marți, 7 decembrie 2010

ISTANBUL - RUINELE SAMSON

Numai bunăvoinţa paznicului de la biserica Sfânta Irina poate permite accesul printre ruinele misterioase ale ruinelor Samson, ruine la care încă este interzis accesul publicului. Le se desfăţoară într-un spaţiu deschis dintre biserica Sfânta Irina şi falnica ei vecină Sfânta Sofia.
Nu se cunosc multe lucruri despre aceste vestigii triste. Singurele săpături incomplecte de decopertare s-au întreprins cu şase decenii în urmă, în 1946. Atunci s-au degajat din straturile de pământ şi moloz, coloane şi diferite încăperi cu zidărie ciuntită. Se bănuieşte că edificiul a fost construit special între cele două mari biserici ale Constantinopolului, fiind probabil legat de ele, cu culoare sau cu subterane. Se ştie totuşi că a suferit şi el devastările revoluţiei Nika ,din anul 532 e.N, şi că a fost reconstituit de Justinian. Ceea ce se poate afirma şi constata acum, este faptul toate vestigiile Samson aparţin sec.al 6-lea e.N, secolul lui Justinian şi că prin amploarea şi poziţia lor trebuie să fi avut mare importanţă în acele timpuri. Interzicerea pătrunderii publicului trebuie legată de aşteptările prezumate de viitoare săpături lămuritoare, dar şi de necesitatea unor lucrări serioase de protecţie, înainte de punerea în valoare a monumentului. Mărturii scrise despre aceste locuri ascunse ale vechii capitale nu s-au descoperit, dar viitoarele investigaţii arheologice pot aduce lămuriri surprinzătoare. Oricum din ceea ce s-a decopertat până acum se poate deduce că este vorba de un edificiu cu dimensiuni impozante. Funcţiunea lui nu poate fi încă lămurită.

ISTANBUL - MOSCHEEA NURUOSMANIYE

Foarte impozantă şi aproape impresionantă, Moscheea Nuruosmaniye trebuia să încoroneze cea de a doua colină a Constantinopolului. Mica şi mai vechea Moschee Atik Ali Paşa ocupa deja terenul. Pentru a se evita demolarea aceleia s-a ales o suprafaţă ceva mai joasă.
Arhitectul Simeon Kalfa, grec de origine, a început lucrările în 1748, sub domnia sultanului Mahmud I-ul şi le-a terminat sub domnia lui Osman al III-lea, în 1755.
            Sultanul a numit-o Nur-u, adică  “lumina sacră”, de unde a derivat numele popular de Nuruosmaniye
            Este unul dintre edificiile religioase realizate în stilul baroc şi rococo otoman, cu numeroase ornamente şi broderii prelucrate creativ de experţii otomani. Prin munca lor au creat, spre exterior, ornamente artistice incomparabile. Edificiul are o cupolă înaltă de 43 de metri şi încadrată de două minarete zvelte, cu câte două balcoane (sherefes)  Cupola este unică şi nu se sprijină pe nici un pilastru interior, ci pe patru mari arcuri cu diametru de 25 de metri. Are particularitatea de a fi una dintre cele mai mari din Istanbul. In vârful minaretelor sunt fixate semiluni din piatră.
Curtea are formă de potcoavă cu o latură rotunjită, încercuită de mici cupole, ceea ce îi dă un aspect original. Nu era prevăzută cu fântână centrală pentru abluţiuni rituale.
            In interior mihrabul şi mimberul sunt lucrate în piatră, iar la loja sultanului (hunkar mahfili) plasată în colţul de nord-est al sălii de rugăciune se ajunge printr-o rampă exterioară. Reliefurile şi mulurile mihrabului au un stil deosebit de tradiţia otomană. Existenţa multor ferestre oferă o lumină naturală de excepţie, fapt ce a dus la numele final de „ lumina sacră a lui Osman” (Nuruosmaniye). Majoritatea caligrafiilor ce ornează interiorul au fost executate de caligrafii Ali Efendi din Bursa, Seyyid Abdulhalim şi Fahrettin Yahya. Moscheea a dat numele său cartierului înconjurător şi porţii apropiate de intrare dinspre răsărit a Marelui Bazar.
Apropierea de intrarea în Marele Bazar, lângă intrarea în strada acoperită şi strălucitoare a bijutierilor şi vecinătatea unor caravanseraiuri, a constituit oportunitate valoroasă. In jurul edificiului s-au construit două şcoli (dintre care cea din sud-vest a dispărut), o cantină pentru săraci (imaret), mausolee şi, mai ales, trei rânduri de magazine ce înconjoară platforma, Magazinele, care funcţionează şi astăzi, au dat naştere unor noi străduţe. Inchirierile aduceau bani pentru întreţinerea moscheei, a aşezămintelor alăturate şi a săracilor comunităţii. Medresa originală are un portic şi încăperi ce înconjoară o curte centrală. Cantina săracilor se compune dintr-o curte, o bucătărie şi o sală de mese. Medresa şi cantina sunt transformate astăzi în tr-o şcoală religioasă coranică. In preajmă se află şi mausoleul mamei sultanului Osman al III-lea, Sehsuvar Valide Sultan, precum şi o fântână publică.
Datorită dotărilor înconjurătoare ea a devenit un complex religios, numit în limba turcă külliye, asemănător multor moschei imperiale. De aceea complexul se numeşte, în întregul său, Nuruosmaniye Camii. Prin arhitectura sa occidentalizată, el constituie o cotitură în arhitectura otomană, dar a şi păstrat trăsături splendide de altă dată.
Complexul Nuruosmaniye dispune şi de o bibliotecă cu cupolă, în care se conservă mii de manuscrise, între care sunt cuprinse şi colecţii aparţinătoare sultanilor.
Spre sud-vest de complexul Nuruosmaniye se înalţă Coloana lui Constantin (Çemberlitaş).


