In prima noapte de ocupaţie, 23 noiembrie/6 decembrie 1916, şi alte câteva zile n-au lipsit prin cartierele Bucureştiului, jafuri, siluiri, devastări de magazine şi clădiri, loviri şi abuzuri. Majoritatea acestora nu au fost produse de militarii germani, ci de militarii din trupele aliate (bulgari și turci în număr mic). Germanii, probabil dirijaţi de trădători ce mai locuiseră anterior în Bucureşti şi serviseră ca spioni, au devastat deliberat unele clădiri particulare din zona centrală, printre care foste locuinţe ale lui Take Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu şi alţi antantofili ce plecaseră în refugiu la Iaşi.
Disciplina în rândul armatei a fost restabilită repede de comandamentul german tuturor trupelor aliate. Populaţiei civile avea să i se aplice un foarte dur regim de ocupaţie, pe calea ordinei, sub ameninţarea unor pedepse severe.
In cea de a doua zi de ocupaţie prezenţa militarilor germani a crescut simţitor, printre care prea puţini ofiţeri şi soldaţi ai armatei austro-ungare. Pe Calea Victoriei nu se mai putea circula din cauta trupelor care staţionau aşteptând încartiruirea. Detaşamente de telefonişti, instalau zeci de circuite, prinse provizoriu la înălţimea trecătorilor. Prin prăvălii, cafenele, berării, birturi, sau pe stradă, se vorbea numai nemţeşte. Numai Cafeneaua Capşa mai adăpostea pe obişnuiţii clienţi, politicieni români rămaşi în capitală. Celelalte cluburi fuseseră închise de generalul Mustaţă, desemnat de guvernul român, înainte de plecare, ca prefect al poliţiei, un rezervist de proastă calitate şi abuziv faţă de populaţie.
In primele ore ale dimineţii de 24 noiembrie/7 decembrie a fost afişată pe străzi proclamaţia feldmareşalului von Mackensen adresată populaţiei române: „Oraşul Bucureşti este ocupat de trupele mele şi el intră sub legile războiului. Noi ducem războiul numai împotriva armatelor române şi ruseşti şi nu contra poporului român. Cine nu va opune armatei mele nici o rezistenţă şi se va supune de bunăvoie ordinelor comandanţilor militari şi ale însărcinaţilor lor, le va fi asigurată viaţa şi avutul. Iar cine va încerca a aduce vreun rău trupelor puse sub comanda mea, sau a aduce vreun folos armatei române şi ruse, contra căreia luptăm, va fi pedepsit cu moartea. Pentru orice rezistenţă ce s-ar opune trupelor mele de către populaţia civilă, inclusiv funcţionarii publici, oraşul Bucureşti va fi tras la răspundere şi se va putea aştepta la măsurile de represiune cele mai aspre“. Populaţia militară austro-ungară, bulgară şi turcă avea mai mult un caracter simbolic şi trebuia să se supună ordinelor germane.
Turcii şi bulgarii, constituiţi în câte o companie au fost încartiruiţi iniţial pe Calea Griviţei în clădirea Şcolii de Artilerie şi de Geniu. Curând comportamentul acestor militari a fost reclamat de populaţie aşa că au fost strămutaţi în zone ceva mai periferice. Garnizoana bulgară a primit încartiruirea în cartierul Şerban Vodă, dar la 4 ianuarie 1917, stil nou, ofiţerii bulgari şi-au instalat un club la „Capşa“, deoarece renumita cafenea fusese închisă între timp pentru că folosea la cancanuri politice.
Regimul german de ocupaţie a fost organizat repede şi metodic. La 25 noiembrie/8 decembrie 1916, s-a creat aşa-numitul Guvernământ Imperial al Cetăţii Bucureşti (Das Kaiserishe Gouvernement der Festung Bukarest), căruia i s-a stabilit sediul în localul Ministerului Lucrărilor Publice, peste drum de Cişmigiu. Comandant provizoriu a devenit colonelul Vogel şi apoi generalul von Heinrich, cu şef de stat major lt. colonel von Stolzenberg. Guvernământului Imperial i-au fost subordonate practic autorităţile locale româneşti. Reprezentanţii acestora (primarul, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului) aveau să fie convocaţi zilnic pentru a li se cere execuţia ultimelor ordonanţe privind acţiuni administrative şi poliţieneşti, interdicţii şi raţionalizări, rechiziţii impuse oraşului şi populaţiei. Pe lângă autorităţile româneşti au fost numiţi ofiţeri de legătură cu sarcina de supraveghere.
In subordinea guvernatorului militar se afla Kommandatura şi poliţia militară germană, ambele cu sediul în localul fostului Minister al Lucrărilor Publice.
Poliţiei militare, care avea în frunte pe R. Amelurig, fost comisar şef al poliţiei criminale din Breslau, i-a revenit sarcina de a ţine sub control întreaga politică economică, socială şi culturală a oraşului. Controlul se exercita prin atribuţiile celor zece secţiuni care aveau a fi organizate: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, Poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (pentru taxele de la localurile publice), Secţia de supraveghere a poliţiei româneşti, Oficiul de evidenţă a populaţiei.
