal pentru intervenţia României deoarece ofensiva lui Brusilov în Galiţia avusese mare succes, cu capturarea a 600.000 de prizonieri. Pe de altă parte dacă România ar fi intrat în luptă cu alţi 600.000 de oameni, balanţa urma a înclina neaşteptat în favoarea Antantei. Lipsea însă un plan de campanie ruso-român, plan care se impunea cu atât mai mult cu cât comandamentul român era încă neexperimentat. Interese divergente şi o neîncredere reciprocă şi în creştere între Rusia și România ar fi privat armata română de ajutorul unei armate călite şi pentru moment victorioase, dacă întârzia intrarea în război.
Lipsa unui Comandament Suprem al Antantei, aceasta a plătit-o cu o prelungire cu doi ani a războiului, Rusia a plătit-o cu o revoluţie, ţarul rus cu tronul său şi cu viaţa sa, iar România cu o invazie care a dus-o la două degete de pieire. La cele enumerate, Joffre a mai adăugat aventura de la Dardanele, catastrofa sârbă şi dezastrele ruseşti din 1915. El regreta că nu a fost investit cu Comanda Supremă a conducerii acţiunilor Antantei.
Deşi generalul Iliescu a transmis, la 26 iunie, că mobilizarea armatei române va fi decretată în primele zile ale lui iulie 1916, nu s-a produs nimic. Premierul Brătianu a marcat un pas înapoi şi a pus noi condiţii. El a cerut respectarea într-o proporţie suficientă a cursului aprovizionării cu material, precum şi prelungirea şi intensificarea efortului rusesc în Galiţia şi Bucovina, declanşarea acţiunii armatei din Orient (Salonic) şi sprijinul unei armate ruse în Dobrogea.
La rândul lor, ruşii au transmis premierului francez, Briand, o notă plină de iritaţie, pe data de 27 iulie 1916. Rusia accepta ca dată de declararea războiului de către România, data de 14 august 1916 (deşi înainte dorise data de 7 august) dar nu accepta ca declaraţia de război împotriva Austriei să nu fie însoţită şi de una împotriva Bulgariei. In plus refuza categoric toate noile pretenţii teritoriale ale României.
Premierul Briand împreună cu generalul Joffre s-au străduit să calmeze iritarea ruşilor. Esenţial, spunea Briand, este ca românii să meargă. Vom vedea apoi. Aceste cuvinte dovedeau o falsitate chiar din partea celor mai apropiaţi viitori aliaţi ai României.
Cu tratative greoaie şi cu presiuni şi minciuni atât din partea apuseană cât şi din partea ruşilor, România a semnat Convenţia militară la 17 august 1916. Intreaga incapacitate a aliaţilor de a-şi îndeplini sarcinile militare urma a se dovedi chiar din primele zile ale războiului român. Marii Aliaţi şi-au salvat propriile fronturi şi au lăsat pradă România în faţa Puterilor Centrale. Ruşii au avut ocazia ca prin încetineală şi viclenii să-şi ducă la îndeplinire planul de umilire a României.
Ei nu aveau nevoie de o Românie Mare care să le taie calea spre Balcani şi spre strâmtorile de la Constantinopol. O Românie Mare le încurca planurile de viitor în Peninsula Balcanică şi le bara expansiunea atât de dorită.
Au venit cu armatele lor cu o încetineală trădătoare şi au intrat în luptă numai atunci când au văzut România aproape îngenuncheată. In unele cercuri s-a vorbit chiar de o înţelegere secretă cu Austro-Ungaria pentru împărţirea Regatului.
Istoria însă le-a dat peste cap planurile şi românii şi-au hotărât soarta după plecarea sau izgonirea lor, a rușilor, la finele anului 1917.
Memoriile lui Joffre nu fac decât să transmită făţărnicia marilor Aliaţi în marea lor nevoie de a-şi salva propriile fronturi cu jertfele unui mic popor.
Pe ansamblu, rolul lui Joffre în antrenarea României în război a fost negativ, cu excepţia acţiunii de a trimite acestei ţări o puternică misiune militară, cea condusă de generalul Henri Mathias Berthelot.
Joffre nu poate fi absolvit în faţa istoriei de dezastrul românesc de la finele anului 1916. El a cunoscut bine situaţia fronturilor Antantei, situaţie ce nu acorda reale garanţii de ajutor României.
Ştia că toate angajamentele marilor Aliaţi, asumate prin Tratatul Politic cu I.I.C. Brătianu nu vor fi aduse la îndeplinire, dar nu poate fi învinuit că nu a luptat, totuşi, pentru corectarea lor pe parcurs. Ştia că ofensiva Armatei de Orient, de la Salonic, era o himeră şi cunoştea bine poziţia negativistă a Rusiei. Cu toate acestea nu a putut intui cât de ostil va acţiona Rusia, aliatul cel mai apropiat geografic al României.
Pe ansamblu, a intuit, sau chiar a fost sigur de sacrificarea României pentru salvarea frontului său în principal.
Eşecul general din anul 1916 a atras înlocuirea sa la Comandamentul Suprem, la 13 decembrie 1916, dată la care Bucureştiul fusese ocupat de inamici de o săptămână. Drept compensaţie pentru serviciile aduse Franţei, după o săptămână Joffre a primit distincţia de „mareşal al Franţei“.
In anul 1920, drept compensaţie târzie, a venit în România şi a decorat în numele, preşedintelui Franţei, oraşul Mărăşeşti drept oraş erou.
In memoriile sale s-a simţit dator să dea o justă apreciere a participării române în război, considerând-o drept un aliat loial şi devotat. Nu a adăugat nimic despre sabotajele aprovizionării produse în Rusia, de atitudinea acesteia, care a practicat tactici asemănătoare cu trădarea. Nu scris nici despre salvarea pentru câteva luni bune a frontului de vest şi despre serviciile esenţiale aduse Antantei, de România, în clipe din cele mai grele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu