miercuri, 24 noiembrie 2010

ISTANBUL - ISLAM şi MOSCHEE

De fapt ce este Islamul şi care sunt atributele unui sanctuar al său, ale unei moschei?
Ca religie Islamul este un ansamblu de doctrine şi proceduri revelate de Mahomed şi înscrise în cartea Sfântă numită Coran. Ele s-au impus prin acţiunea şi darul convingerii datorat lui Mahomed, ajungând să cuprindă spiritul a aproape un miliard de oameni în zilele noastre. Apropiat de iudaism şi de creştinism, Islamul rămâne totuşi o replică şi o copie rudimentară a celor două credinţe mai vechi. De altfel, din incultură nu se putea naşte o spiritualitate superioară.
Musulmanul crede în lumea viitoare şi în reîncarnare, iar Coranul are 114 capitole, numite „sure“, compuse din 6666 de versete, număr satanic pentru credincioşii creştini. Coranul a împrumutat de la creştinism pe cei doi Arhangheli, pe Gabriel, prin intermediul căruia Mahomed a primit revelaţiile şi pe Mihail, care a transmis voinţele divine pe pământ. Printre profeţii care l-au precedat pe Mahomed, au fost recunoscuţi de Islam: Adam, Noe, Abraham, Moise şi Iisus. In Islam nu există sacramentele botezului şi a primei comuniuni.
Această religie se bazează pe cinci reguli, considerate drept „cele cinci comandamente“ ale sale: credinţa, rugăciunea, pomana (milostenia), postul şi pelerinajul.
Primul comandament sau, mai bine zis, prima poruncă cere ca musulmanul să creadă fără nici o îndoială în divinitatea Dumnezeului său, adică a lui Allah şi în profeţia lui Mahomed: „Nu există decât un Dumnezeu, iar Mahomed este reprezentantul său pe pământ“.
Cea de a doua poruncă cere credinciosului să facă cinci rugăciuni pe zi după reguli speciale. Din minaretul moscheii muezinul face apelul la rugăciune: prima în zori, a doua la mijlocul zilei, a treia după-amiază, a patra seara şi a cincia noaptea.
In chemarea sa muezinul strigă:
„Allah este atotputernic.
Eu adeveresc că nu există alt Dumnezeu decât Allah.
Eu adeveresc că Mahomed este profetul lui Allah.
Veniţi la rugăciune.
Veniţi la mântuire.
Allah este atotputernic.
Nu există alt Dumnezeu decât Allah“.
Fiecare rugăciune este precedată de o abluţiune (spălare rituală) pe timpul căreia credinciosul se spală pe picioare, pe mâini, pe faţă, pe urechi, pe gât şi pe coate. Acest act purifică corpul iar rugăciunea sufletul său.
Musulmanul poate să-şi îndeplinească rugăciunea în orice loc doreşte, cu excepţia rugăciunii de la mijlocul zilei de vineri, care trebuie făcută în moschee. Acea rugăciune principală a săptămânii corespunde slujbei de duminică la creştini. Cei care sunt împiedicaţi de muncă nu pot renunţa, pot înlocui rugăciunea sau rugăciunile pierdute ziua prin cea de noapte. Persoanele vârstnice, sau cu handicapuri fizice, care nu pot să se prosterneze, pot să-şi rostească rugăciunile din poziţia aşezată.
Pentru a se ruga, credinciosul se întoarce către Mecca, adică către sud-est în Turcia. Stă în picioare, se apleacă, se prosternează şi îşi lipeşte fruntea de covorul rugăciunii, se ridică şi repetă aceleaşi mişcări. O rugăciune poate dura aproximativ între zece şi douăzeci şi cinci de minute.
Cea de a treia poruncă cere fiecărui musulman care nu are datorii şi a câştigat destul pentru propria viaţă, să de pomană săracilor, văduvelor sărace, sau orfanelor. Pomana trebuie să reprezinte a patruzecia parte din câştigul anual.
Cea de a patra poruncă este postul, copiii şi călătorii fiind exceptaţi. Luna postului se numeşte Ramadan şi este cea de a noua lună a calendarului arab. Pe timpul Ramadanului, între răsăritul şi apusul soarelui este interzis mâncatul, băutul şi contactul sexual. Postul îl obişnuieşte pe musulman cu controlul propriului corp şi îi aminteşte de suferinţa celui sărac.
La sfârşitul Ramadanului urmează o sărbătoare de trei zile, numită în Turcia, Şeker Bayrami. Pe timpul acesteia se poartă haine noi, se fac vizite la părinţi şi prieteni, se servesc mâncăruri şi prăjituri. După rugăciunea de dimineaţă, familiile vizitează mormintele celor apropiaţi.
Cea de a cincia poruncă cere credinciosului mahomedan ca măcar odată  în viaţă să facă un pelerinaj la Mecca. Pelerinajul trebuie făcut până la sfârşitul a două luni după Ramadan. Pelerinii se îmbracă uniform, fapt ce aminteşte tuturor că orice fiinţă umană este egală în faţa lui Dumnezeu.
In străfundurile Islamului există multe alte prevederi cu caracter obscurantist despre poligamie, despre poziţia slugarnică şi lipsită de libertate a femeilor, despre supunere şi claustrare familială, despre lupta împotriva necredincioşilor, despre sacrificiu, despre multe altele care par stupide sau sălbatice celor din credinţele mari ale lumii. Norocul poporului turc a fost apariţia în istoria sa a marelui reformator Mustafa Kemal supranumit Atatűrk (1881-1938) care a transformat Turcia într-un stat laic, stat în care obscurantiştii rar mai au curajul să scoată capul sau să ridice pretenţii. Garantul laicităţii statului turc este armata sa, prin comandamentul său central.
Tipul de sanctuar al Islamului este moscheea. Stilul tuturor moscheilor s-a identificat cu locuinţa lui Mahomed de la Medina, care era formată din mici încăperi de locuit ce înconjurau curtea. Desigur că pe parcursul timpului construcţia moscheilor s-a stilizat puternic, conturând o arhitectură deosebită de cea de la începuturi, care a rămas reprezentată numai prin simboluri. Moscheea mai este şi locul reuniunilor politice sau sociale şi adăpostul credinciosului lipsit de locuinţă. Ca şi în cazul bisericilor creştine, între teorie şi realitate s-au produs rupturi de-a lungul istoriei.
Din punct de vedere constructiv moscheile s-au despărţit în două tipuri generale: cele cu curtea descoperită, pentru ţările calde şi cele acoperite pentru ţările mai reci. Dominaţiei otomane i se datorează dezvoltarea moscheilor cu plan ce cuprinde o cupolă centrală, stil care a atins perfecţiunea pe timpul domniei sultanului Soliman I-ul Magnificul, în sec. al 16-lea, şi datorită talentatului arhitect Sinan (1490-1588).
Longevivului arhitect Mimar Sinan i se atribuie ridicarea a peste 80 de mari moschei şi a 50 de moschei mai mici, alături de numeroase şcoli, spitale, poduri, apeducte şi băi turceşti, în total peste 320 de clădiri, dintre cele mai frumoase. Sinan a reprezentat un reper de cea mai mare valoare în istoria culturii turce.
Mimar Sinan, numit simplu Sinan, sau arhitectul Sinan, s-a născut la 15 aprilie 1490 la Kayseri (fosta Cesareea), în Anatolia şi a murit la vârstă foarte înaintată, la 17 iulie 1588, la Istanbul. De origine armeană el a devenit creatorul arhitecturii clasice otomane prin sinteza modelelor de moschei din Orientul Mijlociu şi Apropiat, cu experienţa şi grandoarea construcţiilor bizantine.
Moştenind, pe de o parte, liniile arhitecturii turcilor selciukizi din sec. 11-12, linii împrumutate de aceia din Orientul Mijlociu persan, trăsăturile şcolii de Bursa, din sec. 14-15, şcoală formatoare a moscheilor otomane, şi viguroasa arhitectură bizantină, cu exemplul central Sfânta Sofia, el a încercat să depăşească modelele. Odată cu el se asistă la instaurarea unor noi reguli arhitectonice în arhitectura otomană, reguli care s-au tradus prin transformarea progresivă a volumului cubic în volum semisferic tăiat în faţete. Treptat şi cu măsură, a introdus în numeroasele moschei construite, un joc de contra-cupole din ce în ce mai sofisticat. Sinan a reuşit să obţină un spaţiu interior foarte luminos, făcând să se retragă coloanele din ce în ce mai spre periferiile spaţiilor.
Şcoala de arhitectură de la Constantinopol, sau Sinaniană, a marcat apogeul arhitecturii otomane, reprezentând aproape tot ce a putut da mai valoros acea lume necizelată.
La exterior Sinan a folosit o împletire savantă de volume destinate a crea un efect de supleţe şi uşurinţă a zidăriilor, precum la Sűleymanie. La interior decorarea cu ceramică geometrică şi florală a devenit din ce în ce mai elaborată.
In jurul vârstei de 22 de ani tânărul armean s-a convertit la mahomedanism şi a intrat în serviciul sultanului având cunoştinţe de zidărie şi dulgherie de la tatăl său. Mai târziu, după vârsta de 25 de ani a făcut parte din corpul ienicerilor. Pe parcursul anilor petrecuţi în armată s-a perfecţionat în arta zidăriei, devenind şeful constructorilor în piatră şi al construcţiilor de război. La începutul carierei militare a activat un timp la palatul lui Ibrahim Paşa aflat şi astăzi pe marginea Hipodromului, vis-a-vis de Moscheea Albastră. Timpul petrecut la acel palat l-a folosit din plin ca ucenicie de înaltă calitate. Soarta a decis ca acesta să fie singurul palat de demnitar otoman construit din piatră şi cărămidă care să străbată secolele de până la noi. Acum, este bine reamenajat şi consolidat pentru a adăposti Muzeul de artă turcă şi musulmană. Este o zidire care a străbătut cu tenacitate drumul lung, de la mândrie, la mizerie, şi apoi la renaştere.
In cursul anului 1539, la vârsta de 49 de ani, Sinan a primit demnitatea de şef al arhitecţilor imperiali din partea celui mai glorios sultan, Soliman I-ul Magnificul.
