Reprezentant clasic al ofiţerului prusac, Hindenburg a reprezentat împreună cu Ludendorff personalităţile cele mai proeminente ale Germaniei din Primul Război Mondial. Sublocotenent la 19 ani a luat parte, cu Regimentul 3 de gardă prusac la războiul cu Austria, în 1866 şi apoi la războiul franco-prusac din 1870-1871, asistând cu multă emoţie şi mândrie, la 18 ianuarie 1871, la proclamarea Imperiului german în palatul de la Versailles.
Izbucnirea Primului Război Mondial a readus pe bătrânul general, acum în vârstă de 67 de ani, în prima linie, după o lungă viaţă de militar mereu în ascensiune. El a primit sarcina de comandant al Armatei a 8-a, în prima linie germană de pe frontul oriental (rusesc). Astfel a intrat adânc în istoria Germaniei şi a Europei. Alături de el l-a avut, ca şef de stat major, pe generalul-maior Erich Ludendorff, cu 20 de ani mai tânăr.
Victoriile rapide şi spectaculoase de lângă Tannenberg (26-31 august 1914) şi din prima bătălie de la lacurile Mazuriene (9-14 septembrie 1914) asupra armatelor ruse i-au adus nu numai avansarea la gradul de general-colonel şi „Crucea de fier“, clasa I-a, dar şi o popularitate excepţională. La 27 noiembrie acelaşi an, a fost promovat la gradul de feldmareşal şi de comandant al frontului de est. Până în vara lui 1916 Hindenburg şi Ludendorff au înregistrat succese tactice remarcabile, fără a reuşi să zdrobească armata rusă, înainte de a se da lovitura hotărâtoare pe frontul de vest. La 29 august 1916, cei doi au ajuns în fruntea Marelui Cartier General înlocuindu-l pe Falkenhaym.
Primul lor obiectiv imediat a fost rezolvarea gravei crize a intervenţiei României în război. In acest scop, ei au reuşit să impună, sub conducerea nominală a Kaiserului, realizarea unităţii de comandament a Quadruplei Alianţe, exercitând în următorii doi ani, aproape nelimitat, conducerea strategică a forţelor Puterilor Centrale şi aliate lor. Influenţa lor crescând, a condus la subordonarea autorităţilor civile celor militare.
S-a concentrat pe distrugerea cu prioritate a României şi Rusiei, urmând apoi să se îndrepte spre frontul de Vest. Istoria nu a vrut să le fie pe plac.
In „Memoriile“ sale Hindenburg a relatat ideile expuse mai jos, privind intrarea României în război. Toate consideraţiile sunt preluate din aprecierile sale asupra faptelor militare şi politice.
El spunea că situaţia politică a Puterilor Centrale faţă de România a impus, în cursul anului 1915-1916, eforturi necunoscute până atunci. Măsurile militare de prevenire ale pericolului erau insuficiente la intrarea României în război. Hindenburg chiar a insistat pe aprecierea că la preluarea de către el a Marelui Cartier General situaţia militară a Puterilor Centrale era foarte gravă şi a adăugat: „Intr-adevăr, niciodată o putere atât de mică ca România nu avusese ocazia de a juca în istoria omenirii un rol de decizie atât de mare şi într-un moment atât de favorabil. Niciodată până acum două state atât de puternice ca Germania şi Austria nu fuseseră, ca în cazul de faţă, la discreţia desfăşurării de forţe ale unei ţări a cărei populaţie număra abia a 20-a parte din propria lor populaţie“.
Dată fiind situaţia era firesc să considerăm că România avea să intre în luptă pentru a aduce decizia conflagraţiei în favoarea Antantei cu care Puterile Centrale se luptau în zadar de doi ani.
Cert este că frontul român a atras multe forţe inamice de pe alte fronturi şi cu toate înfrângerile armata română a reuşit să păstreze existenţa Regatului Român. Cerbicia română a fost obligată totuşi la un armistiţiu, impus de disoluţia aliatului rus şi apoi la o pace care nu a fost niciodată semnată de Regele Ferdinand.
Armata română, renăscută la sfârşitul lui 1918, s-a alăturat din nou Antantei şi a somat armatele germane să părăsească în 24 de ore teritoriul României. Apoi acea armată bine rodată în război a dat peste cap armata ungară impunându-şi pretenţiile teritoriale în mod strălucit.
In anul 1917, anul dezintegrării Rusiei ţariste şi a armatei sale, i-a adus lui Hindenburg numai succese pe frontul rus unde decizia leninistă era ca să se obţină o pace în orice condiţii. Pacea de la Brest Litovsk a fost condusă din partea sovietică de Troţki şi din prima fază a fost întreruptă brusc tot de el, scandalizat de cererile teritoriale germane inacceptabile. Deşi era sfârşit de toamnă 1917 şi început de iarnă pe ținuturile ruseşti, Hindenburg, Ludendorff şi Kaiserul au hotărât să treacă la un atac generalizat, atac care a condus la mari cuceriri teritoriale germane şi la cedarea fără condiţii a bolşevicilor la o nouă rudă de pace de la Brest Litovsk. Inaintarea germană în finele anului 1917 s-a asemănat mult, ca întindere, cu cea din al Doilea Război Mondial.
Acel sfârşit de an 1917, a găsit Regatul României încă existent şi independent pe restrânsul teritoriu al Moldovei, dar în condiţii grele ale unor tratative de pace impuse cu vârful săbiei.
Pacea nu a fost semnată niciodată de regele Ferdinand, după cum am arătat, şi a fost ratificată numai de Al. Marghiloman în mai 1918. Acel an a marcat înfrângerea Puterilor Centrale pe toate fronturile, în afară de cel rusesc şi reîntoarcerea României în război în clipele retragerii germane din zona Balcanică, retragere transformată în debandadă. La 11 noiembrie 1918, la Rethondes delegaţia germană a semnat armistiţiul înjositor impus de Antantă, iar Hindenburg a fost însărcinat de Kaizer cu misiunea de a executa clauzele armistiţiului şi cu readucerea armatelor sale pe malul drept al Rhinului.
România îi scăpase din gheare militar şi diplomatic. Ea îşi continua sarcina militară de reîntregire printr-un război de încă un an cu ungurii şi o cucerire de teritoriu până în centrul Europei, la Gyor, inclusiv a Budapestei.
Popularitatea câştigată în război l-a condus pe Hindenburg la demnitatea de preşedinte al Germaniei la vârsta de 78 de ani, între 1925-1934. După război s-a retras la Hanovra de unde plecase încrezător în victorie la 23 august 1914, pentru a reflecta la evenimentele dramatice trăite şi pentru a-şi scrie memoriile: Aus meinen Leben (Din viaţa mea).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu