vineri, 25 februarie 2011

ROMA - OTHO (MARCUS SALVIUS OTHO

Ani de viaţă  32 - 69 d.Ch.
Impărat roman  ianuarie - aprilie 69 d.Ch.
             Familia lui Otho era originară din Etruria, oraşul Ferentium, o familie veche şi respectată. Bunicul său fusese fiul unui cavaler roman şi al unei femei de condiţie umilă, libertă, sau sclavă. A avut însă favoarea de a creşte sub protecţia Liviei Drusilla Augusta, devenind senator, dar netrecând peste nivelul unei simple preţuiri.
            Tatăl său, Lucius Otho, a provenit dintr-o familie ilustră, după mamă, cu rude multe şi de rang mare. S-a bucurat de o mare iubire din partea lui Tiberius şi semăna atât de mult cu acesta, încât se bănuia că este fiul lui.
Lucius Otho a exercitat magistraturile oraşului cu foarte mare severitate, apoi demnitatea de proconsul al Africii şi alte comandamente extraordinare. A avut doi fii şi o fiică, cu Albia Terentia, o femeie de neam ilustru. Băieţii s-au numit Lucius Titianus şi Marcus. Fiica a fost logodită încă de minoră, cu Drusus fiul lui Germanicus, victima de mai târziu a lui Tiberius.
            Viitorul împărat Otho (Marcus) s-a născut la 29 aprilie anul 32 d.Ch. Incă din prima tinereţe s-a arătat atât de risipitor şi neastâmpărat încât, deseori, tatăl trebuia să intervină disciplinar, prin bătăi cu biciul.
            După moartea părintelui, care reuşea să-l mai ţină în frâu, s-a ataşat de o libertă bătrână şi aproape decrepită care i-a înlesnit apropierea de curtea imperială şi de Nero.
            Odată atins scopul, a reuşit foarte uşor să obţină primul loc între prietenii împăratului pervers, datorită asemănării de moravuri, dar şi datorită unor legături intime de detracaţi homosexuali, statornicite între ei.
            Alături de acel împărat nebun, Otho a ajuns un personaj foarte puternic şi influent. A devenit şi complice la planurile lui Nero de a-şi suprima mama. A contractat o căsătorie simulată cu Poppeea Subina, care era deja prietena lui Nero, femeie pe care a smuls-o de lângă soţul ei şi a dus-o, provizoriu, la casa sa.
            Până să o cedeze lui Nero, Otho s-a îndrăgostit de trecătoarea soţie şi nu s-a mai arătat dispus să o împartă cu împăratul. Diferendul s-a terminat prin îndepărtarea soţului îndrăgostit, aşa că Otho s-a trezit trimis la guvernarea Lusitaniei. Nero a socotit această măsură ca suficientă, deşi ar fi putut să fie radical ca şi în cazul altor oponenţi. Pedepsirea mai aspră asupra lui Otho, ar fi dat pe faţă toată comedia acelei căsătorii de formă. Povestea a ieşit totuşi la suprafaţă şi a făcut să circule distihul următor:
            Ştiţi de ce Otho a fost exilat pentru o falsă onoare ?
            Fiindcă-ncepuse a fi, pentru soţie, amant.
            Otho a administrat provincia timp de zece ani,în calitate de questor, arătând o rară moderaţie şi o un mare dezinteres. (58 ­ 68 d.Ch.)
            Ocazia de a se răzbuna s-a ivit atunci când Galba a acceptat să se aşeze în fruntea revoltei împotriva lui Nero. S-a asociat primul la planurile lui Galba, dar a început să-şi dorească domnia şi pentru el. Anturajul lui Galba l-a ajutat să câştige cu linguşiri şi daruri tot mai mulţi adepţi. Căuta cu predilecţie prietenia gărzilor, dar şi a militarilor în general.
            Având în vedere vârsta înaintată a lui Galba, spera ca urcarea sa la tronul Romei să fie cât mai apropiată în timp. Când a văzut însă că altul trebuia să moştenească pe Galba, tânărul Piso, s-a hotărât să recurgă la violenţă. Nu vroia să piardă tronul, pentru că nu putea să mai amâne pe creditorii care-l asaltau. Numai tronul de împărat îl putea salva de datoriile contractate.
            Declamarea lui Lucius Calpurnius Piso Frugi Lucinianus, drept moştenitor imperial şi drept coregent, s-a anunţat la senat în ziua de 10 ianuarie 69 d.Ch. Cu câteva zile înainte, Otho luase o sumă de un milion de sesterţi de la un sclav pentru a-i obţine un post de intendent. Cu acei bani a reuşit cumpărarea ultimelor forţe praetoriene, forţe care să se revolte, să-l declare pe el împărat şi să-l suprime pe Galba, împăratul mult prea sever, milităros şi strâns la pungă.
Dinar - Otho
            Planul a mers exact cum şi-a dorit. Galba a fost ucis şi ciopârţit în mijlocul forumului, iar nevinovatul Piso a avut aceeaşi soartă (15 ian. 69 d.Ch.). Spre seară, Otho s-a prezentat în senat şi a făcut o expunere scurtă, în care s-a lamentat că a fost constrâns de mulţime să primească domnia, dar s-a angajat că va conduce după voinţa generală.
            Pe lângă salba de felicitări şi linguşiri adresate de plebe, a scandat şi numirea sa drept  Nero, apelativ pe care nu l-a refuzat. Dorea să le fie tuturor pe plac. Apelativul i-a plăcut, aşa că în diplomele şi în primele scrisori pe care le-a trimis în provincii a adăugat la semnătură numele de Nero. A permis reaşezarea portretelor şi statuilor lui Nero la loc de cinste şi a chemat pe procuratorii şi liberţii acestuia să ocupe funcţiile pierdute.
            Prima grijă i-a fost să ceară senatului 50 de milioane de sesterţi pentru terminarea palatului început de Nero, Domus Aureus . Cu numai cincisprezece zile înainte de proclamarea lui Otho ca împărat, pe 15 ianuarie 69 d.Ch., se declanşase revolta legiunilor din Germania cu Vitellius în frunte,omul dispreţuit de Galba.
            A trebuit să acţioneze imediat pe mai multe căi. Pe de o parte a propus senatului să trimită o delegaţie la Vitellius şi să-i explice că s-a confirmat deja un împărat, îndemnându-l la linişte şi unire. Pe de altă parte, prin soli şi prin scrisori, i-a oferit lui Vitellius asocierea la domnie şi pe fiica sa de soţie.
            Războiul a devenit însă de neevitat. Vitellius trimisese înainte, spre peninsulă, trupe şi comandanţi care se apropiau cu fiecare zi.
            Otho a început războiul cu voiciune, dorind să dea lupta cât mai repede. Nu a elaborat nici-o strategie pentru confruntare. Nu gândea decât să scape de situaţia de nesiguranţă şi spera ca bătălia decisivă să se dea înainte de venirea lui Vitellius. La rândul lor, trupele doreau şi ele să înceapă confruntarea în cel mai scurt timp.
            Otho nu a luat parte la operaţiile de luptă conduse de fratele său, ci a stat la Brixellum, pe fluviul Pad, la sud de teatrul de confruntare. In trei lupte de mică importanţă, în apropiere de Alpi şi într-un loc numit castor, legiunile sale au fost învingătoare. In schimb, în ultima şi cea mai mare bătălie, la Bedriacum, forţele sale au fost înfrânte prin înşelăciune. Induse în eroare că se plănuieşte o împăcare, o parte din trupele sale au ieşit din tabără relaxate, ca şi cum urmau tratativele de pace. Tocmai când cele două părţi au început să se salute s-a produs atacul prin surprindere al armatelor germane, fidele lui Vitellius.
            Deşi după înfrângere lui Otho îi mai rămăseseră trupe pentru ripostă, iar altele îi veneau din Dalmatia, Panonia şi Moesia, el a renunţat la luptă gândindu-se direct la moarte, la sinucidere. Unele izvoare justifică această hotărâre ca pornind de la raţiuni înalte, raţiuni de protejarea poporului roman şi a legiunilor de la un masacru pe care le-ar fi adus sângerosul război civil (aşa a apreciat Suetonius).
            Un om ca el, care asistase cu sânge rece la moartea camaradului său de revoltă şi care toată viaţa se comportase fără vigoare, fără ţeluri înalte şi chiar fără ruşine, nu poate să se fi transformat într-o clipă. Probabil a avut o cădere psihică, sau vreo prezicere i-a anihilat hotărârea de luptă. De altfel, Otho nu a fost niciodată un luptător, ci numai o haimana abilă şi trândavă.
            Moartea şi-a pregătit-o cu mare meticulozitate. Şi-a luat rămas bun de la frate şi de la fiul acestuia şi apoi de la prieteni, sfătuindu-i să ia fiecare hotărârea pe care o crede de cuviinţă.
            A scris două scrisori de consolare, una surorii sale şi cealaltă unei femei din anturajul lui Nero, cu care vroia să se căsătorească. A ars toate scrisorile pe care le avea de la diverse persoane pentru a nu le periclita situaţia viitoare. Seara a încheiat-o distribuind oamenilor din casă toţi banii pe care îi avea în numerar. Camera de culcare a rămas deschisă până târziu şi a primit pe toţi care au vrut să-l viziteze. Şi-a pregătit două pumnale cu lama bine verificată, dintre care unul a fost aşezat sub perne.
            Considerândd că toate şansele erau pierdute, la începutul serii a zis:”  Să adăugăm vieţii şi această noapte”.
            A dormit adânc, iar în zori s-a străpuns cu o singură lovitură în zona inimii. Moartea i-a fost demnă. După dorinţa sa, înmormântarea s-a făcut repede.
            Era în al 38-lea an al vieţii (32­69 d.Ch.) şi într-a nouăzeci şi cincea zi de domnie. (ianuarie ­ aprilie 69 d.Ch.)
            Se spune că era un om scund, cu picioare urâte şi încovoiate, dar de o eleganţă femeiască. Toate apucăturile şi aranjamentele exterioare se armonizau cu înclinaţiile lui spre perversiune. Era chel şi purta perucă foarte bine aranjată pe cap. In fiecare zi îşi rădea faţa. De când începuseră să-i crească perii, obişnuia s-o frece cu pâine muiată pentru ca să nu aibă niciodată barbă.
            Nu era primul ucigaş de monarh din istoria de scurtă durată a monarhiei, dar a fost cel care a declanşat forţa oarbă a ostaşilor, cărora li s-a creat convingerea că pentru avantaje, sau bani, pot ucide sau ridica împăraţi. Creând acest precedent, Otho a influenţat profund negativ evenimentele istorice ulterioare. Prezenţa lui pe tron a constituit o ruşine pentru monarhie şi pentru Roma.
            Se pare că umbra oşteanului Galba l-a urmărit în scurtele zile de domnie, turburându-i bucuriile şi somnul, dar nici soarta nu l-a iertat. Şi nici nu putea să-l ierte.