ISTANBUL - BISERICA SFANTA IRINA

Una dintre venerabilele biserici bizantine, păstrate şi martirizate sub stăpânirea turcă, este Biserica Sfânta Irina (biserica Păcii Divine), nume care poartă gândul imediat la împărăteasa Irina (797-802), o înţeleaptă şi aprigă femeie, aproape deloc pacifistă.
Biserica aparţine epocii lui Constantin cel Mare, fiind ridicată în anul 324 e.N pe locul unui templu grecesc dedicat zeiţei Afrodita. Până la construirea primei biserici Sfânta Sofia, Biserica Sfânta Irina a deţinut poziţia fruntaşă, ocupând demnitatea de catedrală a Constantinopolului. Incepând cu anul 360 e.N a pierdut această calitate, odată cu construirea primei biserici Sfânta Sofia. Cu toate acestea, în anul 381 e.N, tot ea a adăpostit cel de al doilea conciliu ecumenic, pe timpul împăratului Theodosius I-ul (379-395 e.N). Cele două biserici au format principalul ansamblu eclesiastic al Patriarhatului de Constantinopol.
Revolta „Nika“, din anul 532 e.N, s-a manifestat devastator pentru Constantinopol. In câteva zile de groază, o mulţime de monumente ale oraşului s-au prefăcut în scrum, iar unele s-au năruit. Rebelii, care probabil încă nu erau pătrunşi cu toţii de creştinism, s-au abătut cu sălbăticie şi asupra bisericilor.
Alături de biserica Sfânta Sofia din cea de a treia generaţie, a fost vandalizată şi biserica Sfânta Irina. Justinian s-a îngrijit să le construiască pe amândouă. Biserica Sfânta Irina a avut parte de o renovare generală şi de o transformare în bazilică cu două cupole, ceea ce era o noutate. Prin planul său reprezintă unul dintre primele exemple de tranziţie de la planul basilical, la planul în cruce greacă. In locul bisericii Sfânta Sofia vandalizate s-a ridicat cea mai spectaculoasă biserică a tuturor timpurilor, cea pe care o putem vedea şi astăzi.
După cum o demonstrează compararea planurilor şi a elevaţiilor celor două biserici surori, structura Sfintei Irina prefigura pe cea a Sfintei Sofia, care urma să ridice pe cele mai înalte trepte ale vremii soluţiile tehnice de aici.
In urma unui cutremur din anul 740, monumentul a suferit grave distrugeri, aşa că împăratul bizantin Leon Isaurianul a restaurat-o în plină perioadă iconoclastă. Ca urmare decorarea ei interioară a avut de suferit, devenind foarte sobră. Forma ei actuală aminteşte de arhitectura sec. al 8-lea şi este singura biserică bizantină care a păstrat atriumul original.