Importanţa lui Mimar Sinan, arhitectul imperial care a avut fericirea să dispună de resurse practic nelimitate pentru a-şi exprima talentul, provine în primul rând din încercarea sa, pe tot parcursul vieţii, de a se apropia de perfecţiune. A mai rămas important pentru numeroasele lui inovaţii în metodele de construcţie, dar şi pentru geniul cu care a condus arhitectura otomană „clasică“ la apogeu. Sinan a influenţat considerabil pe arhitecţii ce i-au succedat, printre care şi Sedefkar Mehmed Ağa, elevul său, care a construit la cererea sultanului Ahmed I-ul, Moscheea Albastră. Sinan a ştiut să alăture seninătăţii mobile a clasicismului otoman o imaginaţie creatoare de o bogăţie inegalabilă. Arhitectura otomană a terminat prin el procesul de sinteză a diferitelor surse de inspiraţie, trecând în faza de căutări a perioadei clasice. Utilizarea simplă şi clară a cupolei, element foarte important în arhitectura monumentală, şi a sistemului său de portanţă, transformarea cupolei în nucleul arhitecturii monumentale este o contribuţie majoră a arhitecturii otomane la arhitectura mondială.
La Istanbul se mai învaţă, pe de altă parte, că moscheile se împart şi după criteriul ctitorului. Există moschei „imperiale“, construite de sultani, sau de către membri ai familiei dinastice şi  moschei simple, construite de personaje particulare. Moscheile „imperiale“ sunt construcţii ample, dotate cu două sau mai multe minarete, construcţii ce înglobează curţi, sau pământuri sfinte, unde sunt înhumaţi sultanii ctitori sau apropiaţii lor. Acestor moschei măreţe li s-au adăugat ca anexe şcoli coranice, biblioteci, spitale, cantine publice pentru săraci, băi turceşti (hammam), ospicii, etc. In ele se găsesc loji imperiale, unde sultanii şi haremul lor îşi făceau rugăciunile.
Moscheile simple au dimensiuni mai mici şi dispun, în general, numai de un singur minaret. Alături au o grădiniţă sau o mică curte, unde, în principiu, se afla mormântul ctitorului. Curtea precedă sala de rugăciune.
La toate moscheile turceşti în mijlocul zidului de sud-est îşi află locul altarul, numit mihrab, de unde imamul conduce serviciul religios de cinci ori pe zi. La dreapta mihrabului este situat amvonul numit mimber. Acesta este alcătuit dintr-o scară de piatră, sau de marmură, cu balustrade robuste care conduce spre un tron oficial. In mod curent, în partea de jos a scării accesul este oprit de o draperie, iar tronul se sus este lipit de zidul mihrabului.
In faţa amvonului, a mimberului, spre interiorul spaţiului de rugăciune de sub boltă, se găseşte strana, un spaţiu dreptunghiular acoperit, dar cu zidurile deschise. De acolo muezinul recită cu voce tare rugăciunile care precedă slujba. Tot din acelaşi spaţiu, muezinul intonează cântările religioase.
In partea opusă stranei, pe cealaltă parte a spaţiului interior, se află alt amvon, aşezat oarecum simetric faţă de strană în raport cu axa moscheii. De acolo imamul vorbeşte practicanţilor înainte de rugăciunea de vineri.
La extrema sud-estică a zidului cu mihrab, în direcţia Mecca, este plasată loja sultanului, din care el se ruga împreună cu cele 4 soţii legitime. Loja sultanului poate fi găsită numai în moscheile imperiale şi este înconjurată de un grilaj ornamental, eventual aurit, din care sultanul putea vedea interiorul moscheii, dar nu putea fi văzut de credincioşii de rând.
De jur-împrejurul moscheilor, înconjurând ca o potcoavă spaţiul de sub boltă, sunt prevăzute galerii, sub formă de portic, rezervate numai femeilor. Bărbaţii au dreptul de a se ruga în spaţiul central al moscheii.
Moscheea imperială, este precedată de o curte interioară patrulateră, în centrul căreia este plasată Fântâna ablaţiunilor. De jur-împrejur această curte este înconjurată de un portic cu coloane acoperit de semibolţi sferice, atât de dragi lumii persano-arabe. In exteriorul moscheii şi a curţii interioare există o altă suprafaţă afectată locaşului, spaţiu numit curtea exterioară. De cele mai multe ori în curtea exterioară se găsesc mormintele sau mausoleele sultanilor şi ale altor rude sau apropiaţi.
Un călător neavizat caută cu privirea curtea exterioară la moscheile imperiale. In trecut acestea au fost delimitate, dar în prezent ele sunt reprezentate de suprafeţe deschise ce înconjoară sancuarul şi pe care sunt construite unele anexe bătrâne ale moscheei (mausolee, medrese-şcoli coranice, băi-hammam, biblioteci, cantine pentru săraci, spitale, ospicii, etc.) O mare parte din construcţiile vechi ce acopereau fosta curte exterioară a moscheilor imperiale, au dispărut, sau sunt folosite în prezent pentru alte destinaţii.