joi, 15 septembrie 2011

ROMA - OBELISCURILE ROMEI

Obeliscurile sunt o creaţie minunată şi inconfundabilă a arhitecturii şi sculpturii Egiptului antic. Ele au atras admiraţia altor popoare încă din antichitate şi au devenit un simbol al măiestriei şi cutezanţei creative. Din păcate, însă, o mulţime dintre ele au ajuns pe alte tărâmuri îndepărtate. Cea mai mare parte au fost smulse din mediul şi peisajul lor încă din antichitate.
Primele două le-a luat, din fosta capitală Teba, regele asirian Asurbanipal, în sec.al 7-lea e.A. A dorit să-şi împodobească cu ele capitala Ninive, după o expediţie victorioasă în Egipt. Dar cele mai multe au traversat Mediterana, pe timpul stăpânirii romane, pentru a împodobi capitala imperială şi alte oraşe italice. Aceste bijuterii ale arhitecturii au fost considerate trofee şi au sfârşit a fi plasate în faţa unor temple străine, a unor mausolee, sau pe spina unor circuri.
Mai aproape de zilele noastre, în ultimile două secole, alte câteva obeliscuri au luat drumul apusului pe calea unor donaţii ale stăpânilor musulmani ai Egiptului.
Ele dau prestanţă sporită unor capitale străine, dar niciodată nu vor mai avea valoarea decorativă produsă în apropierea vechilor temple şi în atmosfera mistică a vechiului Egipt.
Fiecare obelisc dorit de împăraţii Romei, şi adus în cetatea eternă, a avut parte de o existenţă foarte aventuroasă şi plină de pericole. Destinul lor a urmat destinul milenar al Romei, destin de glorie şi decădere. Astăzi sunt cunoscute paisprezece obeliscuri pe întinsul capitalei italiene, dintre care unul este încă ne decopertat şi încă nepus în valoare, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor.. Nu se poate contesta că ar mai exista şi altele sub marele giulgiu ce acoperă zidirile antice, aşa cum trebuie consemnat că foarte multe s-au descoperit într-o stare ce nu permitea refacerea.
Din cele 13 obeliscuri ale Romei, un număr de 8 sunt originale din Egipt, altele 5 au fost comandate a fi realizate în Egipt pentru romani. Obeliscul, care încă zace sub pământ, lângă biserica Sfântul Ludovic a francezilor este şi el originar din Egipt.

Obeliscul de la Latran, sau din Piaţa Sfântul Ioan de Latran a împodobit templul lui Amon-Ra de la Karnak la iniţiativa faraonului Tutmosis al III-lea (1504-1450 e.A) şi terminat de urmaşul său Tutmosis al IV-lea cu hieroglifele sculptate pe trei laturi. Se spune că munca sculptirilor a durat în jur de 35 de ani.
Ammianus Marcellinus a relata că împăratul Augustus a dorit să aducă acest obelisc la Roma, dar a renunţat în favoarea unuia cu o talie mai modestă din motive legate de dificultăţile tehnice ale timpului său. După scurgerea a trei secole, Constantin cel Mare (306-337 e.N) a dispus transportarea colosului monolitic de la Karnak la Alexandria, în anul 337 e.A, pentru a-l ridica la Constantinopol. El nu a mai apucat, însă, să-şi ducă la bun sfârşit planul. Fiul şi succesorul său, Constantius al II-lea (337-361 e.N), a preferat, după două decenii, în 357 e.A, să ducă obeliscul la Roma. L-a destinat să împodobească spina din Circus Maximus. Gigantul a primit loc lângă un alt obelisc, mai mic, adus petru aceeaşi spina de Augustus. Acela se găseşte astăzi în Piazza del Popolo.
Marele obelisc a fost regăsit după 1250 de ani pe acelaşi loc, la o profunzime de 7 metri şi rupt în trei bucăţi. Săpăturile s-au întreprins, în 1587, din dispoziţia papei Sixtus Quitus (al V-lea), care a avut grijă să restaureze monumentul şi să-l aşeze în Piaţa Sfântul Ioan de Latran, în anul următor, 1588. Lucrările au revenit inginerului Domenico Fontana, care a reuşit ridicarea pe data de 3 august. Inaugurarea a avut loc pe data de 10 august 1588, constituind un mare eveniment pentru o Romă aflată în ruină, mizerie şi decadenţă arhitectonică. Obeliscul a luat locul statuii ecvestre a împăratului Marcus Aurelius, care a fost mutată pe Capitoliu.
O parte din bază, pe o lungime de 0,30 metri nu s-a mai putut recupera, precum şi vârful piramidal. Inălţimea actuală atinge 32,18 metri, faţă de cea originară de 32,50 metri. Impreună cu piedestalul atinge 45,70 metri, iar greutatea monolitului este apreciată la aproape 350 de tone. Obeliscul este cel mai mare şi mai greu din Roma şi Europa.
Nu se poate trece cu vederea că fainosul Sixtus al V-lea (Quintus) a transformat anticul Forum Romanum, în depozit de materiale, acoperind vestigiile venerabile sub zece metri de resturi de dărâmături. Forumul, vechi de pe timpul Tarquinilor, a devenit atunci „Câmpul vacilor” (Campo vaccino), „o suprafaţă prăfuită înconjurată de biserici mediocre, pe lângă care se ridicau unele coloane ce ieşeau din pământ pe jumătate, o suprafaţă melancolică şi pustie”, de care nici un om cultivat nu se interesa.
Anterior acestei perioade, în anul 1536, sub pontificatul lui Paul al III-lea, Carol Quintus, apărătorul creştinătăţii la acea vreme, a făcut o vizită la Roma. Pentru a-i înlesni trecerea pe sub arcurile de triuf ale lui Constantin, Titus şi Septimius Severus, papa a dispus demolarea „ a mai mult de două sute de clădiri şi trei sau patru biserici”, după cum relatează scandalizat scriitorul francez Rabelais, martor ocular.
Este straniu că nici pe timpul Renaşterii italiene, decadenţa vechilor vestigii a fost tratată cu o indiferenţă vecină cu sacrilegiul. Mai mult, papii care domneau asupra Romei şi acordau protecţie fastuoasă celor mai mari maeştri – Michel Angelo, Bramante, Raphael, Bernini – se comportau adesea ca nişte vandali inconştienţi şi răzbunători cu vestigiile antice.

Obeliscul din Piazza del Popolo este unul dintre primele obeliscuri aduse la Roma. Pentru că este aşezat acum la începutul Viei Flaminia se mai numeşte şi Obelisco Flaminio. Impăratul Augustus a dispus să fie adus împreună cu un obelisc pereche de la templul lui Ra din Heliopolis, Egipt. El fusese ridicat în templul zeului soarelui de căte faraonul Sethi I-ul şi de urmaşul aceluia Ramses al II-lea, în sec.al 13-lea e.A. Trei faţete sunt gravate cu numele lui Sethi I-ul, iar una cu numele lui Ramses al II-lea. Cel de al doilea obelisc adus de Augustus se află astăzi în Piazza di Montecitorio, tot din Roma.
Cel din Piazza del Popolo a împodobit, începând cu anul 10 e.A, spina din Circus Maximus, unde urma să-i ţină companie un alt obelic, cel de la Latran, începând cu anul 357 e.N, deci după mai bine de trei secole şi jumătate. Ulterior, în lunga perioadă a devastărilor Romei, celor două monumente li s-a pierdut urma, fiind, probabil, răsturnate la o dată necunoscută. Ambele au fost regăsite de papa Sixtus al V-lea pe timpul săpăturilor din 1587 şi transportate, ca şi altele, pentru a ornamenta pieţe ale fostei capitale. Acesta a fost ridicat de Domenico Fontana, în 1589, în faţa bisericii Santa Maria del Popolo. Mai târziu a devenit monumentul central în Piazza del Popolo, amenajată împrejurul lui. A fost renovat odată în anul 1793, iar apoi în 1816 şi 1824. In 1818, la cele patru colţuri ale bazei s-a adăugat câte o fântână, străjuită de câte un leu sculptat şi aşezat pe un postament propriu.
Este lucrat din granit roşu de Syena, din apropiere de Assuan, măsoară 23,30 metri şi cântăreşte în jur de 235 de tone.

Obeliscul de la Pantheon sau Obeliscul din Piazza della Rotonda se numără printre obeliscurile de mici dimensiuni aduse la Roma. El a fost destinat să împodobească templul zeiţei egiptene Isis din capitala imperială. Hieroglifele săpate pe el adeveresc că a fost ridicat la Heliopolis, în Egipt, pe timpul faraonului Ramses al II-lea. A avut un obelisc pereche mult mai scurt, numit de italienii moderni, „Matteiano”, actualmente aflat la Villa Celimontana. Se apreciază că a ajuns la Roma pe timpul împăratului Domitianus (81-96 e.A).
Sub aceeaşi domnie au mai fost aduse multe altele, precum cel al Termelor lui Diocletianus (numit şi obeliscul Dogali), cel din Piazza della Minerva, cel de la villa Celimontana, cel din Piazza Navona, cel din grădina Boboli de la Florenţa, cel de la Urbino, cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi cel de la München. Toate acestea din urmă au fost găsite pe locul fostului templu al lui Isis, fiind destinate a ornamenta Propileele templelor divinităţilor egiptene Isis (Iseum) şi Serapis (Serapeum), din Câmpul lui Marte, temple amplasate foarte apropiat.
Templul zeiţei Isis a avut o existenţă foarte aventuroasă la Roma, fiind de câteva ori distrus. Printre cei care l-au persecutat a fost şi împăratul Tiberis. Acesta a dispus distrugerea templului şi aruncarea statuii zeiţei în Tibru. Templul lui Isis era plasat între Septa şi templul zeiţei Minerva şi era ornat cu mai multe obeliscuri de talie mică, aşezate în perechi. Aşa cum s-a spus mai sus, un număr dintre ele s-au găsit, distruse şi incomplete, în apropiere de biserica Santa Maria sopra Minerva din imediata apropiere a Pantheonului. Cele care s-au putut reface, au urmat destine diferite în timpurile moderne. Cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor zace încă nedeportat. 
Obeliscul de la Pantheon a fost regăsit, în anul 1373, în apropiere de Piazza di San Macuto, de la care a primit şi supranumele popular de „obelisco Macuteo”. A fost reînălţat la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. După aproape trei secole şi jumătate, în 1711, a fost dus în piaţa din faţa Pantheonului, pe timpul pontificatului lui Clement al XI-lea. Papa a cerut arhitectului Filippo Barigioni (1672-1753) să aşeze monolitul deasupra unei fântâni preexistente, fântână construită de Giacomo Della Porta (1533-1602).
Monumentul, dăltuit din granit roşu de Syena (Assuan), are înălţimea de 6,34 metri, dar împreună cu fântâna şi piedestalul atinge 14,52 metri.

Obeliscul de la monumentul Dogali sau Obeliscul Termelor lui Diocletianus a fost transportat la Roma pentru a fi plasat în preajma templului zeiţei Isis, ca şi cel de la Pantheon, cel din Piazza della Minerva, cel de la villa Celimontana, cel din Piazza Navona, cel din grădina Boboli de la Florenţa, cel de la Urbino, cel de la biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi cel de la München.
Este un obelisc mic din granit roşu de Syena (Assuan), cu o înălţime de 9,25 metri, care a fost ridicat împreună cu perechea sa în templul lui Ra de la Heliopolis, sub domnia faraonului Ramses al II-lea (1320-1278 e.A).
Redescoperit în 1883, şi a fost reinstalat în 1887, din ordinul regelui Humbert I-ul, în grădina din faţa gării centrale din Roma (gara Termini). El a devenit monument comemorativ în onoarea soldaţilor italieni morţi eroic în Etiopia, pe timpul bătăliei de la Dogali, din 26 ianuarie 1887. In acea bătălie toţi italienii au pierit după o rezistenţă îndârjită. In 1924/1925, obeliscul şi-a ocupat actualul loc, în grădina Muzeului Naţional Roman.

Obeliscul de la Villa Celimontana, este ridicat pe colina romană Caelius. Este de origine egipteană, fiind adus, ca şi altele pentru templul zeţei Isis (Iseum). A pierdut mult din dimensiunile antice, având astăzi o înălţime modestă de numai aproape de 3 metri fără piedestal. Se ştie foarte puţin despre acest monument deoarece a fost regăsită numai o mică parte a vârfului său. Poartă săpat un cartuş hieroglific cu numele lui Ramses al II-lea (1320-1278 e.A) şi este prezentat frecvent drept perechea celui de la Pantheon. Provine probabil,ca şi acela, de la Heliopolis.
Se pare că a fost redescoperit tot în sec.al 14-lea, ca şi perechea sa, şi că ar fi stat circa două secole la răsărit de biserica Santa Maria in Aracoeli, pe Capitoliu. In 1582 a fost mutat de Cyriac Mattei în grădinile lui de pe colina Caelius. Familia Mattei l-a restaurat în 1820 şi l-a amplasat în grădina Villa Celimontana.
Obeliscul este foarte fragmentat. Numai partea lui superioară, de 2,68 metri, este originală. La reconstruire s-a adăugat un fragment străin, prelucrat modern, astfel încât a putut atinge înălţimea de 12,23 metri împreună cu piedestalul şi sfera adăugată în vârf. Prin lucrările de refacere a obţinut o siluetă prezentabilă.
Intre 2008-2010, obeliscul a fost restaurat din nou chiar pe locul său, primind un alt soclu şi un alt cadru peisagistic, prin crearea în jurul său a unei pieţe.

Obeliscul Montecitorio este un obelisc egiptean de la Heliopolis, de pe timpul faraonului Psammetic al II-lea (sec.al 6-lea e.A). A fost adus la Roma pe timpul împăratului Augustus, în anul 10 e.A) şi ridicat nu departe de locul actual, în Câmpul lui Marte, între actuala Piazza del Parlamento şi Piazza di San Lorezo. Astăzi se găseşte în Piazza Montecitorio (piaţa parlamentului), în faţa palatului parlamentului italian.
Provine din oraşul egipten Heliopolis, unde a străjuit templul zeului Ra. Este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan) şi poartă inscripţii hieroglifice cu multe lacune, dar dintre care se distinge cartuşul cu numele lui Psammetic al II-lea.
Augustus l-a destinat a deveni acul indicator al unui imens cadran solar orizontal în formă de sector cu o lungime de 160 de metri, realizat din travertin. Cadranul solar (horologiul lui Augustus) este bine cunoscut. Săpăturile recente au permis regăsirea unor fragmente ale lui, purtând litere de bronz ce datează de la o reamenajare de pe timpul lui Hadrianus (117-138 e.N). obeliscul s-a prăbuşit în sec.al 10-lea sau al 11-lea şi a fost redescoperit la începutul sec.al 16-lea.
După zeci de ani, în 1587, papa Sixtus al V-lea (Quintus) a decis să-l restaureze şi a ordonat săpăturile necesare. Dar a renunţat când s-a constatat starea foarte proastă a monumentului, rupt în mai multe fragmente. Resturile obeliscului au fost reacoperite.
A rămas ascuns mai bine de un secol şi jumătate, până în 1748. Atunci, sub papa Benedict al XIV-lea, a fost readus din nou la lumină, în faţa edificiului cu numărul 3 din Piazza del Parlamento, acolo găsindu-se o placă comemorativă. Reinstalarea lui s-a făcut curând, sub pontificatul lui Pius al VI-lea, între 1787 şi 1792, în Piazza Montecitorio, în faţa palatului cu acelaşi nume, sediu al parlamentului italian din 1871.
Diversele fragmente găsite nu au permis reconstituirea integrală a monumentului, mai ales la bază. De aceea i s-a adăugat granit din resturile coloanei lui Antoninus, aflată în imediata apropiere. Astfel completat, monumentul prezintă un aspect foarte plăcut.
Pe vârful obeliscului s-a aşezat o sferă din bronz ajurată cu noduli, cu bandă zodiacală şi stele de bronz. Pe pavimentul pieţei s-a încrustat un meridian pe care se proiectează raza soarelui ce trece prin fereastra din globul de bronz. Datorită acestor proprietăţi obeliscul este numit „obeliscul solar”. Are înălţimea de 22 de metri şi 34 de metri împreună cu piedestalul şi sfera de bronz din vârf. Greutate lui atinge 230 de tone.

Obeliscul din Piazza della Minerva este unul dintre cele aduse din Egipt pentru a orna templul zeiţei Isis de la Roma (Iseum), din Câmpul lui Marte. Astăzi se află în faţa bisericii Sfânta Maria sopra Minerva.
La origine acest obelisc a aparţinut templului lui Neith de la Sais, în Egipt, fiind consacrat de faraonul Apries din dinastia a XXVI-a, în sec.al 6-lea e.A. Făcea pereche cu obeliscul ce se află acum în oraşul Urbino, în Piazza del Rinascimento.
In prima jumătate a primului secol din era nouă, Caligula a dispus construirea unui nou templu al zeiţei Isis la Roma. Pentru acela s-au importat numeroase statui şi sfincşi din Egipt. Nu se ştie dacă cele două obeliscuri de la Sais au fost transportate chiar atunci, sau mai târziu, sub domnia lui Domitianus, cel care a ordonat reconstruirea templului devastat de un mare incendiu din Roma.
Obeliscul a fost regăsit în 1655 şi reamplasat puţin mai departe, în 1667, în Piazza della Minerva, sub pontificatul lui Alexandru al VII-lea. Maestrul Bernini a conceput atunci un piedestal ieşit din comun, sub forma unui elefant din marmură, ataşând şi o inscripţie inspirată din înţelepciunea înaintaşilor:
« Sapientis Ægypti / insculptas obelisco figuras / ab elephanto / belluarum fortissima / gestari quisquis hic vides / documentum intellige / robustae mentis esse / solidam sapientiam sustinere. »

 « Ces symboles de la science de l'Égypte, que tu vois gravés sur l'obélisque, que soutient l'éléphant, le plus puissant de tous les animaux, prends-les comme le précepte qu'il appartient à une âme forte de porter l'immuable connaissance ».

Obeliscul de la Vatican este un obelisc egiptean, adus la Roma de către Caligula pentru a orna spina noului său circ de la Vatican, pe atunci în construcţie. Astăzi se găseşte în vasta piaţă Sfântul Petru şi este singurul obelisc egiptean din Roma care, în mod fericit, nu a fost răsturnat pe timpurile vitrege.
Se presupune că obeliscul a provenit de la Heliopolis, în Egipt. El s-ar fi aflat lângă pilonul templului lui Ra şi este atribuit faraonului Amenemhatal II-lea (sec.al 19-lea e.A). Intr-o primă fază a fost transportat la Alexandria din ordinul lui Augustus, până în Forum Augustum nou amenajat. Augustus ar fi dorit să-l aducă la Roma, dar impedimentele tehnice de atunci l-au făcut să renunţe.
Caligula agăsit posibilităţi de a-l transfera în capitală, în anul 37 e.N. pentru circul său. Plinius cel Bătrân relatează că a trebuit să se construiască o navă cu dimensiuni ne mai văzute, cu lungimea de 104. După acel transport nava a servit la o acţiune inedită. Puţin mai târziu, ea a fost încărcată cu lest şi scufundată pentru a constitui fundaţie submarină a unui mare dig în portul lui Claudius la Ostia. Săpăturile arheologice au scos la lumină resturile zidului şi ale navei pe un teren situat în incinta aeroportului Fiumicino.
Amplasamentul Circului lui Caligula este foarte bine cunoscut. El a fost demolat încă din antichitate pentru a se ridica bazilica dedicată Sfântului Petru de către Constantin cel Mare (306-337 e.N). Pe spina acelui stadion se afla, plasat în centru, marele monolit adus de Caligula. Odată cu edificarea măreţei bazilici, obeliscul a rămas în picioare, la numai câţiva metri de latura ei sudică. Gradenele de nord ale circului au dispărut sub corpul bazilicii de astăzi. Obeliscul a rămas cu mândrie pe locul său originar, loc care, după o tradiţie imemorială, ar marca locul aproximativ al martiriului Sfântului Petru, la câţiva metri de absida bazilicii lui Constantin şi, apoi, a celei actuale. Pe timpul unor săpături s-au găsit urmele bazei sale originare lângă actuala sacristie.
Uitate pe timp îndelungat în evului mediu, obeliscurile antice au revenit în atenţia papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a hotărât să le restaureze pe unele şi să le reaşeze în faţa principalelor edificii religioase romane. Pentu cel de la Vatican, inginerul Domenico Fontana a conceput o maşină de lemn pentru culcarea monolitului, pentru a-l transporta cieca 300 de metri şi pentru a-l ridica din nou. Acela a funcţionat numai patru luni şi a constituit o realizare ne mai întâlnită din antichitate.
In secolul următor, în 1660, Bernini a reamenajat Piaţa Sfântul Petru sub forma cunoscută astăzi, cu două colonade ample şi grandioase la nord şi la sud, cu monolitul la mijloc şi cu două fântâni arteziene, câte una de fiecare parte.
Foarte cunoscutul obelisc de la Vatican este lucrat din granit roşu de Syena (Assuan), Are înălţimea de aproape 25 de metri fiind al doilea ca mărime după cel de la Latran şi adus cu trei secole mai târziu la Roma. Ele este cu totul lipsit de inscripţii egiptene, dar are pe două feţe dedicaţii adresate lui Augustus şi Tiberius din timpul urmaşului lor Caligula.

Obeliscul din Piazza Quirinale este unul dintre cele două care străjuiau intrarea în mausoleul lui Augustus şi astăzi stă în faţa palatului preşedintelui Italiei. Este un obelisc tăiat în Egipt, pe timpul stăpânirii romane, probabil în primul secol al erei noi (e.N.). Nu are nici o inscripţie, fapt ce îl aseamănă cu perechea sa de pe Esquilin, dar îl aseamănă cu cel de la Vatican.
Cele două obeliscuri, cel de la Quirinale şi cel de la Esquilin, adică cel din dreptul absidei bisericii Santa Maria Maggiore, au fost aşezate la intrarea mausoleului lui Augustus pe timpul lui Domitianus (81-96 e.N). Ambele s-au prăbuşit şi rupt pe timpul evului mediu timpuriu, cel mai sigur din rea voinţă umană.
Cel de la Quirinale are 14,60 metri înălţime şi a fost redescoperit în 1527. După două secole şi jumătate, în anul 1782, a fost ridicat în piaţa Quirinale, din iniţiativa papei Pius al IV-lea (1775-1799). Cu el s.a împodobit o fântână decorată, la rândul ei, de două statui romane monumentale ale Dioscurilor Castor şi Pollux împreună cu caii lor, statui provenite din Termele lui Constantin. Monumentul poartă însemnele papei Alexandru al VII-lea (1655-1667), o stea deasupra a şase munţi.

Obeliscul de pe Eschilin se află în dreptul absidei bisericii Santa Maria Maggiore. La fel ca şi perechea sa de la Quirinale a fost dăltuit în timpul stăpânirii romane asupra Egiptului, în primul secol al erei noi (e.N.). A fost adus la Roma pe timpul domniei lui Domitianus (81-96 e.N) şi nu are săpate inscripţii cu hieroglife, fapt ce îl aseamănă cu perechea lui cu care a străjuit intrarea în mausoleul lui Augustus, dar şi cu obeliscul de la Vatican. Acest monolit a străjuit în stânga intrării în mausoleul lui Augustus. La fel ca cel de la Quirinale, s-a prăbuşit şi s-a rupt în evul mediu timpuriu, dispărând în uitare. Are o înălţime de 14,75 metri, foarte apropiată de a celui ce i-a stat alături.
Descoperit în 1527 în spatele bisericii San Rocco, el a fost reamplasat abia după şaizeci de ani, în 1587, pe timpul papei Sixtus al V-lea (Quintus), cel care a deschis apetitul pentru vechile obeliscuri din Roma antică, dar şi cel care a acoperit cu inconştienţă, cu resturi materiale, ceea ce mai rămăsese din străvechiul Forum Romanum, for ce s-a născut încă de pe timpul regilor etrusci ai Romei.

Obeliscul de la Trinita dei Monti este situat pe colina Pincio, situată la nord de Quirinale şi care domină Câmpul lui Marte. Este înălţat în partea de sus a scării monumentale din Piazza di Spania, unul dintre punctele cele mai aglomerate ale capitalei moderne. Are o înălţime de 13,97 metri şi poartă inscripţii hieroglifice cu numele faraonilor Sethi I-ul şi Ramses al II-lea, copii destul de stângaci executate ale inscripţiilor de pe obeliscul din Piazza del Popolo.
Executat din granit roşu din carierele de la Syena (Assuan), a fost semnalat de istoricul Ammianus Marcellinus ca monolit adus în Roma după domnia lui Augustus. Acela nu a precizat  pe timpul cărui împărat a traversat Mediterana monumentul. A relatat numai că a fost instalat în grădinile lui Sallustus pe colina numită Pincio, colină plină de grădini cu numele primit de la nişte proprietari din sec.al VI-lea e.A. Pincio nu a făcut parte dintre cele şapte coline ale Romei, cu toate că a fost cuprinsă între marile ziduri ridicate de Aurelianus, în anii 270-273 e.N.
Obeliscul s-a prăbuşit chiar pe locul consacrat în epoca romană. Papa Sixtus al V-lea (Quintus) l-a cuprins în planurile sale urbanistice, dar nu a mai apucat să-l folosească.
Athanasius Kircher a fost primul care a observat similitudinea inscripţiilor lui cu cele de pe obeliscul din Piazza del Popolo şi a sugerat papei Alexandru al VII-lea ideea unei noi folosiri a monolitului.
In 1734, papa Clement al XII-lea (1730-1740) a dispus ca obeliscul să fie depozitat la Latran. Acolo a rămas 55 de ani, existând tentative de negociere pentru mutarea lui la Paris în faţa bisericii Notre-Dame. Papa Pius al VI-lea (1775-1799) a luat decizia finală, contestată în epocă, apoi unanim aplaudată, de instalare a obeliscului în locul cu frumoasă perspectivă din capătul scării Spaniei, în faţa bisericii-abaţie Trinita di Monti, biserică franceză. Incoronarea cu flori de crin a obeliscului reprezintă o delicată atenţie acordată Franţei.
Baza obeliscului rămasă în grădina de pe Pincio a fost regăsită în 1843 şi remontată în apropiere de Villa Ludovisi, unde a rămas până în 1926. Mussolini s-a gândit să ridice un monument care să amintească de marşul asupra Romei, din anul 1922. Pentru acesta a transferat baza obeliscului pe Capitoliu, unde a decorat-o corespunzător şi unde a inaugurat noul monument în 1926.

Obeliscul din Piazza Navona sau Obeliscul de la Fântâna celor Patru Fluvii este un obelisc egiptea din epoca romană. El a ocupat la Roma trei poziţii succesive.
Originea egipteană a acestui obelisc de talie mijlocie, de 16,50 metri nu este pusă la îndoială deoarece este tăiat din granit roşu de Syena (Assuan), dar inscripţiile cu hieroglife de pe cele patru feţe ale sale amintesc de numele lui Domitianus (81-96). Este vorba, deci, de o comandă a acelui împărat, comandă legată de ascensiunea lui la tron.
Pe timpul lui Domitian, se pare că a fost ridicat între templele zeiţei Isis (Iseum) şi cel al lui Serapis (Serapeum), unde probabil s-au aflat şi  cele două mari statui ale fluviilor Nil şi Tibru, astăzi conservate una la Vatican şi alta la Luvru. Locul lui se pare că a fost indicat pe marea hartă de marmură creată pe timpul Septimius Severus (Forma Urbis Severiana), pe mijlocul străzii actuale „Piciorul de marmură” (via Pie di Marmo).
La începutul sec.al 4-lea e.N, a fost reutilizat pentru a împodobi spina Circului lui Maxentius (306-312 e.N), amenajat de împărat pe Via Appia, în onoarea fiului său Romulus, mort în 309 e.N. Acolo a fost găsit rupt în mai multe bucăţi.
Obeliscul nu a intrat în planurile urbanistice ale papei Sixtus al V-lea (Quintus). El a trebuit să aştepte până în 1651, sub pontificatul lui Innocentius al X-lea, pentru a fi restaurat şi plasat de Bernini pe fântâna sa din Piazza Navona (Fântâna celor Patru Fluvii), fostul stadion al lui Domitianus. Este vorba de Fântâna celor Patru Fluvii.
Obeliscul este dotat cu un porumbel, emblema unei familii romane (Pamphili) ce deţinea un palat în Piazza Navona şi care a dat mai mulţi papi.  

Obeliscul de pe Pincio este un monolit egiptean din epoca romană. Pe feţele lui se găsesc hieroglife săpate numai cu scop decorativ. Monolitul a fost adus la Roma din dorinţa împăratului Hadrianus (117-138 e.N) de a comemora pe tânărul său amant, Antinoüs şi de a-l plasa pe Via Labicana.
In sec.al 3-lea a fost dus să decoreze spina Circului Varianus, din apropiere de Porta Maggiore, construită în anul 52 e.N, sub domnia împăratului Claudius. Poarta suportă apeductul Aqua Claudia la traversarea a două artere, Via Praenestina şi Via Labicana. In antichitate s-a numit Porta Praenestina-Labicana şi a fost integrată în zidurile lui Aurelianus, în 272 e.N. Pe acel loc a fost regăsit monumentul în sec.al 16-lea.
In 1633, s-a mutat în grădina palatului Barberini, apoi în Cortilla della Pigna, la Vatican. In final, el a fost reînălţat, de către Giuseppe Valadier în grădinile de pe colina Pincio, în 1822, sub pontificatul lui Pius al VII-lea (1799-1823).

Obeliscul nedezgropat. Se află încă acoperit alături de biserica Sfântul Ludovic a francezilor şi este cel de al 14-lea obelisc al Romei cu existenţă cunoscută.
  





AIX-LA-CHAPELEE (Aachen) - CAPELA PALATINA

Captivat de splendoarea de la San Vitale şi, desigur, de măreţia cortegiilor imperiale admirate pe pereţii acesteia, împăratul german Carol cel Mare a făcut ca planul octogonal al locaşurilor sfinte să facă un salt peste crestele înzăpezite ale Alpilor, în capitala sa de sfârşit de domnie de la Aix-la-Chapelle (Aachen).
Lângă palatul său, supranumit Aula Regia, Carol a ridicat, între anii 790-800, o impunătoare şi bogată capelă, Capela Palatină. Numele francez al oraşului, născut în jurul palatului şi al capelei sale, a fost legat de existenţa acestei simbolice capele, Aix-la-Chapelle.
Carol cel Mare s-a stins din viaţă la 28 ianuarie 814 şi a fost îngropat în Capela Palatină. Cu toate că ulterior Aix-la-Chapelle a încetat de a mai fi capitală, şi-a păstrat statutul de oraş imperial prin excelenţă. Ludovic cel Pios a preluat coroana tatălui său sub bolta simbolică a locaşului imperial. Pe tot parcursul perioadei carolingiene, Aix-la-Chapelle a rămas mai mult teoretic, capitala Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană întemeiat de Carol. Aici se băteau monedele imperiului şi tot aici, împreună cu insignele imperiale, se păstra tezaurul. După încetarea dinastiei carolingiene, au continuat încoronările a următorilor 31 de împăraţi, începând cu Otto I-ul, în 936 şi terminând cu Ferdinand I-ul, în 1531. Aproape două secole, festivităţile de după încoronare s-au desfăşurat în sala regală a primăriei gotice, cu două etaje, primărie ridicată în sec. al 14-lea pe fundaţiile fostului palat al lui Carol cel Mare. Timp de 1200 de ani Capela Palatină, bijuteria fostei capitale a rămas, neclintită.
Carol a manifestat pentru credinţa creştină o profundă veneraţie, aşa că a hotărât să ridice o casă a lui Dumnezeu chiar lângă palatul său, casă pe care a înzestrat-o cu aur şi argint, cu relicve creştine, cu odăjdii, grile, lustre şi porţi de bronz. Dorinţa lui arzătoare a fost ca acest locaş să aibă strălucirea celui văzute la sud de Alpi, pe malul Adriaticei. Pe o cale neştiută şi-a însuşit şi credinţa că planul octogonal este cel perfect în relaţia dintre spirit şi lumea materială, aşa că a ales ca model biserica San Vitale de la Ravenna. Pe deasupra, se pare că acel locaş italic l-a impresionat cel mai mult dintre toate bisericile şi bazilicile admirate pe pământul romanilor. Nu este exclus să fi trecut şi pe la San Lorenzo Maggiore din Milano şi să se fi lăsat atras de construcţiile zvelte cu cupolă.
Capela Palatină ridicată de Carol a fost nu numai prima biserică cu plan octogonal, ci şi prima cu cupolă de la nord de Alpi. Tradiţia a stabilit data 6 ianuarie 805 drept dată de consacrare a Capelei Palatine, spre gloria Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare Maria, de către papa Leon al III-lea, în prezenţa împăratului, a Curţii, a unei mulţimi de episcopi şi abaţi.
Cu cinci ani înainte, în ziua de Crăciun a anului 800, acelaşi papă aşezase pe capul lui Carol coroana imperială, pentru a şi-l face aliat atât în politica italică cât şi în raport cu puternicul Imperiu Bizantin. Carol s-a zbătut mai mult de un deceniu să obţină recunoaşterea titlului său de către curtea imperială bizantină. Pentru aceasta a folosit atât calea armelor, cât şi pe cea a diplomaţiei. S-a vorbit chiar de o eventuală unire prin căsătorie cu apriga împărăteasă  Irina de la Constantinopol. Abia după detronarea aceleia, o ambasadă venită din capitala bizantină i s-a adresat cu supremul titlu de basileus, aşa că s-a stins din viaţă satisfăcut de a fi egalul împăraţilor din răsărit.
Spre deosebire de San Vitale şi de celelalte biserici octogonale surori, octogonul de la Aix-la-Chapelle a fost înconjurat la exterior de un poligon cu 16 laturi. In toată simbolica Capelei Palatine există o concordanţă riguroasă între elemente şi cifre.
Deşi a încredinţat edificarea bisericii arhitectului Oton din Metz, Carol şi-a materializat în această lucrare, propriile idei, propriile concepţii şi amintiri vizuale, dorind ca să realizeze ceva mai grandios decât toate lucrările romanilor. Dorinţa i s-a împlinit în mare parte. A realizat un locaş de excepţie, dar nu a putut egala ornamentul strălucitor bizantin. A greşit că nu a apelat direct la artiştii bizantini, probabil din mândrie, artişti ale căror realizări îl fascinaseră prin concepţie şi inspiraţie. Biserica lui Carol reprezintă o nestemată a şiragului de sigilii bizantine de arhitectură şi artă.
Corpul octogonal al Capelei Palatine are un diametru de 15 metri şi o înălţime de 32 de metri. Deambulatoriul de la parter şi galeriile perimetrale de la cele două etaje, cuprinse toate între spaţiul central octogonal şi conturul exterior cu 16 laturi, dau locaşului un plus de măreţie, de amploare. Spre deosebire de bisericile anterioare de la Constantinopol, Ravenna şi Milano, Capela lui Carol a primit un plus de zvelteţe şi de măreţie prin adăugarea a încă unui etaj.
Intreaga structură este susţinută de cei 8 pilaştrii puternici ce mărginesc octogonul central, pilaştri care sunt încoronaţi de cupolă. Pilaştrii se unesc la etajul al doilea, sub cupolă, prin arcuri în semicerc deschis. Spaţiul de sub arcuri este segmentat, la ambele etaje de câte două coloane antice, din porfir sau marmură, extrase din monumentele romane italice şi aduse pe pământ germanic. Coloanele antice de la cele două etaje, în număr de 32, nu s-au folosit ca elemente portante ci numai de decorare a spaţiului. Dintre coloane, opt erau din porfir roşu de Egipt şi au fost aduse în capelă deoarece materialul era denumit porfir imperial. Celelalte coloane erau lucrate tot din materiale nobile, din porfir verde, sau din marmură verde, însoţite de preţioase garnituri.
Spre deosebire de bisericile octogonale înaintaşe, la Capela Palatină germanică partea superioară este mult mai înaltă, mai îndrăzneaţă, cu un plus de supleţe. Aceasta datorită inspiraţiei de a fi avântată nu cu un  singur etaj ci cu două. Pe porţiunea celor două etaje, pilaştrii sunt aproape de două ori mai înalţi decât la parter. Datorită acestei inovaţii Capela Palatină a devenit mai graţioasă decât locaşurile ce i-au servit ca model.
La sfârşitul sec. al 18-lea o parte din coloanele rare şi preţioase aduse de Carol au căzut pradă armatei revoluţiei franceze, fiind transportate la Paris. Patru coloane de profir roşu se mai află încă în muzeul Luvru, două fiind expuse în Sala împăraţilor, iar alte două în Nişa lui Apollo. Acestea au fost rupte în timpul transportului, aşa că nu au mai prezentat interes pentru nemţi în cele trei rânduri când au ocupat  Parisul ( 1815, 1871 şi între 1940-1944). In 1815, prusacii, ocupând Parisul, au avut grijă să repartizeze restul coloanelor furate şi nedeteriorate. Cele care nu s-au mai găsit au fost înlocuite cu coloane noi din marmură gri, sau de granit.
Locaşului octogonal carolingian i s-au alăturat de-a lungul timpului o seamă de construcţii religioase parazite: la răsărit un cor gotic, ridicat între 1353-1414 (exact la 600 de ani de la moartea împăratului întemeietor), la sud aşa-zisa capela ungară, în stil baroc, german, la apus Capela Sfântul Nicolas, de la sfârşitul sec. al 15-lea, un turn neo-gotic şi, în sfârşit, la nord, Capela Sfântului Carol, realizată la începutul sec. al 14-lea şi reconstruită în sec. al 19-lea, acoperită cu picturi strălucitoare. Incepând cu anul 1873 această capelă adăposteşte venerabilul tezaur al locaşului.
Intregul edificiu a fost supus în sec. al 19-lea unei serii de restauraţii având menirea de a-i reda autenticitatea prin suprimarea adaosurilor greoaie ale barocului şi de a-i reda unitatea şi valoarea artistică. In centrul noului paviment s-a plasat inscripţia Carlo Magno, pentru a se marca ipotetic mormântul lui Carol cel Mare.
In realitate nu se mai cunoaşte locul mormântului. Se ştie numai că în anii 1000 şi apoi în 1165, împăraţii Otto al III-lea şi Frederic Barbarosa au deschis succesiv cavoul marelui înaintaş.
Prin tradiţie s-a transmis că primii deschizători ai cavoului l-au descoperit pe împărat aşezat pe un tron de marmură, înconjurat de ornamente şi însemne imperiale, cu sceptrul în mână, cu cartea Evangheliştilor deschisă pe genunchi şi cu un fragment din adevărata cruce aşezat pe cap. Cercetările au stabilit că celebrul tron s-a aflat plasat sub marea nişă apuseană a edificiului. Se mai ştie că în 1165 osemintele lui Carol cel Mare au fost mutate şi depuse într-un sarcofag antic realizat din marmură albă, pe pereţii căruia erau dăltuite basoreliefuri reprezentând Răpirea Proserpinei. In anul 1215, Frederic al II-lea a readus la lumină osemintele lui Carol pentru a le da valoarea relicvelor de sfinţi. Cu acea ocazie le-a aşezat într-o raclă de argint şi aur ce fusese comandată cu jumătate de secol înainte de Frederic Barbarosa. Racla este socotită printre cele mai mari executate în evul mediu şi se află aşezată în mijlocul Corului gotic. Ea are forma unei case alungite şi are o valoare artistică excepţională.
Tronul găsit în mormânt, format din patru plăci de marmură, şi sarcofagul antic, sunt plasate în prezent în galeria superioară a octogonului. Stând cu spatele la altar se poate vedea sus, în spatele balustradei de bronz venerabilul tron pe care Carol cel Mare a stat 350 de ani după moarte şi pe care s-au aşezat, după aducerea lui la lumină, 37 de noi împăraţi.
Cele patru plăci de marmură care compun tronul poartă diverse gravări, fapt ce lasă loc supoziţiei că ele au avut înainte destinaţia de plăci de paviment roman. Simplitatea tronului în comparaţie cu ansamblul arhitectural nu poate să-i scadă importanţa istorică. Se adaugă şi un caracter pios, prin faptul că a fost găsit într-un teren sacru al unui locaş sfânt şi, în consecinţă, este păstrat ca o relicvă sfântă.
Autorul medieval Thietmar de Merseburg a menţionat existenţa la Aix-la-Chapelle a două tronuri, unul în faţa bisericii octogonale şi altul în galeria ei superioară. Ceremonia încoronării prevedea ca noul împărat să primească omagiile marii nobilimi aşezat pe tronul din afara locaşului. După aceea era încoronat în faţa altarului principal. In continuare noul împărat era condus de înalţii prelaţi prezenţi la tronul din galeria superioară, tronul mortuar al lui Carol. De acolo noul împărat vedea şi putea fi văzut de toată asistenţa.
Prima încoronare a unui împărat în acest locaş unic a avut loc în anul 936, dar abia după deshumarea din anul 1000 s-a folosit tronul mortuar al lui Carol, tron ce a fost aşezat la etajul Capelei Palatine.
In curtea semeţei catedrale, în faţa turnului neo-gotic construit mai târziu, s-a găsit la începuturi atrium-ul carolingian, sprijinit pe coloane de granit. Asupra unei părţi a acelui atrium s-a ridicat turnul neo-gotic, turn ce adăposteşte la parter, holul de intrare actual în catedrală.
In partea de sus, vizibilă din exterior, o galerie suspendată uneşte astăzi turnul neo-gotic cu partea superioară a corpului octogonal. In trecut, începând cu anul 1349, din şapte în şapte ani, din acea galerie suspendată erau arătate mulţimii Sfintele Relicve ale oraşului. Etalarea Sfintelor Relicve avea loc cu ocazia marelui pelerinaj ce intrase în tradiţie la un interval de şapte ani. Mulţimii i se arătau: rochia Fecioarei Maria, scutecele copilului Iisus, şorţul lui Iisus, pânzele folosite la decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul şi altele. Relicvele fuseseră adunate de Carol cel Mare şi aduse în biserica mândriei sale. Ca urmare, în evul mediu oraşul a devenit loc de pelerinaj, dar mai puţin celebru decât Ierusalimul, Roma, sau Santiago de Compostella.
La intrarea principală dinspre apus, sub turnul neo-gotic, se află cele două magnifice porţi de bronz numite Porţile Lupului, lucrări de mare valoare istorică şi artistică, fiind turnate chiar la Aix-la-Chapelle în jurul anului 800. Deşi au parcurs douăsprezece secole ele funcţionează perfect şi în zilele noastre, purtând mândria artizanatului carolingian. In acelaşi hol de intrare sunt aşezate, de o parte şi de alta, două bronzuri vechi voluminoase. La stânga un con de pin, din sec. al 9-lea, iar la dreapta un lup (care în realitate seamănă cu un urs).
In interiorul spaţiului octogonal, în faţa unor pilaştri, se remarcă statuia miraculoasă a Fecioarei Maria, patroana şi protectoarea oraşului. In stânga sălii străluceşte un cufăr somptuos, roşu şi auriu, confecţionat în sec. al 12-lea, cufăr în care sunt păstrate Sfintele Relicve. La rândul său preţiosul cufăr este protejat într-o raclă.
Altarul bisericii este întocmit din plăci de marmură din epoca carolingiană, marmură albă italică de Cipollino. Faţa altarului este acoperită cu o Palla d'Oro, placă ornamentală din sec. al 11-lea. Această Palla d'Oro din aur a fost donată locaşului de împăratul Otto al III-lea (983-1002), fiind realizată din aurul găsit în mormântul lui Carol cel Mare la anul 1000. In prezent plăcile lucrate din aur sunt încadrate în lemn scump, dar la începuturi erau prinse în ancadramente lucrate în filigran de metal nobil şi pietre preţioase.
Dimensiunile acestei Palla d'Oro sunt de 1,20 m x 1,40 m, dimensiuni ce corespund celor ale altarului situat la etaj în spatele tronului imperial. In epoca carolingiană acel altar îşi avea locul său în partea de apus a edificiului, loc numit astăzi loja imperială. Altarul era consacrat Mântuitorului. Palla d'Oro a fost realizată între anii 1000-1020 pentru acel altar, iar ulterior a fost reamplasată la parter pentru a împodobi altarul principal al catedralei. O astfel de ornamentaţie opulentă a altarelor reprezintă o dovadă a dependenţei occidentului european de gustul artistic şi de luxul bizantin până după primul mileniu al erei noi.
Centrul sălii octogonale este dominat de gigantica lustră donată de Frederic Barbarosa, cu ocazia canonizării lui Carol cel Mare, în anul  1165. Lustra are dimensiuni şi o greutate impresionantă, fiind agăţată de boltă cu un lanţ gros de fier forjat. Are formă circulară şi reprezintă în bronz zidurile Ierusalimului, ziduri conturate cu porţi şi turnuri.
Se apreciază că această reprezentare este inspirată din Apocalipsă, din viziunea şi reprezentarea Ierusalimului celest. Monumentala lustră de la Aix-la-Chapelle este apreciată drept unul dintre rarele obiecte de acest fel realizate înainte de perioada goticului. Diametrul său este egal cu o pătrime din octogonul carolingian şi are  pe circumferinţa superioară cu o coroană cu 48 de lumânări. De jur-împrejur sunt lucrate opt turnuri mari şi opt turnuri mici, dreptunghiulare sau circulare. La origine, în spaţiile turnurilor erau plasate statuete de argint reprezentând îngeri, statuete care s-au pierdut.
O altă inestimabilă valoare artistică şi istorică din catedrala lui Carol este un amvon aurit şi decorat cu pietre preţioase şi cu alte elemente artistice valoroase din epoca antică (şase mari reliefuri în fildeş, un taler şi o cupă de cristal, două cupe de agat şi o cupă de sticlă romană, care a înlocuit o camee reprezentând un vultur, camee aflată acum la Viena) Minunatul amvon se datorează împăratului Henric al II-lea (1002-1024).
Primii dinaşti creştini ai apusului european obişnuiau să doneze locaşurilor pe care le ctitoreau sau pe care le oblăduiau, câte o mare cruce scumpă şi impresionant ornată cu pietre preţioase, numită cruce gemmată. La Capela Palatină există o astfel de donaţie, numită crucea lui Lothar, lucrare care poate fi considerată cea mai delicată realizare a genului de la nord de Alpi. După tradiţie crucea a fost donată tot de Otto al III-lea (983-1002).
Bogata catedrală a lui Carol cel Mare reprezintă o casă bizantină a lui Dumnezeu unde timp de 1200 de ani au răsunat rugăciuni şi cântări de slavă, unde au călcat şi s-au înălţat 31 de împăraţi ai Apusului. Acolo se materializează viziunile celui ce a purtat în vârful săbiei cultura romano-bizantină şi credinţa creştină în mijlocul popoarelor barbare din nord-vestul continentului.

HIERAPOLIS - ANATOLIA

Asia Mică, sau Anatolia, după o numire primită încă din antichitate, este peninsula cea mai avansată spre vest a imensului continent asiatic. Aşezată între Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la sud şi Marea Egee la apus, peninsula instituie cel mai important teritoriu al Turciei moderne, întinzându-se pe o suprafaţă de circa 507.000 Km2, ceva mai mare decât a Spaniei. Solul atât arid în unele zone cât şi fertil în altele, a cunoscut trecerea unor nenumărate populaţii de-a lungul unei istorii consemnate de patru milenii. Anatolia constituind un ,,pod obligatoriu” în drumul populaţiilor migratoare, a armatelor, al culturilor şi civilizaţiilor între Asia anterioară şi Europa sudică. Majoritatea aşezărilor antice s-au întemeiat ca urmare a unor determinări politice sau materiale, bine conturate.
            Oraşul antic dispărut, Hierapolis, a răsărit şi a înflorit timp de secole, sub civilizaţii diverse, datorită unor proprietăţi şi curiozităţi geografice ale teritoriului său.
Ruinele sale gălbui – roşiatice străjuiesc de la o înălţime de circa 100 – 150 de metri malul nordic al renumitului său Meandru (anticul Meander), la circa 150 kilometri spre răsărit de vărsarea acestuia în Marea Egee. Oraşul s-a găsit deci în partea sud – vestică a podişului anatolian, la o depărtare apreciabilă de litoralul vestic sau sudic al peninsulei. Râul Meandru are traseu de curgere atât de leneş şi întortochiat încât în vorbirea curentă a pătruns noţiunea de ,,meandre”, adică de trasee excesiv de cotite pe o distanţă scurtă, trasee cu hăţişuri încurcate şi întortocheate.
            Hierapolisul a cuprins un platou lung de circa 4.000 de metri şi lat de circa 300 de metri ridicat deasupra câmpiei dinspre sud la 150 de metri altitudine. Platoul oferă un peisaj magnific aşa cum este plasat la poalele unei înălţimi muntoase, cu desăvârşire pietroasă (astăzi numită Cökelez). Platoul are la origine sedimentarea ancestrală a unor depuneri de calcar provenite din surse de ape carbogazoase şi calcaroase. Calcarul solubil în apa venită din străfunduri la 350C s-a depus şi se depune impresionant de repede după intrarea în contact cu aerul mai rece al atmosferei. Orice obiect solid (sticlă, vas de lut, coş de nuiele, obiect de metal etc.) lăsat în curentul de scurgere a apelor termale se acoperă după numai câteva zile cu un strat strălucitor de calcar. Obiectele acoperite apar ca obiecte din altă lume cu destinaţii insolite.
            Altă dată locul de amplasare al oraşului avea surse de apă diferite ca temperatură, de la 350C, la 600C. În secolul al XIX-lea al erei noastre o altă sursă a izbucnit în urma unui mare cutremur de pământ.
            Literatura antică vorbeşte de Hierapolis, legându-I importanţa şi de cultul semizeului Herakles, al cărui nume era legat de vindecare şi de apele calde. Romanii, descoperitori ai izvoarelor termale din sud – vestul României, au dat naştere unei staţiuni cu proprietăţi curative, pe care au închinat-o lui Hercules. Acum staţiunea şi-a păstrat numele de Herculane.
            La Hierapolis depunerile multimilenare de calcar, pe prăpastia ce desparte platoul de câmpia din vale, au dat naştere unor forme geologice unice în lume, sub forma unor imense scoici de pe marginile cărora se preling coloane de calcar, coloane variabile ca secţiune şi împletite inimaginabil de subtil. Zonele de depunere mai vechi au primit tente gălbui sau negru astfel că dantelăria de calcar ,,în curgere” a căpătat o şi mai mare atractivitate. Bazinele ,,scoică” cu prelungiri diafane de calcar cu apă cristalină s-au suprapus, au deversat unul în altul şi au avansat încet spre sud, formând în perete inimaginabil de strălucitor şi curios. Bazinele scoică cu delicatele lor coloane albe formează o aglomerare de forme ronde ce pot fi asemănate chiar cu o inflorescenţă uriaşă. Turcii au numit spectaculoşii pereţi prelucraţi de natură într-un alb strălucitor, drept ,,Pamukkale”, adică ,,cetatea de bumbac”.
            Ineditul peisajului, temperatura plăcută, ionizarea aerului şi proprietăţile curative ale apelor cu atras constituirea aşezării, dar mai ales dezvoltarea ei spectaculoasă în epoca elenistică şi romană. Locurile se exploatează astăzi atât pentru frumuseţea creaţiilor naturii, pentru vestigiile antice, dar şi pentru tratamente curative în boli cardiovasculare, de nervi, de piele sau reumatismele. Oraşul nu a mai renăscut dar în apropiere şi pe margini s-au amenajat sanatorii, băi de tratament şi de agrement, precum şi clădiri hoteliere.
            Preoţii sau şarlatanii perioadelor străvechi simulau miracole prin metodele de tratament la care foloseau proprietăţile apei termale bogată în săruri. Miracolele aveau menirea să trezească atenţia lumii din cele mai îndepărtate locuri şi să o atragă pentru tămăduire s-au construit numeroase temple în care preoţii îşi acceptau şi îngrijau bolnavii. La început bolile erau îngrijite după inspiraţia ,,tămăduitorilor” începând cu diete alimentare. Apoi bolnavii erau aduşi în faţa locului numit ,,Plutonium” de unde se degaja, din adâncuri, bioxid de carbon. Ultima procedură a tratamentului o constituiau băile îndelungate în apele curative.
            În realitate nici dieta cu totul empirică şi nici inspiraţiile de gaze toxice nu aveau efectele benefice, reale, al băilor. Rezultatele obţinute în cazul bolilor reumatismale apăreau cele mai spectaculoase. Bolnavii sosiţi pe braţe sau sprijiniţi în bastoane părăseau Hierapolisul pe propriile picioare.
            Hierapolis era căutat şi vizitat nu numai de bolnavi ci şi de oameni marcanţi de stat, de consuli, de regi, de învăţaţi şi de filozofi. Toţi soseau de la mari depărtări pentru a se îngriji, pentru a petrece momente amuzante şi atractive în timpul jocurilor organizate cu asiduitate în oraş. Apele miraculoase au influenţat creşterea numărului populaţiei şi a vizitatorilor, în acelaşi timp cu creşterea bogăţiei şi cu înmulţirea edificiilor monumentale.
            Teritoriul Hierapolisului, ca întreaga Arabie a pătruns în consemnările istorice de la începutul mileniului al II-lea a. Ch.. Era populat ca întreaga peninsulă de populaţii indo – europene, la hotarele sud – vestice ale statului hittit. Între anii 500 – 550 a. Ch. pe aceste locuri s-a semnalat existenţa unei aşezări numită Jdrara sau Kidrara. Aşezarea nu era singura întemeiată în zonă ci era înconjurată de altele mai puţin dezvoltate: la nord de Manisa, la răsărit de Kollosia şi la sud de Laodiceea. Poporul regiunii se numea Hidreleitar.
            Cu scurgerea timpului oraşul a intrat într-o decadenţă temporară. Pe la mijlocul secolului al VI-lea a intrat în componenţa statului Lidian şi imediat, după 546 a. Ch., în cea a statului persan cuceritor. După anul 334 a. Ch., împreună cu toată Anatolia, străbunul Hierapolisului a cunoscut epoca elenistică, inaugurată de cuceririle lui Alexandru Macedon.
            În perioada dintre secolele al V-lea şi al III-lea, inclusiv, populaţia teritoriului înconjurător s-a reunit în jurul Hieronului, locul sacru, unde a construit un templu. Anul 190 a. Ch. a constituit data naşterii oraşului numit Hierapolis. Atunci regele Pergamului, Eumenes al II-lea , a fondat noul oraş după o victorie împotriva regatului seleucid (tot elenistic) de la răsărit.
            S-a dat oraşului numele de Hiera, adică numele soţiei regelui legendar al Misiei, socotit fondatorul oraşului Pergam. Însemnarea cea mai veche care aminteşte de oraşul Hierei este un decret scris în piatră în onoarea Appoloniei, mama regelui Eumenes al II-lea. Curând oraşul nou întemeiat a început să fie numit Hierapolis, cu manta de ,,Oraşul sacru”. Datorită amplasării pe un teren vulcanic, cu fisuri prin care răzbăteau gaze şi ape calde, aşezarea îngrijită de regii Pergamului a suferit multe cutremure de pământ şi multe distrugeri. De fiecare dată s-au făcut eforturi pentru reconstruire şi noi înfrumuseţări, cu eterna perseverenţă şi inconştienţă umană. Pe parcursul celor aproape două secole de dominaţie a regatului Pergam, Hierapolis a înflorit ca multe alte localităţi atinse de cultura elenistică.
            În anul 133 a. Ch., ca urmare a testamentului lăsat de ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, întregul regat a revenit Republicii Romane. Ca multe alte oraşe ale Anatoliei de vest, Hierapolisul a intrat în posesia Romei, component al provinciei nou create, Asia.
            În general se găsesc puţine consemnări istorice, amănunţite, despre oraş, existenţa fiindu-I marcată numai de evenimente însemnate. Pe timpul domniilor împăraţilor romani Tiberius (anul 17 d. Ch.) şi Nero (anul 60 d. Ch.) cutremure catastrofale de pământ au ruinat Hierapolisul. Roma era puternică şi bogată iar împăraţii darnici. După noi reconstruiri a dobândit o importanţă crescândă în lumea romană, mai ales pe timpul dintre împăraţii Hadrianus şi Caracalla.
            Acum străjuiesc ,,cetatea de bumbac” aproape în exclusivitate numai ruine ale epocii romane.
                        Creştinismul s-a infiltrat în Hierapolis aproape de anul 40 d. Ch.. Sfântul Filip, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Christos a murit ca martir la Hierapolis chiar în anul 40 d. Ch.. Aici I s-a ridicat mai târziu, după liberalizarea creştinismului în Imperiul Roman (secolul al IV-lea d. Ch.), o biserică a martiriului, biserică cu plan octogonal.
            Asia Mică a jucat totdeauna un rol important în expansiunea şi dezvoltarea creştinismului. Fiind un teritoriu aproape liniştit, mai rar bântuit de invazii străine sau barbare, împăraţii romani nu au insistat pe construirea de colonii romane formate prin stabilirea veteranilor. De aceea gradul de romanizare s-a plasat pe o treaptă inferioară. Creştinismul a pătruns în rândul unor populaţii mai înapoiate fără o atitudine fermă în raport cu credinţa ei politeistă. Dacă gradul de romanizare ar fi fost mai puternic, creştinismul nu ar fi cules mari roade şi nici nu ar fi făcut prozeliţi. Se poate spune că Anatolia a constituit calea cea mai puţin apărată împotriva efectului distructiv al creştinismului asupra Imperiului Roman şi asupra civilizaţiei antice superioare, greco – romane.
            Pe timpul expansiunii culturii şi civilizaţiei romane, între anii 92 şi 192 d. Ch., Hierapolis a suferit o nouă reconstruire şi a trăit cea mai strălucită epocă pe timpul împăraţilor romani Antoninus Pius (138 – 161 d. Ch.), Marcus Aurelius (161 – 180 d. Ch.), Septimius Severus (193 – 211 d. Ch.) şi Caracalla (211 – 217 d. Ch.). Pe timpul acelei perioade de deplină afirmare, Hierapolis a primit chiar supranumele ,,Călăuza răsăritului”.