 Structura basilicală de la parterul locaşului este acoperită de două cupole şi se termină la răsărit cu o absidă circulară la interior şi poligonală, cu cinci laturi, la exterior. Numai una dintre cupolă este atât de înălţată încât poate fi observată din ecterior, cealaltă având o acoperire de capotă aplatizată. Absida este străpunsă de trei mari ferestre cu partea de sus în plin cintru. Marea cruce din mozaic pe fond de aur care ornează absida, acolo unde tradiţia bizantină plasa imaginea Theotokos (cea care a dat naştere lui Dumnezeu), este o mărturie remarcabilă a artei iconoclaste. De altfel, pe pereţi, în cupola centrală, şi în nartex, sunt vizibile alte fragmente de acoperământ mozaical din aceeaşi perioadă. Nave laterale înguste sunt demarcate de coloane fine, desupra cărora se extind galeriile pentru femei, galerii ce urmăresc conturul zidăriei masive, cu intrânduri sub magnifice arcuri ce susţin cupola principală.
In curtea din faţa nartexului dăinuie un sarcofag de porfir cu dimensiuni ieşite din comun, din epoca împăratului Constantin I-ul cel Mare, asemănător cu cele expuse între intrările în Muzeul de Arheologie. De altfel, de jur împrejurul său au rezistat şi resturile anticului templu al Afroditei.
In urma cuceririi turceşti Biserica Sfânta Irina a fost cuprinsă în interiorul zidurilor ce apărau Palatul Topkapî, fiind folosită ca arsenal, nu ca moschee. Se pare că numai pentru o perioadă relativ scurtă biserica a fost transformată în moschee de către Ahmed al III-lea (1703-1730), dar la începutul secolului următor Fethi Ahmed Paşa a transformat-o în muzeu.
Colecţiile muzeale strânse în ea au luat drumul Muzeului Arheologic în anul 1875, în locul acelora instalându-se un muzeu militar, până prin anul 1950. Acum biserica martiră este folosită tot ca spaţiu muzeal, în care se organizează expoziţii ocazionale. Din anul 1972 a început a servi ca sală pentru concerte de muzică simfonică datorită acusticii sale excepţionale. In fiecare an, între jumătatea lunii iunie şi cea a lunii iulie, în biserică se desfăşoară Festivalul Internaţional de Muzică Clasică.
In 1987 în Sfânta Irina s-au aniversat 1200 de ani de cel de al doilea Conciliu de la Niceea (Iznik), menit să pună capăt conflictului politico-religios provocat de iconoclasm.
In afara zilelor când sunt găzduite expoziţii sau concerte, biserica nu este deschisă accesului public şi nici spaţiile adiacente.  Cu un argument tare, sub forma veşnicului bacşiş, cei perseverenţi se bucură de atenţia paznicului şi li se deschid porţile metalice ale incintei. Odată trecuţi dincolo se bucurat de cea mai deplină înţelegere. O astfel de infiltrare în locuri interzise stimulează plăcerea vizitatorului făcându-l să se simtă o persoană privilegiată. Liniştea veacurilor cuprinse în locaş a face ca paşii intruşilor să trezească umbre nebănuite ale unei lumi apuse, să simtă veşnicia unei civilizaţii strălucite.