Până la constituirea acestor organisme majoritatea atribuţiilor s-au atribuit provizoriu către „Compania de poliţie“, alcătuită iniţial din 250 de militari şi ulterior, de la 29 noiembrie/12 decembrie 1916, compusă din 24 de subofiţeri şi 424 de soldaţi, sub comanda locotenentului L. Haszenahl. Această companie avea sediul în cunoscuta clădire „Euforie“, la câteva sute de metri de Guvernământul Imperial.
In afara poliţiei militare a mai fost instalată în Bucureşti, pe B-l Carol, Siguranţa Generală germană, cu un întreg aparat de informaţii şi contrainformaţii, pusă sub conducerea comisarului Pinkof, vestit pentru activitatea sa de spionaj desfăşurată la Paris, până în ajunul războiului, sub identitatea unui negustor de umbrele.
Guvernatorul militar german al Bucureştiului mai dispunea şi de o „poliţie politică“ prin care se supraveghea atitudinea populaţiei faţă de Puterile Centrale, mai ales a oamenilor politici rămaşi.
In ziua de 29 noiembrie/12 decembrie 1916, s-a stabilit reşedinţa pentru Cartierul General al Armatei Mackensen (Oberkommando Mackensen: OKM) în hotelul Palace. Două zile mai târziu, clădirea Ministerului de Justiţie, din spatele statuii lui Mihai Viteazul, a devenit sediul „Administraţiei Militare (Militär-Verwaltung).
O mulţime de alte edificii publice, hoteluri şi case particulare, au fost evacuate pentru instalarea serviciilor organelor de ocupaţie, sau pentru cluburi ale ofiţerilor. Cercul Militar (CCA de mai târziu) a devenit arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi, după ocuparea oraşului, iar Hotel Imperial, de pe Calea Victoriei, a devenit închisoare pentru ostaticii luaţi de poliţia germană din rândul celor consideraţi a fi avut, sau a avea, încă, legături cu guvernul român. In acest sens, s-au ridicat din oraş, într-o primă etapă, circa 7-800 de prizonieri, printre care câţiva ofiţeri. Conform celor spuse de Al. Margeloman, în însemnările sale, prizonierii din acele locaţii au fost lăsaţi nemâncaţi 36 de ore aşa încât a trebuit să intervină „Crucea Roşie“ română. Comandamentul german hotărâse ca întreţinerea prizonierilor români să revină Primăriei Capitalei până la trimiterea lor în lagăre. ''Acei care vor părăsi spitalele, spunea o ordonanţă, fără permisiune vor fi consideraţi spioni şi judecaţi după legile războiului.''
La 1/14 decembrie 1916, o altă ordonanţă a lui Mackensen stabilea că „cei care nu fac parte din trupele inamicului (vezi armata română), inclusiv funcţionarii guvernului inamic (vezi - român), se vor pedepsi cu moartea dacă încearcă a fi de folos puterii duşmane (vezi – armata română), sau dacă vor cauza pagube trupelor germane sau aliate“.
„Gazeta Bucureştilor“ era versiunea română a ziarului „Bukarester Tagblatt“, în trecut un fel de oficios al Legaţiei germane la Bucureşti. Ziarul german fuse suspendat de guvern în momentul intrării României în război. După şase zile de la intrarea trupelor germane în oraş, ''Bukarester Tagblatt'' a reapărut în versiunea română, fiind singurul ziar permis. A devenit organ al Guvernământului general şi a apărut sub stricta supraveghere a poliţiei militare germane, care rechiziţionase redacţia şi tipografia ziarului Adevărul din str. Sărindari nr. 9-11. Redactori erau ofiţeri germani, la versiunea fostă germană. La versiunea română au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanţate în timpul neutralităţii României de către legaţiile Puterilor Centrale. Redactor şef a fost numit Metaxa-Doro, iar din redacţie au mai făcut parte alături de unii obscuri, unii cu notorietate ca I. Karnabat, A. Camburopol, Lucreţia Karnabat, A. Davidescu şi câteva personalităţi ale vieţii culturale româneşti: Ion N. Teodorescu (Tudor Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ion Slavici (El susţinea că idealul naţional nu putea fi realizat cu ajutorul ruşilor, având aici unele influenţe ale lui Constantin Stere, politician tot cu atitudine reprobabilă). Constantin Stere a editat, după aproape un an, ziarul „Lumina“ care servea şi el aparatul de propagandă al inamicului.
Cu referire la continuarea arestării, ca ostatici, a multor personalităţi, dar şi a unor membri ai familiei primului ministru I.C. Brătianu, Al. Marghiloman a consemnat: „Suflă un vânt de teroare asupra tuturor“, deşi el era germanofil.
La nici zece zile după instalarea ocupanţilor au început ordonanţele de inventariere şi de rechiziţie a tuturor materialelor necesare armatei, sau patriei germane: cai, alimente, lemne, petrol, cărbuni, zahăr, făină. După cum susţine C. Bacalbaşa, din primele zile ocupanţii s-au revărsat asupra depozitelor şi băcăniilor. Toate mărfurile erau ridicate, iar ca plată se dădeau bunuri de rechiziţie.