            Atunci când în 395 d. Ch. Imperiul Roman s-a separat în două state separate, oraşul a trecut în teritoriul şi epoca bizantină. În secolele de suveranitate bizantină, oraşul balnear şi de distracţii roman s-a dezvoltat enorm. În acea perioadă a devenit capitala provinciei (thema) Frigia şi centrul unui episcopat creştin.
            A urmat o epocă lungă de anonimat şi de conservare a tradiţiilor şi monumentelor trecutului. Aceasta a durat până după bătălia de la Manzikert (Malazgirt) din 1071 când populaţiile turcilor selciukizi au început să avanseze spre vestul Anatoliei, încetul cu încetul. Armatele selciukide au cucerit oraşul vecin, Laodiceea, în 1094 şi s-au stabilit în valea râului Lycos în vecinătatea extrem de apropiată a Hierapolisului. Bunei înţelegeri din 1097 limita despărţitoare între sultanul Kilijd – Arslan I-ul şi Bizanţ trecea printre Laodiceea şi Hierapolis.
            Victoriile cruciaţilor de la Niceea şi Dorileea au alungat spre est pe turcii selciukizi dar pentru un timp scurt. Din anul 1119 şi până la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii cruciadei a IV-a, ,,Cruciada ruşinii”, oraşul Hierapolis a constituit loc de dispută, de confruntări continue între bizantini şi turci. Ca oraş de frontieră Hierapolis a cunoscut grave depopulări şi distrugeri.
            În 1258 toate oraşele bizantine din zona Hierapolisului au intrat în posesie turcă selciukidă. La dezastrele produse de lupte şi de noii stăpânitori încă sălbatici, un cutremur de pământ din anul 1354 a produs o demolare quasitotală a monumentelor fostului ,,oraş sfânt”. Populaţia a emigrat spre alte zări deoarece nu mai există nici o speranţă pentru ajutor şi reconstruire. După mai bine de o mie cinci sute de ani, de la inaugurarea sa sub Eumenes al II-lea al Pergamului, Hierapolis şi-a sfârşit definitiv existenţa istorică. A intrat în lumea tăcută şi misterioasă a oraşelor dispărute, schelet frânt al unui trup viguros de altădată.
Vestigiile impresionante, destul de puţin degajate de arheologi, precum şi scrierile unor autori şi călători antici (Pansanias, Strabon, Nicates etc.) relevă că la Hierapolis cultul era îndreptat spre venerarea zeului Apollo a zeiţei Leto şi a lui Heracles, semizeul apelor salvatoare. Cultul zeiţei Leto se celebra într-o grotă aflată la circa 9 kilometri depărtare de oraş. După cele relatate de Pansanias această zeiţă era protectoarea munţilor. Ea îşi avea locul în munţi pentru că nu voia să fie deranjată de oameni. Simbolurile ei erau, leul, cerbul şi alte animale sălbatice. După mărturiile religioase ale vremurilor antice zeiţa era mult mai apreciată decât, un alt zeu bărbat. Aceasta deoarece în familie femeia avea un loc foarte important, iar femeia mai în vârstă a unei familii, era considerată drept şeful familiei.
            La Hierapolis zeităţile erau considerate ca imune la acţiunea otrăvitoare a gazelor din ,,Plutonium”. Tot aşa, se credea că zeii îşi duceau existenţa în singurătate, conform convingerii generale a populaţiei că: ,,Bărbatul cu cât se află mai departe de femeie cu atât este mai aproape de Dumnezeu”.
            În timpurile antice, ,,Plutonium” se numea caverna din care se scurgea un gaz toxic dominat de bioxidul de carbon. Caverna se găsea la sud – vestul Teatrului antic. Locul era propice pentru înscenarea unor ,,miracole” de către preoţii zeiţei Cibele (Cybele), zeiţa – mamă din Anatolia. Locul s-a numit la începuturi ,,Vizuina demonului” după care s-a numit ,,Plutonium”, adică ,,Micul vulcan” din iniţiativa interesată a preoţilor. Preoţii au profitat din plin de teama generată de forţele ostile, bănuite că-şi aveau sălaşul în adâncuri. Preoţii intrau în cavernă, îşi ţineau respiraţia un timp şi apăreau la suprafaţă nevătămaţi. Lăsau să se creadă că deţineau o superioritate în legăturile lor cu forţele misterioase şi că puteau stăpâni producerea unor ,,miracole”. Declarau că se află în relaţii cu Orcus, personaj ce simboliza moartea şi care producea gazul toxic prin intermediul demonilor. Influenţa preoţilor asupra poporului şi asupra bolnavilor creştea simţitor după unele demonstraţii la gura cavernei.
            ,,Vizuina demonului”, loc de emanaţii de gaze din adâncimea straturilor geologice, a dispărut în secolul al IV-lea a. Ch.. Gazele tot au ajuns la suprafaţă şi după astuparea principalei lor ieşiri, astupare produsă de un cutremur. Deşi emanaţia masivă a încetat, preoţii au păstrat tradiţia ,,Plutoniumului” şi a ,,miracolelor” până la dispariţia oraşului. Populaţia constatând că emanaţiile s-au diminuat a considera că ,,vizuina demonilor” a fost închisă de o stâncă.
            Puterile vindecătoare ale apelor au continuat să fie atribuite ca un apanaj al divinităţilor din numeroasele temple sau din bisericile care le-au luat locul.
            Pe lângă atributele de ,,Oraş sfânt” şi de ,,oraş sanatoriu”, Hierapolis îl avea şi pe acela al unui centru de amuzament. Anual aici se organizau festivaluri închinate lui Apollo. Festivalurile cuprindeau jocuri sportive diverse, întreceri de atletism, divertismente teatrale şi de muzică, lupte cu animale şi de gladiatori.
            Sportivii şi artiştii care câştigau concursurile anuale primeau premii în bani sau cadouri. Pe de altă parte erau imortalizaţi cu efigii imprimate pe medalii. Unora li se aşeza bustul în piaţa centrală a oraşului. Toate obiceiurile aveau asemănări cu cele de la festivalurile din oraşele greceşti cu tradiţie, cum ar fi Delfi sau Olimpia.
            Ca urmare a organizării şi succesului festivalurilor dedicate lui Apollo, oraşul s-a îmbogăţit cu temple şi cu alte amenajări arhitecturale legate de desfăşurarea întrecerilor sportive sau de spectacolele artistice. Cele mai multe informaţii despre sărbătorile şi festivalurile anuale de la Hierapolis s-au obţinut de pe medaliile inscripţionate emise între secolele al II-lea şi al III-lea d. Ch..
            Mărturiile materiale relevă importanţa de prim rang acordată cultului zeiţei Leto, mama zeităţilor Apollo şi Artemis. La festivalurile de la Hierapolis participau concurenţi şi spectatori din cele mai îndepărtate colţuri şi ale Imperiului Roman, inclusiv de la Roma. Cea mai mare reprezentare o aveau însă provinciile înconjurătoare sau ale Mediteranei de răsărit.
            Oraşul Hierapolis îşi datorează majoritatea covârşitoare a amenajărilor edilitare şi a construcţiilor perioadelor elenistice şi romane. De aceea planul său general a urmat principiile hipodamice, adică trasarea reţelei de străzi cu intersecţii în unghi drept. Numai o minoritate de cartiere amplasate pe pantele înconjurătoare nu au păstrat organizarea hipodamică.
            De la nord la sud oraşul era străbătut şi secţionat de o arteră impunătoare, lată de 13,5 metri şi lungă de aproximativ un kilometru. Constituia artera principală, împodobită de clădirile cele mai impozante şi aglomerată de viaţa comercială. Abundenţa apei din sursele naturale ale platoului a determinat întreţinerea unei vegetaţii bogate, ornamentale şi răcoroase, în întreaga aşezare. Totodată sursele de apă termală au determinat construirea a numeroase băi publice cu sau fără destinaţie curativă. Aceeaşi apă termală a înlesnit dotarea locuinţelor particulare cu băi private.
            Perioadele de bogăţie şi înflorire sau datorat nu numai bazelor de tratament ale oraşului ci şi faptului că el se afla pe drumuri comerciale importante de la estul la vestul Asiei Mici. Hierapolis s-a remarcat ca un centru religios de primă mărime atât în epoca politeistă cât şi în epoca creştină, începând cu vieţuirea Sfântului Filip pe aceste locuri şi terminând cu stabilirea unui scaun episcopal.
            Apărarea militară a ,,oraşului sacru” a progresat şi a evoluat continuu. Zidurile ce au aparţinu epocii elenistice au fost demolate datorită deteriorării lor în timpul cutremurelor de pământ. Au primit o constituţie mai solidă şi mai impresionantă în epoca administraţiei romane. Parcurgându-se multe secole şi multe alte cutremure, bizantinii au fost nevoiţi să reia refacerea şi consolidarea zidurilor antice. Aceasta mai ales când ameninţarea turcă selciukidă a crescut.
            Se poate observa că zidurile au fost reconstruite, etapal, pe diverse amplasamente, deoarece bulevardul principal continuă în afara ultimului aliniament, iar aspectul ultimelor fortificaţii este mai grosier.
            Poarta de la nord a incintei plasată pe axul străzii principale are trei arcade, asemănător unui arc de triumf şi este flancată de două turnuri rotunde. Pe poartă s-a găsit o inscripţie care aminteşte că poarta a fost dedicată împăratului Domitianus şi construită între anii 84 – 85 d. Ch.. În legătură cu acea inscripţie poarta a primit actualmente numele de ,,Poarta lui Domitianus”. La o oarecare distanţă de această poartă, tot în partea de nord a bulevardului central străjuieşte ,,Poarta Bizanţului” cu concepţie arhitectonică total deosebită şi mult mai redusă dimensional. Ea este amplasată spre interiorul oraşului şi este unită de cea dinainte printr-un tronson de stradă, numită de arheologi ,,strada lui Domitianus”.
            În capătul opus al bulevardului central, străpunge zidurile ,,Poarta de sud”.
            Toate edificiile fostului Hierapolis poartă amprenta rocii locale de culoare gălbui – roşiatică. Unele elemente decorative sau unele coloane sunt executate în marmură albă. O privire generală asupra vestigiilor ce au străbătut veacurile ne determină să le amintim pe cele mai importante şi mai bine păstrate: Marele teatru, Gimnaziul şi Agora sa, Biserica bizantină, Martiriorul Sfântului Filip, două bazilici romane, Marile băi de sud, strada principală cu colonade, strada lui Domitianus, Marile băi de nord, Agora comercială, zidurile de apărare de origine bizantină şi necropola exterioară de la nord.
            Între vestigiile Hierapolisului, mormintele din necropolă deţin o mare importanţă. Mormintele constituie marea fascinaţie a oraşului. Necropola este una dintre cele mai mari din Anatolia şi are trei subdiviziuni, cele de la nord, de la sud şi de la răsărit. O altă subîmpărţire a vastei necropole are la bază poziţia socială, a celor trecuţi în lumea umbrelor. Personalităţile importante, eroii şi oamenii din popor erau înmormântaţi separat.
            Există o diversitate de morminte amenajate din piatră care se clasifică în trei tipuri distincte aparţinând unor perioade istorice diferite. Există morminte ,,Tumulus”, morminte sarcofag (Lahit) şi morminte ,,tip casă” ce au aparţinut sfârşitului de epocă elenistică şi au continuat până în epoca creştină bizantină.
            Oraşul Hierapolis nu va mai renaşte dar curiozităţile geografice lângă care a dăinuit îi menţin amintirea şi îi asigură o mulţime de vizitatori, probabil mult mai mulţi ca în timpurile înfloririi sale.