ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Pacea banditească de la Bucureşti – Robia economică

         Condiţiile economice ale păcii s-au dovedit excesiv de rapace mai ales din partea Germaniei, asemănătoare cu cele de la Brest-Litovsk, impuse ruşilor bolşevici. Pentru că nu puteau obţine adăugiri teritoriale, ei doreau să obţină un fel de despăgubire de război indirectă, prin aceea ca România să cedeze regiunile sale petrolifere, domeniile, căile ferate şi porturile către societăţi germane şi să supună finanţele române unui control permanent din partea Germaniei.

              Czernin s-a lăudat în memoriile sale că a reuşit, folosind chiar intervenţia împăratului său, să reducă cererile germane cu 50%, de teamă ca „pacientul să nu sucombe pe masa de operaţie“.

          Principalele bogăţii ale României fiind atunci cerealele, petrolul şi pădurile, către acestea s-au îndreptat, în primul rând, colţii duşmanului. Germanii căutau să-şi asigure şi pentru viitor regimul de pradă din timpul războiului.

           Convenţia agricolă impunea felul de muncă agricolă în România şi monopolul exclusiv (de tip otoman) al vânzărilor produselor agricole, cu întârzicerea de a le vinde în altă parte şi fixa preţul vânzării la o sumă inferioară valorii reale a pieţii mondiale, adică o vânzare în pagubă (faţă de învingători). Un oficiu Austro-german urma să funcţioneze în ţară pentru a organiza recepţia mărfurilor, acaparând tot ce considera util.Orice german, sau societate germană, putea arenda terenuri rurale pe un termen de 90 de ani, ceea ce însemna, la rândul ei, o acaparare banditească.

             Convenţia petrolului, dădea întreaga exploatare la două societăţi germane, una prelua toate bunurile inamice din domeniu, iar alta conducea totalitatea terenurilor petroliere ale statului. Tot petrolul extras era predat unei a treia societăţi ca unitate de monopol în comercializare.

            Societăţile germane aveau dreptul, în rest, să folosească toate resursele publice al ţării, inclusiv cele pe cale de expropriere. Aproape toată producţia era destinată exportului, nevoile interne fiind apreciate de o comisie germană. Acest sistem de exploatare colonială era încheiat pe o perioadă de 30 de ani, cu dreptul, pentru germani, de a-l prelungi la 90 de ani.

         Convenţia pădurilor dădea dreptul autorităţilor germane de a rechiziţiona fără restricţie, sau limite, lemnul din România. Statul român era obligat să lase să funcţioneze exploatările germane stabilite în timpul ocupaţiei şi „să plătească pagubele suferite din cauza războiului de exploatările dinainte de anul 1916 şi să cumpere toate instalaţiile când acelea nu vor mai fi utile societăţilor“. In acest fel România era obligată să plătească devastatorilor pentru pagubele pe care chiar aceia le provocaseră. Aceasta pe lângă pierderea pădurilor din munţii cedaţi Ungariei.

              Industria şi comerţul ţării au fost anihilate, sau aservite, prin tratat. Toate fabricile cu alt capital decât cel al Puterilor Centrale fuseseră demontate în timpul ocupaţiei şi trimise în ţările duşmane, în special în Bulgaria. Tratatul de pace legitima acest jaf şi împiedica refacerea industriei române. Un oficiu german pentru export şi import monopoliza introducerea mărfurilor, pe care le limita la „dezvoltarea producţiei agricole“. Industria de morărit nu a fost uitată. Ea avea voie să exporte până la 6% din producţia de făină.

            Un regim vamal special de transporturi pe căile ferate favoriza mărfurile germane şi austro-ungare în dauna celor româneşti, chiar pe reţelele interne. Noile căi ferate trebuiau făcute pentru a satisface interesele tranzitului german şi austro-ungar. Austro-Ungaria a confiscat şantierul naval de la Turnu Severin, iar Germania şi-a prevăzut concesionarea construirii unui şantier naval la Giurgiu.

              Opera de aservire totală a ţării era completată de regimul financiar. Doi comisari germani erau ataşaţi pe lângă Banca Naţională a României şi pe lângă Casa Centrală a Băncilor Populare. Ei erau cei ce aprobau „orice afacere de împrumut intern sau extern şi orice operaţie cu străinătatea. La operaţiile cu devize cei doi aveau drept de veto absolut“.

           Funcţionarii statului erau ameninţaţi cu îndepărtarea dacă nu îndeplineau condiţiile impuse de învingători. România era obligată să retragă din circulaţie biletele Băncii Generale, emise de ocupant, cu care el făcuse plăţile pentru imensele cantităţi de materiale ridicate din ţară, pentru întreţinerea armatei de luptă şi de ocupaţie şi pentru plata funcţionarilor publici. Ocupanţii îşi rezervau dreptul de a mai emite şi întrebuinţa astfel de bilete (bancnote) fără valoare şi după încheierea păcii. Astfel, în octombrie 1918 erau în circulaţie în ţară 2.200.000 lei în moneda Băncii Generale (banca înfiinţată de ocupanţi).

               La această mârşăvească contribuţie de război trebuie adăugată suma de 750.000.000 lei, ridicată din ţară în timpul ocupaţiei precum şi o sumă nedreaptă de 35.000.000 de coroane de vărsat Austro-Ungariei, în paritate monetară.

           La capitolul „Pagube de război“ se stipula că: „România renunţă la indemnizări pentru pagubele suferite pe teritoriul său prin măsurile de ordin militar german, cuprinzând şi toate rechiziţiile şi contribuţiile“. De asemenea: „România va plăti germanilor toate pagubele care le-au fost cauzate pe teritoriul său prin măsurile de ordin militar ale oricărei puteri beligerante“. Deci România trebuia să plătească germanilor din ţară şi numeroaselor societăţi industriale şi comerciale, chiar pagubele pricinuite de măsurile luate de armata germană însăşi.

Toate aceste pagube urmau a fi stabilite de autorităţile germane şi achitate de statul român în termen de o lună de la stabilirea lor.

        Stresemann, cunoscutul om politic german, a evaluat contribuţia în bani impusă României la 5.000.000.000 de mărci, dar aceasta, în practică, trecea de dublul evaluării. Mai târziu Germania învinsă a căutat să găsească explicaţii şi scuze pentru condiţiile păcii nimicitoare impuse României. Impăratul abdicat, Wilhelm al II-lea, a scris în memoriile sale: „Prevederile păcii de Brest şi Bucureşti, de altfel întru nimic comparabile cu cele de la Wersailles, n-ar trebui îndreptate împotriva noastră. Ele fuseseră hotărâte în timp de război şi trebuiau să ne asigure condiţii avantajoase până la încheierea lui. Intr-o pace generală, pacea de la răsărit s-ar fi înfăţişat altfel. Dacă războiul s-ar fi sfârşit în favoarea noastră, condiţiile păcii din răsărit ar fi fost revizuite. Atunci când ea s-a încheiat era necesar să ţină seama de exigenţele militare“.

           Referindu-se la grava situaţie a aprovizionării dublei monarhii austro-ungare, în 1917, generalul E. Ludendorff nota: „Armata austro-ungară murea de foame, cel puţin o parte din ea, cum murea, de asemenea şi Austria germană şi, în particular Viena“.

         Regele Ferdinand I-ul nu a semnat niciodată pacea înjositoare şi barbară întocmită la Bucureşti şi contrasemnată de Alexandru Marghiloman, pe atunci Prim Ministru.

Verificat