sâmbătă, 6 noiembrie 2010

TRUPE DE ELITA - CAVALERIA PARTILOR - SURENA

După prăbuşirea sub loviturile lui Alexandru cel Mare vastele teritorii ale statului imperial persan au parcurs o lungă perioadă de convulsii, în cea mai mare parte sub conducerea elenistică a Regatului Seleucid (întemeiat de diadohul Seleucos).
Parţii, o populaţie cu obiceiuri nomade din partea nordică a fostului imperiu persan, au reuşit să reconstituie un alt mare stat de factură persană după scurgerea a două secole (anul 129 eA). Mai puţin vast decât regatul imperial al ahemenizilor, acesta se întindea din actualul Afganistan până la Eufrat şi controla toate drumurile comerciale ale vremii, dintre lumea mediteraneană şi Extremul Orient.
Deveniţi stăpânii Orientului Apropiat, romanii au încercat fără succes să depăşească frontiera Eufratului. Expediţia condusă de triumvirul Crassus, contemporan al lui Caesar, s-a terminat cu dezastrul de la Carrhae, din anul 53 eA. Mai târziu, Augustus s-a limitat de a organiza solid acea frontieră a imperiului său. Totuşi, după mai mult de un secol şi jumătate, împăratul Traian a reuşit să anexeze Mesopotamia stăpânită de parţi, între 115-117 e.N. Ajungând în apropierea Golfului Persic, Traian a privit visător la orizonturile aride dinspre răsărit gândind la o cucerire asemănătoare cu cea a lui Alexandru cel Mare. Visurile i-au fost sfâşiate de destin la foarte scurt timp pe drumul de întoarcere spre Roma.
Urmaşul său, Hadrianus a abandonat imediat provincia Mesopotamia considerând-o o pradă prea îndepărtată şi costisitoare. Eufratul a rămas limita dintre lumea apuseană şi cea răsăriteană.
Din punct de vedere cultural statul parţilor a fost cosmopolit, regii arsacizi înclinând voluntar spre un oarecare filoelenism, dar acesta nu se manifesta decât la suprafaţă. Statul lor era în esenţă rural şi feudal. Suveranul, care foarte adesea parvenea la tron printr-un paricid sau un fratricid, era înconjurat de o nobilime puternică care se implica în crizele dinastice succesive. In ochii celorlalţi iranieni pe care îi supuseseră, parţii arsacizi (de la numele lui Arsaces) era cotaţi drept barbari şi străini, cu o civilizaţie numai de împrumut, penetrată de influenţe ebraice, budiste şi greceşti.
In schimb, parţii au intrat în istorie, ca renumiţi călăreţi şi ca arcaşi excelenţi. Tocmai de aceea cavaleria lor s-a afirmat drept o armată de elită, realizând pe Eufrat „un zid de fier“ care-i irita pe romani la mijlocul secolului întâi e.A, pe timpul primului triumvirat (Caesar, Pompei, Crassus).
Tactica de luptă a cavaleriei parţilor se baza pe atacurile în valuri. Un prim eşalon de cavalerie ataca liniile duşmane de la distanţa bătăii săgeţilor, după care se retrăgea rapid, lăsând loc altui eşalon să-şi sloboadă norurile de săgeţi. Operaţiunile se repetau până la epuizarea adversarului, atât numeric, cât şi moral.
Bătălia memorabilă de la Carrhae (53 e.A) poate fi considerată un exemplu edificator pentru comportarea în luptă şi pentru calităţile cavaleriei parte.
Triumvirul Asiei, Marcus Licimus Crassus, bazat pe cea mai puternică armată romană pe care o văzuse Orientul, şapte legiuni bine antrenate, a hotărât în anul 54 e.A, lichidarea opoziţiei parte. Pe atunci călărimea partă, cea mai bună din epocă, era pusă sub ordinele celui mai de seamă comandant de cavalerie al antichităţii, Surena.
Conflictul militar din acel an a avut două etape. In prima, desfăşurată în primăvara anului 53 e.A, călăreţii lui Surena s-au rezumat la hărţuirea legiunilor lui Crassus, retrăgându-se din faţa lor spre stepele din nordul Mesopotamiei. Tactica lui Crassus s-a dovedit bună, nelăsându-se antrenat în luptele de hărţuială, în schimb strategia lui a avut urmări catastrofale, lăsându-se atras în regiunea amintită. Ajuns la Carrhae, nod al drumurilor caravaniere ce legau Armenia de Liban şi Palestina (azi oraşul Haran din Turcia), la 6 mai 53 e.A, asupra oştirii sale s-a abătut ca un trăsnet călărimea partă. Etapa a doua a războiului s-a consumat în acea zi.
Legiunile lui Crassus, formate din temuţii infanterişti romani (aproape 45.000 de luptători), păreau superioare oştirii parte, formate aproape exclusiv din călăreţi (10.000 de călăreţi grei, cu zale şi 30.000 de călăreţi arcaşi - uşori).
După ce a separat avangarda romană de grosul oştirii şi a zdrobit-o, Surena şi-a întors călăreţii contra taberei de luptă a lui Crassus. Fără a se teme de celebra ordine de bătaie a legionarilor romani, escadroanele parte s-au aruncat şi retras succesiv, cu o genială alternare a cavaleriei grele cu cea uşoară, combinând armele grele cu norii de săgeţi. Astfel au reuşit să clatine rândurile romane. Aprovizionarea continuă şi rapidă cu săgeţi, alături de atacurile călărimii grele care deschidea răni adânci în formaţiile lui Crassus, n-a permis romanilor nici un moment de răgaz. Corpul auxiliar de aprovizionare al parţilor, aflat la câţiva paşi de linia de regrupare a călărimii, dispunea, pentru fiecare cinci călăreţi, de câte o cămilă încărcată cu săgeţi.
Ceea ce romanilor le-a părut la început o victorie oarecum comodă şi răsunătoare, a devenit cel mai amar dezastru al Romei de după Hannibal. Pe câmpul de luptă au rămas 20.000 de legionari morţi, alţi 10.000 au fost luaţi în sclavie, iar restul, în fuga lor dezordonată au fost măcinaţi de escadroanele parte de urmărire. Capul lui Crassus, acvilele şi insignele legiunilor romane au fost trimise în capitala Ctesiphon, unde regele Orades al II-lea le-a folosit pentru spectacolul triumfal.
Cavaleria de elită a parţilor şi vaşnicele legiuni romane au continuat să se înfrunte cu cerbicie şi în deceniile următoare, ajungându-se ca în anul 20 e.A, frontiera să fie recunoscută de ambele părţi pe Eufrat. Tot cu acea ocazie împăratul roman Augustus a obţinut retrocedarea tuturor însemnelor romane capturate de parti la Carrhae.
După dispariţia împăratului Augustus, pacea dorită de el s-a spulberat. Luptele au reînceput şi au continuat mai mult de două sute de ani. Parţii s-au văzut nevoiţi să cedeze pas cu pas romanilor multe din teritoriile lor vestice, iar în final dinastia arsacizilor a fost spulberată din interior de o alta pur iraniană, cea a Sassanizilor, în 224 e.N. Din acea clipă romanii, şi apoi bizantinii, au avut în faţă un nou regat – imperiu persan, cel al Sassanizilor, imperiu în care s-a dorit refacerea întregii moşteniri a primului regat persan.
Parţii au ieşit din istorie dar au lăsat Orientului Mijlociu tradiţia unei cavalerii de elită.
După scurgerea a douăsprezece secole pe timpul cruciadelor din Orientul Apropiat, armatele de cavalerie musulmane, turco-arabe, încă mai foloseau în luptele cu apusenii invadatori tactica valurilor succesive de călăreţi arcaşi. Se poate spune că umbra acelui mare comandant de cavalerie de la Carrhae, Surena, a bântuit milenar peste întinderile din răsăritul Mediteranei. De altfel numele lui adevărat nu se cunoaşte, Surena fiind un substantiv comun care desemna la parţi şi apoi sassanizi pe generalul şef, un al doilea personaj al statului. Eroarea a provenit de la interpretarea greşită dată de istoricii clasici acelui termen.

TRUPE DE ELITA - NEMURITORII

Persia, marele imperiu oriental dintre sec. 6-4 e.A păstrat aproape neschimbată moştenirea assiriană. In afara folosirii extinse a cavaleriei şi a suprimării treptate a carelor de luptă nu s-a operat nici o altă schimbare sesizabilă în organizarea militară. Creşterea substanţială a cavaleriei în purtarea războaielor s-a datorat experienţei dobândite în confruntările cu popoarele, nomade din nord, care nu foloseau decât cavaleria în atacurile lor surprinzătoare.
Armata persană a impresionat prin efectivele imense de care dispunea, prin participarea de contingente ale popoarelor supuse. Datorită valorii războinice inegale a trupelor prelevate de la diverse seminţii supuse, valoarea de ansamblu a armatei ahemenide era foarte scăzută. Regii persani şi comandanţii se simţeau flataţi şi încurajaţi de mulţimile care-i urmau, dar foarte multe contingente nu mărşăluiau decât sub ameninţarea biciului, aşteptând prima ocazie pentru a dezerta. Singurele trupe sigure cu adevărat erau cele compuse din perşi şi mezi.
Infanteria persană era compusă mai ales din arcaşi, slab echipaţi pentru lupta corp la corp. Spre deosebire de armata assiriană cea persană era lipsită de infanteria grea. Slăbiciunile amintite explică înfrângerile aplicate cu uşurinţă perşilor de către micile contingente greceşti, pe timpul războaielor medice, la începutul sec. al 5-lea e.A şi, mai târziu de către Alexandru cel Mare. De altfel la începutul sec.al 4-lea e.A, perşii s-au simţit constrânşi să recurgă sistematic la folosirea de mercenari greci.
Corpul cel mai credincios şi mai bine antrenat al armatei persane a fost cel numit Nemuritorii, compus din 10.000 de luptători şi afirmat drept corp de elită a armatei permanente.
Supranumele dat acelei trupe de elită desemna de altfel pe infanteriştii asiatici numiţi de greci Melophori, infanterişti de elită din sânul armatei ahemenide. Acea mare unitate cuprindea 10.000 de oameni şi era menţinută constant ca efectiv, prin înlocuirea imediată a celor inapţi de luptă, morţi, răniţi, bolnavi.
Numele melophori este de expresie grecească, hoi melaphoroi, adică purtători de mere. După relatările lui Xenophon, corpul melophorilor, respectiv al Nemuritorilor a fost creat de regele Cyrus cel Bătrân, care a considerat insuficientă apărarea persoanei sale de către gărzile de poartă.
Melophorii erau recrutaţi numai dintre adevăraţii perşi şi mai rar dintre mezi. Campau în jurul palatului şi apărau pe rege în nopţile când era prezent la palat. Il însoţeau pe parcursul ieşirilor sale, aliniaţi ca nişte ziduri de fiecare parte. Ei erau însărcinaţi cu protecţia cortului regal, pe timpul deplasărilor şi în taberele de război. Luptau numai în jurul regelui şi al rudelor acestuia. In bătălia pierdută în faţa lui Alexandru Macedon, la Gangamela, în anul 331 e.A, melophorii, sau Nemuritorii au protejat eroic retragerea lui Darius al III-lea.
Numele lor grecesc provenea de la mărul, sau rodia, care orna partea terminală a lăncii ce o purtau. O mie de melophori, comandaţi de chiliarh (tot denumire grecească) purtau măr de aur, în timp ce restul de 9000 purtau măr de argint. După Heraclides din Cyme, primii erau perşi de naştere nobilă.
Melophorii au impresionat pe autorii antici prin echipamentul lor luxos. Herodot nota că ei depăşeau toate celelalte trupe prin măreţie şi că străluceau prin mulţimea ornamentelor de aur cu care erau acoperiţi.
Quintus Curtius a remarcat şi el că Nemuritorii se distingeau printr-un lux şi o opulenţă nemaipomenită, care-i făcea mult mai impozanţi. Aveau coliere de aur, sutane brodate cu aur şi tunici cu mâneci acoperite cu pietre preţioase.
Elianus a precizat, la rândul său, că melophorii purtau sutane de culoarea purpurei, sau de culoarea galbenă de măr.
Sensibil la aspectul lor impresionant, Alexandru Macedon a păstrat corpul Nemuritorilor după ce a sfârşit cu domnia ahemenizilor.
Este probabil ca lăncierii şi arcaşii reprezentaţi prin cărămizi emailate pe pereţii Sălii de audienţe, numită Apadana, din palatul lui Darius I-ul, de la Susa, să fi fost melophori.
Componenţii acelei trupe mari de elită erau echipaţi cu arc, lance şi spadă scurtă. Dispuneau şi de un scut uşor, capabil să devieze săgeţile, dar foarte slab pentru apărarea împotriva adversarilor bine echipaţi pentru lupta de aproape. Nemuritorii mizau pe superioritatea lor războinică de monolit şi pe moralul de a învinge adversarul.
Erau numiţi impropriu Nemuritorii deoarece, în realitate, erau ostaşii care părăseau cel mai repede lupta prin moarte, sau rănire, fiind uneori primii sacrificaţi. Erau înlocuiţi la fel de repede, în timpul luptei, cu trupe odihnite din alte corpuri. Acea înlocuire rapidă inducea în eroare pe adversari, creându-le iluzia că numărul falnicilor adversari nu se diminua niciodată. Probabil că termenul de sacrificabili s-ar fi aflat mai aproape de realitatea bătăliilor.