Prin București treceau enorm de multe trupe, care după câteva zile de „refacere“ porneau mai departe spre frontul românesc, spre Siret. Inainte de plecare acele trupe defilau pe Calea Victoriei în faţa feldmareşalului August von Mackensen şi a statului său major. Aceste acţiuni aveau menirea să impresioneze populaţia şi să o umilească, aşa cum se făcuse şi cu îndepărtarea tunurilor de la statuia lui Mihai Veteazul, luate de turci.
Pe când etajele superioare ale Hotelului Imperial serveau de arest pentru unii ostatici, cunoscutul local de la parter devenise „Restaurantul «Zur Taube»“ unde cânta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Multor alte restaurante şi hoteluri li s-a schimbat firma din ordinul Kommandaturii, mai ales celor ce purtaseră nume franţuzeşti şi englezeşti. Astfel, Grand Hotel, de lângă Casa de Depuneri (C.E.C.) de pe Calea Victoriei, a primit numele „Zum deutchen Kronprinz“, cafeneaua High Life, de pe aceeaşi stradă, a devenit „Kaiserpalast“, iar „Cafe de la Paris“ a ajuns „Berliner Cafe“. La 5/18 decembrie s-a redeschis Cabaretul Majestic-Femina, din Calea Victoriei nr. 5, cu numere de varieteu susţinute de artişti germani. Acest local şi altele frecventate numai de ofiţeri germani erau exceptate de la închiderea la ora 22. La 8/21 decembrie s-a anunţat obligativitatea unor severe reduceri ale consumului de curent electric, păcură şi ţiţei, în afara clădirilor ocupate de germani. A fost restrânsă circulaţia tramvaielor numai între orele 7-8, 12-15 şi 19-20 şi numai pe linia care ducea spre gară.
In ziua următoare a fost anunţată introducerea „Orei Europei Centrale“, mai precis din noaptea 11/24-12/25 decembrie 1916.
Cinci zile mai târziu, la 17/30 decembrie 1916, s-a anunţat sosirea şi stabilirea la Bucureşti a generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat în România. Venit din Belgia acela s-a instalat în Palatul Şuţu, vis-a-vis de spitalul Colţea, palat în care se află astăzi Muzeul Bucureştiului. Neplăcându-i mobila din clădire a ordonat înlocuirea acesteia, cheltuind 80.000 lei în contul statului român. Sosirea acestui înalt demnitar a constituit semnalul începerii unei campanii organizate de exploatare economică dură a teritoriului ocupat. In acest scop, fusese conceput la Berlin şi la Viena, încă din ultimele zile ale lui octombrie 1916, pe când trupele inamice se aflau încă în trecătoarele Carpaţilor, un plan de exploatare. Atunci, în capitala Germaniei, la 28 octombrie 1916, s-a discutat planul creării Administraţiei militare din România (Militar Verwaltung in Rumenien). Era vorba de „un comandament militar unitar“ care să aibă în frunte un general german. Acel organism urmărea procurarea pentru fiecare aliat a „ceea ce îi este necesar pentru continuarea războiului şi pentru economia sa naţională“.
Tot atunci s-a decis să se acorde Băncii Generale Române (nu se mai numea Banca Naţională) dreptul emiterii de bancnote, cu un curs forţat, care să servească ocupanţilor la efectuarea plăţilor în România. La 30 noiembrie, stil nou, în cursul unei şedinţe ţinute la Viena s-au stabilit drepturile fiecărui stat la prada de război găsită în România.
La 5 decembrie 1916, stil nou, statul major economic se stabilese la Turnu Severin, iar la 27 decembrie s-a mutat la Bucureşti, când s-a început practic activitatea de exploatare economică a teritoriului ocupat.
Conform dispoziţiilor Guvernământului Imperial, la 19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917, ora 0, a intrat în vigoare în zona ocupată calendarul gregorian, în locul celui iulian. După sfârşitul războiului, România a adoptat noul calendar la 1/14 aprilie 1919, cu scopul sincronizării cu cel din restul Europei.
Din dispoziţia Guvernământului Imperial, la 6 ianuarie 1917 s-a dispus un recensământ general al populaţiei. Acţiunea avea să servească la următoarele măsuri de rechiziţii şi cartelare a consumurilor, care aveau să urmeze în cei doi ani următori de ocupaţie.
In noaptea Anului Nou, după noul calendar, singurii care au petrecut au fost militarii armatei de ocupaţie, care au făcut un „Bruderschaftgeneral“. Prin focuri de armă în tot oraşul, militarii germani îşi manifestau şi satisfacţia de a fi ajuns să ocupe în pragul Anului Nou a treia capitală a unui stat cu care se afla în război. Intâmplător numele celor trei capitale cucerite începeau cu litera B: Bruxelles, Belgrad, Bucureşti.
Verificat ortografic.
Verificat ortografic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu